Tulburarea de posesie. Art. 220 C.p.. Decizia nr. 206/2013. Tribunalul ILFOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 206/2013 pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 2498/1748/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ILFOV- SECȚIA PENALĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 206 R
Ședința publică din data de 16.09.2013
Tribunalul constituit din
PREȘEDINTE P. R. I.
JUDECĂTOR R. M. R.
JUDECĂTOR P. R.
GREFIER A. M.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov a fost reprezentat de procuror V. S..
Pe rol soluționarea cauzei penale având ca obiect recursurile declarate de recurentul-parte vătămată C. M. și recurentul-inculpat U. V., împotriva sentinței penale nr. 338/2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul penal nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns: apărătorul ales al recurentului – parte vătămată C. M., av. L. M. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emisă de Baroul București, depusă la dosarul cauzei, apărătorul ales al recurentului-inculpat U. V., av. I. P., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emisă de Baroul București, depusă la dosarul cauzei, lipsind recurentul-parte vătămată C. M. și recurentul- inculpat U. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care expune pe scurt obiectul cauzei – tulburare de posesie, stadiul procesual – recurs și învederează faptul că recurentul-parte vătămată C. M. și recurentul-inculpat U. V. au depus la dosar motivele de recurs, după care:
La interpelarea instanței, apărătorul ales al recurentului-inculpat U. V., av. I. P., arată că nu i-au fost comunicate motivele de recurs depuse la dosar de către partea vătămată C. M., însă nu dorește acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de acestea.
Tribunalul pune în discuție excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov invocată de recurentul-inculpat U. V. prin intermediul motivelor de recurs depuse la dosarul cauzei.
Apărătorul ales al recurentului-inculpat U. V., av. I. P., având cuvântul, solicită admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov, apreciind că în prezenta cauză, competența aparține Curții de Apel București având în vedere dispozițiile art. 28 al. 3 C.p.p., iar infracțiunea de tulburare de posesie nu este o infracțiune pentru care urmărirea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 27 alin. 3 C.p.p.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea excepției excepției necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov, apreciind că în temeiul art. 220 alin. 4 C.p., cercetarea infracțiunii de tulburare de posesie nu este condiționată de existența unei plângeri prealabile, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 27 alin. 3 C.p.p. privind competența materială a tribunalului.
Apărătorul ales al recurentului – parte vătămată C. M., av. L. M. M., având cuvântul, solicită respingerea excepției, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. 3 C.p.p. având în vedere faptul că tulburarea de posesie este o infracțiune pentru care acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă, astfel că Tribunalul Ilfov este competent material să judece prezenta cauză.
Tribunalul reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 338/27.06.2013, pronunțată în dosarul nr. _, Judecătoria Cornetu, în baza art. 11 pct. 2 lit a Cod procedură penală rap. la art. 10 alin.1 lit. d Cod procedură penală, a achitat inculpatul U. V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie, prev. de art. 220 alin. 1 și 2 Cod penal, în baza art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 346 alin. 1 și 2 Cod procedură penală a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă C. M. și în baza art. 192 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, a obligat partea vătămată C. M. la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Analizând probele administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, instanța a reținut că, partea vătămată C. M. este proprietara unui teren în suprafață de 1895 mp situată în orașul Popești-Leordeni, județ Ilfov.
În cursul anului 2006, inculpatul U. V., în calitate de asociat unic al . SRL, a încheiat cu Consiliul Local al orașului Popești-Leordeni contractul de concesiune nr. 106/26.06.2006 având ca obiect exploatarea pentru o perioadă de 30 de ani a unui teren în suprafață de 28,3496 ha aflat în proprietatea orașului Popești-Leordeni – domeniu privat aflat în administrarea Consiliului local.
Conform procesului-verbal încheiat la 28.06.2006 între Consiliul local și societatea . SRL reprezentată de inculpatul U. V., terenul a fost predat acestuia din urmă și identificat în tarlalele consemnate în cuprinsul acestui document.
La momentul încheierii contractului de concesiune dreptul de proprietate asupra terenului era deja înscris în cartea funciară cu numărul cadastral 3397, conform încheierii nr._/20.03.2006 a Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov.
Pe o parte din acest teren (aproximativ 5 ha), inculpatul U. V. a amenajat un luciu de apă, procedând la construirea unui dig împrejmuitor.
Amenajarea piscicolă a fost efectuată de către angajații unei societăți comerciale, în baza unui contract pe care aceasta din urmă l-a încheiat cu inculpatul U. V., fiind urmate limitele de proprietate rezultate în urma documentelor cadastrale puse la dispoziție de către Consiliul Local.
După amenajarea exploatării piscicole și edificarea digului împrejmuitor partea vătămată C. M. și fiul acesteia, martorul C. Ș., au reproșat inculpatului U. V. că prin aceste lucrări au fost încălcate limitele proprietății lor.
Prin expertiza topografică dispusă în cauză s-a stabilit că din suprafața de teren proprietatea părții vătămate C. M., după edificarea digului lipsesc 55 mp.
Instanța a arătat că situația de fapt, astfel cum a fost reținută și expusă anterior, rezultă din coroborarea următoarelor mijloace de probă administrate în cauză: plângerea și declarațiile părții vătămate C. M., proces-verbal de cercetare la fața locului însoțit de planșă fotografică, documente de proprietate și cadastrale, raport de expertiză tehnică topografică, proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, declarațiile martorilor Vincene A., R. R., C. Ș., C. L. și declarațiile inculpatului U. V..
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază al procesului penal legiuitorul a urmărit respectarea următoarelor cerințe: vinovăția unei persoane se stabilește în cadrul unui proces cu respectarea garanțiilor procesuale, iar sarcina probei revine organelor judiciare, interpretarea probelor se face în fiecare etapă procesuală, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului penal, hotărârea de condamnare trebuie să se fundamenteze pe probe certe care să dovedească vinovația unei persoane mai presus de orice dubiu.
Conform art. 66 Cod procedură penală, inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
Potrivit art. 6 parag. 2 din Convenția europeană orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. Acest drept, ca un atribut general al dreptului la un proces echitabil, prev. de art. 6 parag. 1 din Convenție, presupune stabilirea vinăvăției inculpatului excusiv pe baza probelor administrate în cauză, supozițiile și interpretările necoroborate cu mijloace de probă nefiind suficiente.
Activitatea de probațiune trebuie să ne conducă la convingerea dacă infracțiunea cu care au fost sesizate organele de urmărire și instanța de judecată există sau nu; în cazul existenței acesteia, dacă inculpatul este vinovat sau nu de săvârșirea ei, iar dacă este vinovat, care sunt împrejurările care ar putea determina o individualizare corectă a sancțiunii penale ce urmează a fi aplicate inculpatului. În acest sens se înscriu și dispozițiile art. 62 Cod procedură penală, care prevăd că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire și instanța de judecată sunt obligate să lămurească pricina, sub toate aspectele, prin probe.
Deși partea vătămată C. M. a susținut că inculpatul U. V. i-a ocupat parte din proprietate (suprafața de 55 mp) și tot acesta este cel care a desființat semnele de hotar (prin distrugerea gardului împrejmuitor și tăierea unor arbori), probele administrate în prezenta cauză nu susțin această ipoteză.
Potrivit disp. art. 220 Cod penal ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimțământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condițiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă fapta prevăzută în alin. (1) se săvârșește prin violență sau amenințare ori prin desființarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Analizând elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului U. V. prin prisma elementului material al laturii obiective instanța a constatat că este necesară existenta unei acțiuni de ocupare a unui imobil aflat în posesia altuia.
Din acest punct de vedere actele de proprietate depuse la dosarul cauzei și declarațiile martorilor C. Ș. și C. L. dovedesc fără putință de tăgadă dreptul de proprietate al părții vătămate C. M. asupra suprafeței de 55 mp ocupată din proprietatea sa prin edificarea digului.
Totuși, probele administrate în cauză nu indică că semnele de hotar ar fi fost desființate de către inculpatul U. V., ci cu titlu de probabilitate de către “muncitorii inculpatului” – așa cum susține partea vătămată C. M., fără a exista însă o certitudine în acest sens (situație în care încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului trebuia nuanțată prin prisma disp. art. 31 Cod penal).
În plus, chiar dacă martorul C. Ș. susține că inculpatul U. V. este cel care a desființat semnele de hotar, martorii Vincente A. și R. N. au atestat contrariul.
În atare situație este necesară aplicarea în cauză a principiului potrivit căruia orice dubiu profită făptuitorului.
Așa cum reține și Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția penală în cuprinsul deciziei nr. 3465 din 27 iunie 2007, regula “in dubio pro reo” constituie un complement al prezumtiei de nevinovăție, un principiu instituțional care reflecta modul în care principiul aflarii adevarului, consacrat în art. 3 Codul de procedură penală, se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru sustinerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția faptuitorului în legatura cu fapta imputată, autoritățile judecătoresti penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunea prev. de art. 220 Cod penal se poate săvârși numai cu intenție, fiind astfel necesar ca făptuitorul să fi știut, în momentul săvârșirii faptei, că ocupă fără drept imobilul aflat în posesia altuia.
În prezenta cauză a rezultat că inculpatul U. V., în baza contractului de concesiune încheiat cu Consiliul Local și a documentelor cadastrale ce i-au fost puse la dispoziție la încheierea contractului a procedat la delimitarea suprafeței pe care urma să construiască exploatarea piscicolă și a marcat în teren limitele concesiunii. Ulterior, digul a fost construit pe limitele concesiunii astfel delimitate.
Faptul că inculpatul U. V. a acționat în baza dreptului său de concesiune și a avut convingerea intimă că terenul în litigiu îi aparține este confirmat chiar de către fiul părții vătămate, martorul C. Ș. care a declarat în fața instanței că, în luna iulie 2009 au avut loc măsurători cadastrale efectuate de inculpat prin angajați topometriști și s-a procedat la înțărușare, adică la delimitarea proprietății concesionate de inculpat, iar ulterior s-a întâlnit de 2-3 ori cu inculpatul “de fiecare dată amândoi susținând că este terenul nostru”.
Declarația martorului menționat indică atitudinea subiectivă a inculpatului U. V. la momentul presupusei săvârșiri a infracțiunii reținute în sarcina sa, respectiv credința sa intimă că terenul în litigiu se afla în realitate în folosința sa în baza contractului de concesiune.
În susținerea acestei constatări, Judecătoria a avut în vedere și faptul că, la momentul declanșării devergențelor cu privire la titularul dreptului de proprietate, partea vătămată C. M. nu deținea niciun document cadastral care să indice, în mod neechivoc, limitele proprietății sale.
Abia la data de 13.10.2010, după edificarea digului, în baza încheierii nr._/2009 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înscris în cartea funciară cu numărul cadastral 6599.
În atare situație inculpatul U. V. a acționat fără vinovăție, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 220 Cod penal.
În consecință, în baza art. 11 pct. 2 lit a Cod procedură penală rap. la art. 10 alin.1 lit. d Cod procedură penală instanța a achitat inculpatul U. V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie, prev. de art. 220 alin. 1 și 2 Cod penal.
În ceea ce privește latura civilă, instanța a constatat că partea vătămată C. M. s-a constituit partea civilă solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 92.530 lei cu titlu de daune materiale (_ lei reprezentând lipsa de folosință a suprafeței de 55 mp de teren și 1.100 lei contravaloarea expertizei judiciare) și cheltuieli de judecată.
Analizând admisibilitatea acestei cereri, Judecătoria a constatat că potrivit art. 346 alin. 2 Cod procedură penală, instanța poate să oblige la repararea pagubei materiale, potrivit legii civile.
Analizând însă temeinicia pretențiilor formulate, instanța a constatat că partea civilă C. M. nu a făcut în nici un mod dovada acestor pretenții materiale.
Deși, după constituirea părții vătămate ca parte civilă în procesul penal, instanța este datoare, în virtutea rolului ei activ, să stabilească intinderea prejudiciului, totuși ea va face acest lucru numai pe baza probelor din dosar.
Partea civilă este obligată să-și probeze pretențiile formulate, iar în cazul în care acestea nu sunt susținute urmează a fi respinse. Instanța trebuie să respecte principiul imparțialității, respectiv al egalității părților în procesul penal, rolul ei activ neputând fi absolutizat.
Ca urmare, în baza art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 346 alin. 1 și 2 Cod procedură penală instanța a respins acțiunea civilă formulată de parte civilă C. M..
În baza art. 192 alin. 1 lit. a Cod procedură penală a obligat partea vătămată C. M. la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Împotriva sentinței penale de mai sus au declarat recurs partea vătămată C. M. și inculpatul Ungureau V., recursuri înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov - Secția Penală la data de 04.09.2013 sub nr._ .
În motivarea recursului, apărătorul ales al recurentului-inculpat U. V., av. I. P., a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov, solicitând declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel București.
La termenul de astazi, 07.10.2013, Tribunalul a pus in discutie exceptia necompetentei materiale a acestei instante in solutionarea prezentului recurs.
Analizând excepția necompetenței materiale invocate, Tribunalul reține următoarele:
Prin încheierea din data de 25.05.2012 instanța de fond a dispus admiterea plângerii formulate de C. M. în conformitate cu art. 278/1 alin. 8 litera c Cod procedură penală, desființarea ordonanței 3492/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, precum și punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul U. V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. 1 și 2 Cod penal.
Prin sentința penală atacată cu recurs instanța de fond a dispus o soluție de achitare cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni.
Potrivit art. 28/1 punctul 3 Cod procedură penală curțile de apel judecă recursurile formulate împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în primă instanță, cu excepția celor date în competența tribunalului. Verificând aceste excepții, se constată că potrivit art. 28 punctul 3 Cod procedură penală tribunalele judecă recursurile împotriva sentințelor pronunțate de judecătorii privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În speță, odată cu modificarea adusă prin legea 247/2005, pentru infracțiunea de tulburare de posesie acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Această concluzie se impune atât din interpretarea gramaticală a textului alin. 4 care se referă exclusiv la împăcarea părților ca instituție aplicabilă acestei infracțiuni. Or, potrivit art. 279 alin. 1 Cod procedură penală, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. În cazul infracțiunii de tulburare de posesie, așa cum s-a arătat, legea nu mai prevede o atare condiție.
Reține Tribunalul și aplicabilitatea Deciziei nr. XX/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și care stabilește că, în cazul infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea 247/2005, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar sesizarea instanței are loc prin rechizitoriu.
Față de toate considerentele expuse, Tribunalul conchide că sentința pronunțată de judecătorie cu referire la infracțiunea de tulburare de posesie este supusă recursului la curtea de apel, iar nu la tribunal.
Așa fiind, în temeiul art. 42 Cod procedură penală raportat la art. 28/1 alin 1 punctul 3 Cod procedură penală va admite excepția de necompetență materială a Tribunalului Ilfov și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel București.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art. 42 Cod procedură penală raportat la art. 28/1 alin 1 punctul 3 Cod procedură penală admite excepția de necompetență materială a Tribunalului Ilfov.
Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-parte vătămată C. M. (domiciliat în oraș Popești Leordeni, ., jud. Ilfov, CNP:_) și recurentul-inculpat U. V. (fiul lui I. și Pilona, născut la data de 29.05.1956 în localitatea Popești-Leordeni, județ Ilfov, cu același domiciliu, ., CNP_), împotriva sentinței penale nr. 338/2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul penal nr._, în favoarea Curții de Apel București.
Definitivă.
Pronunțată in ședință publică azi, 07.10.2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
P. R. I. R. M. R. P. R.
GREFIER,
A. M.
- Red. jud. P.R.I.- 07.10.2013 - 2 ex.
- Jud. Cornetu - jud. M.N.C.
| ← Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Art. 160... | Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 205/2013.... → |
|---|
