Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. Art. 307 C.p.. Decizia nr. 48/2012. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 48/2012 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 06-03-2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA PENALĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR.48
R E C U R S
Ședința publică din data de 6 martie 2012
Tribunalul compus din:
D. L. - președinte
T. I. - judecător
R. G. - judecător
Z. D. - grefier
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a fost reprezentat prin procuror P. L..
Pe rol, judecarea recursurilor penale declarate de P. de pe lângă J. A. și de partea vătămată A. D., domiciliat în ., împotriva sentinței penale nr. 403 din data de 21 octombrie 2011, pronunțată de J. A., județul Teleorman.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul parte vătămată A. D. asistat de av.M. A. prin substituirea av.M. C. și recurenta inculpată S. M. M. asistată de av.I. M. prin substituirea av.D. M. – apărător ales.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Av.M. A. depune la dosar împuternicirea de substituire nr.5/2012 și av.I. M. depune împuternicirea avocațială de substituire nr.3/2012.
Întrebate fiind, părțile arată că nu s-au împăcat și nici nu există o asemenea posibilitate.
Se aduce la cunoștiința inculpatei dreptul de a nu face nicio declarație și i se atrage atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Instanța a procedat la ascultarea inculpatei S. M. M., în prezența apărătorului, declarația acesteia fiind consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei.
Apărătorii prezenți arată că nu mai sunt cereri de formulat în cauza dedusă judecății, solicitând acordarea cuvântului pe fond.
Procurorul arată că nu mai sunt cereri de formulat și nici alte probe de administrat.
Tribunalul, nemaifiind cereri de formulat și nici alte probe de administrat, având în vedere actele aflate la dosar, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul susține oral motivele de recurs invocate în scris, criticând sentința pronunțată de instanța de fond sub aspectul greșitei achitări a inculpatei, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.d Cod Procedură Penală; instanța de fond a reținut că refuzul inculpatei de a încredința minora către partea vătămată la datele stabilite în hotărârea judecătorească a fost determinat de refuzul minorei de a merge cu tatăl său.
Procurorul consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică deoarece, după ce hotărârea a rămas irevocabilă, inculpata a manifestat reticență în respectarea dreptului părții vătămate de a lua minora la domiciliul său, moment la care A. D. a formulat plângere penală împotriva inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art.307 al.2 Cod Penal, față de care P. de pe lângă J. A. a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi penale; partea vătămată a luat legătura cu un executor judecătoresc și prin procesul verbal încheiat la data de 13.07.2009 i s-a pus în vedere inculpatei S. M. să permită părții vătămate să aibă legături personale cu minora; mai târziu, inculpata a fost notificată de partea vătămată, prin intermediule executorului judecătoresc, să-i permită să beneficieze de drepturile conferite prin hotărârea judecătorească, astfel încât inculpata a putut lua cunoștință de consecințele ce ar interveni în cazul nerespectării măsurilor luate în privința încredințării minorului. Față de probatoriul administrat în cauză nu poate fi primită motivarea primei instanțe că prezența mai multor persoane la domiciliul inculpatei ar produce un efect de intimidare asupra minorei. Invocă practica judiciară, potrivit căreia refuzul copilului de a-și vedea tatăl poate reprezenta dovada încercărilor mamei de a-l separa pe minor de părinte, astfel încât consideră că a existat o intenție indirectă din partea inculpatei.
Procurorul solicită admiterea recursului declarat de parchet, înlăturarea disp.art.10/d Cod Procedură Penală privind achitarea inculpatei și condamnarea inculpatei, în baza disp.art.307 al.2 Cod Penal, la pedeapsa închisorii, aplicarea art.81 Cod Penal referitor la suspendarea condiționată a executării pedepsei, aplicarea disp.art.17 al.5 Cod Procedură Penală și obligarea inculpatei la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Av.M. A. pentru partea vătămată având cuvântul solicită admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, urmând ca inculpata să înțeleagă că există norme ce trebuie respectate, cu motivarea că în mod greșit J. A. a dispus achitarea inculpatei, deși parchetul a administrat probe suficiente, pe care instanța le-a interpretat eronat. Arată că o asemenea faptă se comite cu intenție directă, deși instanța de fond a motivat că lipsește unul din elementele constitutive ale faptei, și anume intenția.
Față de recursul declarat de P. de pe lângă J. A. solicită admiterea, dar nu în sensul condamnării inculpatei la pedeapsa cu închisoarea având în vedere că este vorba despre un copil minor care are nevoie de îngrijirea și educarea pe care i le poate oferi mama sa.
Procurorul, față de recursul declarat de partea vătămată, solicită admiterea recursului.
Av.I. M. pentru inculpată având cuvântul solicită respingerea recursurilor declarate de parchet și de partea vătămată și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de instanța de fond, cu motivarea că în mod corect instanța de fond a apreciat lipsa intenției în săvârșirea infracțiunii; arată că la
momentul săvârșirii faptei, minora avea vârsta de 6 ani și inculpata a preferat să se supună rigorilor legii decât să-și expună copilul unei traume psihice, urmând ca atunci când va exista disponibilitatea copilului, în timp, aceste relații umane să poatăfi refăcute. În opinia sa, nu consideră că o condamnare a mamei ar avea vreun impact asupra relației tată – fiică.
Inculpata S. M. M. având ultimul cuvânt arată că nu se face vinovată de infracțiunea reținută în sarcina sa cu deoarece copilul nu vrea să aibă legături cu tatăl său, fiind abuzată de către acesta, afirmație pe care nu o poate demonstra în instanță.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față:
Prin sentința penală nr. 403/21.10.2011 J. A. în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cpp., a achitat pe inculpata S. M. M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 307 alin. 1 Cod penal.
A respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de partea civilă A. D..
În baza art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a,b Cpp., a obligat partea vătămată la plata sumei de 30 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din căsătoria inculpatei S. M. M. cu partea vătămată A. D. a rezultat minora A. D. – M., care în urma desfacerii căsătoriei prin sentința civilă nr. 2292/19.10. 2005 a Judecătoriei Roșiori de Vede a fost încredințată spre creștere și educare mamei sale, inculpata.
Prin sentința civilă nr. 375/05.02.2009 a Judecătoriei A. a fost admisă acțiunea formulată de A. D., permițîndu-i-se să aibă legături personale cu minora A. D. – M., astfel: de două ori pe lună, în prima și a treia săptămână, de vineri ora 14:00 până duminică ora 16:00 la domiciliul reclamantului ; prima săptămână în vacanța de iarnă și prima lună din vacanța de vară la domiciliul acestuia.
Starea conflictuală existentă între partea vătămată și inculpată, mama minorei A. D. – M. a determinat formularea de către partea vătămată a mai multor plângeri penale împotriva inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 307 alin. 2 Cod penal, context în care partea vătămată a recurs la punerea în executare silită prin intermediul executorului judecătoresc a hotărârii judecătorești prin care i s-a încuviințat să aibă legături personale cu minora.
În derularea procedurii executării silite i-a fost trimisă inculpatei notificare la data de 21.09. 2009 cu confirmare de primire prin care i s-a pus în vedere să se conformeze sentinței civile nr. 373 din 05.02.2009 a Judecătoriei A., în caz contrar, va solicita concursul organelor abilitate, obligarea sa la plata daunelor cominatorii sau va formula altă plângere penală împotriva sa pentru nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorei prevăzută și pedepsită de art. 307 alin. 1 și 2 Cod penal.
De asemenea, în cadrul aceleiași proceduri a fost încheiat la data de 13.07. 2009 procesul verbal nr. 34/2009, în care s-a consemnat că, începând cu data încheierii procesului verbal a fost predată minora tatălui, acesta luând-o la
domiciliul său până la data de 13.09. 2009 inclusiv, orele 20:00, urmând să o înapoieze mamei sale.
Cu aceeași ocazie, cei doi părinți ai minorei au stabilit de comun acord, modificarea intervalului orar stabilit prin hotărârea judecătorească, în sensul că partea vătămată urma să o ia pe minoră la ora 19:00 și să o aducă la domiciliul mamei sale la ora 20: 00.
Constituie infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, potrivit art. 307 alin. 2 Cod penal, fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți, să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de organul competent.
Sub aspectul elementului material, infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, se realizează, în cazul alin. 2 al art. 307 Cod penal, prin acțiunea de împiedicare de către părintele căruia i s-a încredințat minorul ca acesta să aibă legături personale cu celălalt părinte, condițiile în care minorul își păstrează legăturile cu părinții stabilindu-se de părți sau de organul competent.
De asemenea, pentru existența acestei infracțiuni legea cere ca acțiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinți de a avea legături cu minorul să fie săvârșită în mod repetat, în așa fel încât să rezulte că este vorba nu de ceva întâmplător, izolat, ci de o tendință sistematică de a îndepărta pe minor de părinții săi.
Urmarea imediată constă în varianta prevăzută de alin. 2 al art. 307 Cod penal în punerea în pericol a legăturilor dintre părinți și copii.
În ceea ce privește latura subiectivă, din formularea art. 307 alin 2 Cod penal în sensul că fapta trebuie sa fie săvârșită „în mod repetat” rezultă necesitatea existenței unei vinovății sub forma intenției directe sau indirecte .
Dacă în privința laturii obiective fapta inculpatei întrunește condițiile de existență ale elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 307 alin 2 Cod penal, neexistând dubii din probatoriul administrat că aceasta a refuzat în repetate rânduri să-i permită părții vătămate să ia fetița la locuința acesteia, în ceea ce privește latura subiectivă instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile existenței vinovăției cerute de norma de incriminare.
Astfel, din coroborarea declarațiilor martorilor audiați în cauză cu înscrisurile depuse la dosar ( filele 28 – 30 din dosar ) rezultă că după luarea minorei de către partea vătămată în vacanța de vară a anului 2009 ( 13.07. 2009 – 13.08. 2009 ), aceasta a refuzat să ia contact cu tatăl său datorită comportamentului agresiv avut de acesta față de mama sa și la care minora a asistat, comportament care i-a provocat tulburări de emoționalitate necesitând consiliere familială, terapie prin joc și suport emoțional din partea mamei permanent până la însănătoșire.
In acest context, chiar dacă unele aspecte relevate de martori prin declarațiile acestora par a fi contradictorii în funcție de partea care i-a propus, devin semnificative și cu o decisivă valoare probatorie acele elemente care fie provin chiar din declarațiile martorilor propuși de către partea vătămată fie provin din surse a căror obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Din majoritatea declarațiilor martorilor se constată că partea vătămată de nenumărate ori când mergea să-și ia fetița de la inculpată era însoțită de una sau chiar mai multe persoane, atitudine care putea fi de natură să intimideze inculpata sau chiar să sperie minora. Cu atât mai mult cu cât din declarațiile martorilor S. G. (fila 51) și N. T. (fila 44) persoanele care însoțeau partea vătămată păreau a fi sub influența băuturilor alcoolice.
Totodată, cu privire la partea vătămată din probatoriul administrat rezultă că aceasta venea la locuința inculpatei sub influența băuturilor alcoolice ceea ce, fără îndoială, justifică refuzul concret al inculpatei de a-i permite luarea minorei.
Comportamentul îndoielnic al părții vătămate este confirmat cu puternică credibilitate prin afirmațiile educatoarelor de la Grădinița nr. 10 pe care o frecventează minora (fila 28), educatoare care susțin că partea vătămată a adresat
cuvinte jignitoare cadrelor didactice și, mai grav, a fost autoarea unor scene neplăcute în sala de grupă și holurile grădiniței chiar în prezența copiilor(fila 28)
Semnificativă devine declarația părții vătămate dată în fața instanței de judecată prin care recunoaște că nu știe dacă minora are sau nu probleme de sănătate, în condițiile în care inculpata a depus la dosar certificate medicale prin care se atestă că minora suferă de tulburări de emoționalitate cu posibilă deteriorare psihogenă.
Analizând înscrisurile medicale instanța de fond a constatat că diagnosticarea minorei cu perturbarea stării sale emoționale s-a realizat în luna august 2009, deci subsecvent perioadei 13.07. 2009 – 13.08. 2009 în care minora s-a aflat la partea vătămată.
Astfel, comportamentul părții vătămate a fost unul de natură să tulbure minora determinând-o să refuze să-și petreacă timpul cu tatăl său. Această concluzie rezidă în constatările medicale, în maniera părții vătămate de a se deplasa în stare de ebrietate la locuința inculpatei, în faptul că înțelegea să meargă să ia minora mereu însoțită de mai multe persoane, și nu în ultimul rând în comportamentul recalcitrant, total nedemn de un părinte, manifestat în prezența copiilor de la Grădinița pe care o frecventează minora.
Un alt argument că și refuzul minorei de a fi cu tatăl său a determinat inculpata să nu permită vizitele părții vătămate îl constituie declarația martorului propus de partea vătămată, R. F. V. (fila 42) potrivit căruia la data de 18.09.2009 când a însoțit partea vătămată la locuința inculpatei, aceasta din urmă a spus că este de acord să lase minora să meargă cu tatăl său, solicitându-le să aștepte să o pregătească. Însă după o jumătate de oră inculpata a spus părții vătămate că minora nu este de acord să plece cu aceasta . O atare împrejurare denotă în mod logic că inculpata a refuzat să-i permită părții vătămate să ia minora doar după ce a discutat cu aceasta, inculpata arătându-se inițial de acord în acest sens.
Starea de tulburare emoțională a minorei, refuzul acesteia de a petrece timpul cu partea vătămată, comportamentul neadecvat al părții vătămate manifest sub diferite forme, constituie suficiente argumente pentru instanță în a considera că fapta inculpatei, chiar dacă evidentă în planul laturii obiective infracționale, este lipsită de vinovăția cerută de lege pentru a se angaja răspunderea sa penală.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei instanța de fond a reținut că partea vătămată A. D. s-a constituit parte civilă cu suma de 1.000 lei cu titlul de daune morale. Apreciind că simpla cerere formulată fără nici o probă în sensul susținerii ei și neargumentată, nu este suficientă pentru justificarea unor prejudicii în plan moral, cererea a fost respinsă.
Pe de altă parte, față de rolul determinant al părții civile în declanșarea stării conflictuale existente între aceasta și inculpată precum și împrejurarea că aceasta nu a dovedit că i s-a cauzat și un prejudiciu moral, instanța de fond a apreciat că acesteia nu i se cuvin daune morale.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs P. de pe lângă J. A. și partea vătămată A. D..
În recursul Parchetului se critică sentința considerându-se că inculpata a acționat cu intenție indirectă, întrucât chiar dacă nu a urmărit, a acceptat producerea rezultatului periculos al faptelor ale: încălcarea drepturilor părții vătămate de a avea legături personale cu minora.
Astfel, se motivează că de fiecare dată când partea vătămată s-a prezentat la domiciliul inculpatei pentru a o lua pe minoră, conform programului fixat prin hotărâre judecătorească, inculpata fie nu se afla la domiciliu, fie nu i-a permis să ia copilul, motivând că minora nu dorește să meargă cu tatăl său. Având în vedere vârsta minorei la data producerii evenimentelor (5-6 ani), se poate afirma că acest comportament este generat de mamă, de care este puternic legată afectiv.
În același sens este și recursul părții vătămate, care subliniază faptul că inculpata ar fi acționat cu intenție directă și rea-credință.
Recursurile examinate potrivit motivelor invocate cât și conform art. 385/6 Cpp, nu sunt întemeiate.
În acord cu prima instanță, tribunalul apreciază că fapta inculpatei era determinată de refuzul minorei de a-și însoți tatăl, generat de comportamentul părții vătămate. Chiar dacă minora era la o vârstă fragedă, nu s-a dovedit că refuzul său nu ar fi fost expresia voinței sale libere. Presiunile din partea inculpatei asupra minorei, sunt simple afirmații ale părții vătămate și considerate consecințe „sine qua non” a faptului că minora locuiește alături de mama sa, inculpata.
Atitudinea recalcitrantă a părții vătămate dovedită împotriva cadrelor didactice de la grădinița frecventată de minoră, comportamentul violent manifestat în sala de grupă și holurile grădiniței în repetate rânduri chiar în prezența copiilor, justifică temerea minorei de a rămâne singură cu tatăl său, situație probată de adeverința nr. 115/04.04.2011 a Grădiniței cu program prelungit, nr. 10 A..
Certificatele medicale prin care se atestă că minora suferă de tulburări de emoționalitate cu posibilă deteriorare psihogenă, nu au nici o semnificație pentru partea vătămată, care nu și-a schimbat comportamentul, deși problemele psihice ale copilului au apărut după o perioadă în care a locuit la tatăl său.
Aceste probe justifică atitudinea inculpatei în sensul că deși a dorit să permită părții vătămate să ia minora la domiciliul său, a trebuit să țină cont de refuzul minorei de a-și însoți tatăl, refuz justificat de comportamentul acestuia.
Bine a reținut instanța de fond că inculpata a acționat fără intenție directă sau indirectă, astfel că nu este împlinită latura subiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 307 alin. 2 Cod penal.
Pentru motivele expuse, în baza art. 385/15 pct. 1 lit. b Cpp, recursurile au fost respinse ca nefondate, partea vătămată fiind obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit art. 192 alin. 2 Cpp.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de P. de pe lângă J. A. și partea vătămată A. D. împotriva sentinței penale nr.403/21 octombrie 2011 a Judecătoriei A..
Obligă recurentul parte vătămată la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 6 martie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
D.L. T.I. R.G. Z.D.
Red/tehnored.
D.L.la 19.03.2012
exemplare 2*
d.f._
j.f.D.M.N.
| ← Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Art. 160... | Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 47/2012.... → |
|---|
