Propunere de arestare preventivă a inculpatului. Art. 149 ind 1. C.p.p.. Decizia nr. 609/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 609/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 05-10-2012 în dosarul nr. 609/2012
Dosar nr._ ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ Nr. 609/2012
Ședința publică de la 05 Octombrie 2012
Completul compus din:
Președinte: A. C. ȚIRA
Judecător: M. B.
Judecător: R. H.
Grefier: V. D.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul T. este reprezentat de procuror D. M.
Pe rol judecarea recursului declarat de P. de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva încheierii penale nr.73/. a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosarul nr._ .
Procedura legal îndeplinită.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat inculpatul intimat M. E. C. personal, asistat de avocat ales C. O., cu delegație la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 03.10.2012 au fost depuse la dosar motivele de recurs.
Reprezentanta parchetului depune la dosar un înscris emis de medicul curant al părții vătămate Bologh din cadrul Clinicii Neurochirurgie – Spitalul Județean de Urgență Timișoara din care rezultă că starea de sănătate a părții vătămate s-a agravat.
Apărătorul inculpatului depune la dosar, în circumstanțiere, o adeverință și o caracterizare de la locul de muncă, precum și copia permisului de conducere.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra recursului declarat în cauză.
Reprezentanta Parchetului solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate, și, în rejudecare, admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului; arată că încheierea primei instanțe este netemeinică deoarece, în mod greșit, instanța a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului M. E. C., luând față de același inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile.
Apărătorul ales al inculpatului solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, motivând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, neexistând probe care să ateste că inculpatul ar prezenta pericol social, iar cercetarea inculpatului în stare de libertate nu ar afecta buna desfășurare a procesului penal și nici nu ar conduce la sustragerea acestuia de la procesul penal. Totodată, apărătorul ales al inculpatului învederează faptul că acesta nu are antecedente penale și are un loc de muncă stabil, iar starea de sănătate a părții vătămate evoluează spre bine, cele 50 de zile de îngrijiri medicale apreciate ca fiind necesare vindecării au fost stabilite doar datorită unor practici a IML Timișoara, ținând cont de starea de comă a părții vătămate, stare de comă la care consumul mare de alcool a acesteia a contribuit din plin.
De asemenea, învederează instanței că inculpatul este încadrat în muncă la . și la ., iar directorul acesteia din urmă a luat legătura cu unitatea unde este spitalizată partea vătămată, iar în cazul în care se impune transferarea acestuia la o clinică din Cluj se obligă să suporte cheltuielile de spitalizare.
Inculpatul, având cuvântul, solicită respingerea recursului, arătând că nu are antecedente penale și este încadrat în muncă.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin încheierea penală nr.73/30.09.2012 pronunțată de judecătoria Timișoara în dosarul nr._, prima instanță, în baza art. 1491 Cod procedură penală raportat la art. 136, art. 143 Cod procedură penală și art. 148 alin. 1 lit. a 1, d, f Cod procedură penală, a respins propunerea de arestare preventivă formulată de către P. de pe lângă Judecătoria Timișoara privind pe inculpatulMURĂRASU E.-C., aflat în stare de reținere în Arestul IPJ T..
În baza art. 149 indice 1 alin. 12 rap. la art. 146 alin. 11 indice 1 și art. 145 indice 1 C.p.p. a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 29 zile, începând cu data de 30.09.2012, până în data de 28.10.2012 inclusiv.
În baza art. 145 indice 1 alin. 2 rap. la art. 145 alin 1 indice 1 a dispus ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, sau după caz, la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați în vederea continuării procesului;
b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori sunt chemați;
c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme.
În baza dispozițiilor art. 145 alin. 2 indice 2 C.p.p., a atras atenția inculpatului că trebuie să respecte obligațiile impuse, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a respectivelor obligații putându-se lua față de acesta măsura arestării preventive.
Organul de poliție desemnat de instanță, și anume Poliția Municipiului Timișoara, va verifica periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care va constata încălcări ale acestora, va sesiza de îndată instanța de judecată.
Copia prezentei încheieri se va comunica, de îndată, în concordanță cu dispozițiile art. 145 alin.2 indice 1 C.p.p., inculpaților, secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiesc aceștia, jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut următoarele:
Prin sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, formulată la data de 30.09.2012, în dosarul nr._/P/2012, înregistrată sub nr._, s-a solicitat luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul M. E. C., pe o perioada de 30 de zile.
S-a arătat că prin ordonanța procurorului din data de 30.09.2012, în temeiul art. 235 C.p.p. rap. la art. 9 alin. 2 C.p.p. a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpatul M. E. C. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuzivă prev. de art. 250 alin. 1, 5 C.p cu referire la art. 258 alin. 1 C.p.
S-a reținut în sarcina inculpatului că, în noaptea de 30.09.2012 în jurul orelor 01:00-02:00 părțile vătămate Mișco F. C. și B. M., împreună cu martorii H. F., B. V., N. S. se aflau la discoteca din Sînmartinu Sîrbesc, la masa din curte.
Părțile vătămate Mișco F. C. și B. M. împreună cu martorul H. F. consumau băuturi alcoolice în spațiul aferent discotecii. La un moment dat, martorul H. F. a scăpat din mână sticla de bere pe care o consuma, spărgând-o. După câteva clipe în locul în care se aflau părțile vătămate și martorii și-au făcut apariția învinuiții Careba M. D. și M. E. C., agenți de pază în cadrul ., care își exercitau atribuțiunile de serviciu, în baza contractului de prestări servicii încheiat între societatea angajatoare și societatea care organiza discoteca. Agenții de pază i-au scos pe cei 3 afară din local, spunându-le să plătească sticla spartă și că îi vor lăsa în incita discotecii dacă încetează cu manifestările inadecvate.
La scurt timp părțile vătămate și martorul H. F. au fost primiți din nou în discotecă, însă au spart din nou o sticlă de bere. În acel moment învinuitul Murărașcu E. C. s-a apropiat de martorul H. F. pentru a-l scoate din local. Acesta s-a spus celor indicate de agentul de pază însă partea vătămată B. M., l-a prins de mână pe învinuit, încercând să-l oprească. Învinuitul i-a aplicat o palmă peste față părții vătămate B. M., iar acesta din urmă a ripostat și i-a aplicat o lovitură în zona feței învinuitului.
Învinuitul M. E. C. i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței părții vătămate B. M., care a căzut și s-a lovit la cap, rămânând inconștient.
În urma loviturii primite, partea vătămată B. M. a suferit leziuni care necesită un număr de 50 de zile de îngrijire medicală și care i-a pus viața în primejdie.
Prin ordonanța din 30.09.2012 s-a luat față de numitul M. E. C., în calitate de învinuit, măsura reținerii pe o durată de 24 de ore, începând cu ora 1320.
Prin ordonanța nr._/P/2012 din data de 30.09.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara a fost pusă în mișcare acțiunea penală fată de inculpatul M. E. C. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuzivă prev. de art. 250 alin. 1, 5 C.p cu referire la art. 258 alin. 1 C.p.
Procurorul a apreciat ca sunt întrunite dispozițiile art.143, art. 146/149 ind.1 și art.148 lit.f C.pr.pen., în sensul că inculpatul a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, considerând conduita acestora ca fiind de natură a periclita relațiile sociale privind libertatea persoanelor și integritatea acestora.
Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în codul de procedură penală a condiționat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare, expres și limitativ prevăzute de art. 148 C.proc.penală.
Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art. 5 paragraf 1 lit. c al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Dispozițiile Convenției fac trimitere, în primul rând, în ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive, la legislația națională, consacrând obligația de a fi respectate atât normele de fond, cât și cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenției, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispozițiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenției, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deși nu le enunță expres, le conține în mod implicit.
Din această cauză, dar și ținând cont de poziția Curții, enumerarea limitativă a cazurilor de privare de libertate din art. 5 paragr. 1 al Convenției impun o interpretare restrictivă.
În privința primei condiții necesare în luarea măsurii arestării preventive, instanța a constatat că, din punctul de vedere al dreptului intern – existența unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârșirea de către inculpat a unor fapte prevăzute de legea penală – dar și din punctul de vedere al Convenție Europene – existența unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârșit o infracțiune –aceasta este îndeplinită, raportat la probele administrate în cauză și față de încadrarea juridică reținută prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale.
În speță, față de mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale până în momentul de față (proces-verbal de constatare a efectuării următoarelor acte premergătoare, certificat medico-legal nr. 2378/30.09.2012 pentru persoana vătămată Mișco F.-C., certificat medico-legal nr._.09.2012 pentru persoana vătămată Bologh M., declarație persoană vătămată Mișco F. C., declarație făptuitor Careba M. D., declarație făptuitor Murărasu E. C., proces-verbal de cercetare la fața locului, declarație martor H. F., declarație martor Desza A.-C., declarație martor N. S., declarație martor S. G., declarație martor B. V., înscrisuri, declarație parte vătămată Mișco F. C., declarație învinuit Careba M. Danie, declarație învinuit M. E. C., declarație martor H. F., declarație martor Desza A.-C., declarație martor N. S., declarație martor S. G., declarație martor B. V.), există indicii că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin.1,5 C.p. cu referire la art. 258 alin.1 C.p. cu privire la care s-a pus în mișcare acțiunea penală.
În consecință, s-a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 143 C. proc. penală la care face trimitere art. 1491 C. proc. penală.
A doua condiție: pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa închisorii, este îndeplinită, astfel, pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, legea prevede pedeapsa închisorii – legea internă fiind mai severă decât dispozițiile Convenției care nu condiționează dispunerea arestării de gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
În speța dedusă judecății, a treia condiție obligatorie – ce vizează existența cel puțin a unuia dintre temeiurile prevăzute de art. 148 lit. a – f C. proc. penală, respectiv lit. f – comportă, de asemenea, anumite interpretări.
Curtea Europeană, verificând temeiurile de arestare din dreptul intern în respectarea art. 5 paragr. 3 din Convenție – a apreciat asupra caracterului rezonabil al detenției preventive, acceptând doar anumite temeiuri din cele invocate de statele membre. Astfel, detenția este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate în concreto, pentru fiecare caz în parte: pericolul de distrugere a probelor – Hot. Wemhoff c. Germaniei/27.06.1968, riscul presiunii asupra martorilor –Hot. Letellier c. Franței/26.06. 1991, pericolul de a fi tulburată ordinea publică – Hot. Letellier c. Franței/26.06. 1991.
Curtea a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff: “detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală – și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”.
Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură “există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”
Luând în considerare prevederile menționate, deși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiune este închisoarea mai mare de 4 ani, trebuie să fie îndeplinită și a doua teză prevăzută de litera f) a articolului 148 C. proc. penală, și anume să existe probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Așadar, norma impune existența unor probe care să demonstreze că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, și nu o apreciere asupra pericolului social al faptei – ca element constitutiv al infracțiunii, pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, această apreciere fiind apanajul judecătorului chemat să dispună asupra fondului cauzei.
Instanța a fost de acord că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului prezintă un grad de pericol social destul de ridicat, însă a apreciat că lăsarea acestuia în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sinceră și cooperantă cu organele de cercetare penală, condiții în care desfășurarea procesului fără privarea acestuia de libertate în continuare este benefică atât pentru inculpat, cât și pentru societate.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că incidentul s-a petrecut la locul de muncă al inculpatului, în timpul exercitării atribuțiunilor sale de serviciu, după ce, în exercitarea respectivelor atribuțiuni, inculpatul mai acordase șansa revenirii în local părții vătămate în urma unor abateri similare.
În același timp însă, instanța a reținut că este adevărat și faptul că, fiind incontestabilă intenția agresivă a inculpatului, ca răspuns/reacție la atitudinea violentă a grupului „advers”, totuși rezultatul produs și reflectat în leziunile părții vătămate nu reprezintă și dorința inculpatului, fiind evident în situația unei praeterintenții, aspect ce lipsește fapta, dar mai ales persoana inculpatului de pericolul social minim necesar pentru instituirea unei măsuri preventive privative de libertate.
Pentru considerentele învederate și ținând seama de datele ce caracterizează persoana inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale, sinceritate, regret, poziție cooperantă în cursul cercetării penale, atribuțiunile de serviciu pe care nu se poate susține că le-a încălcat grav, cu bună știință, aflându-se aproape în situația de a se autoapăra, în baza art. 1491 C. proc. penală, raportat la art. 136, art. 143 C. proc. penală și art. 148 alin. 1 lit. a 1, d, f C. proc. penală, instanța a respins propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara privind luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul M. E. C..
S-a arătat în plus că nu este de neglijat nici aspectul că ordinea publică, securitatea consumatorilor în localurile publice și așa precară din cauza frecventelor manifestări antisociale similare celei din prezenta cauză, ar avea de suferit în urma constatării colective a instituirii unei măsuri preventive privative de libertate împotriva unui om ce asigura ordinea în local, în competiție chiar cu cei care tulburau buna derulare a relațiilor publice din respectivul stabiliment.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că pentru desfășurarea procesului penal în condiții optime, se impune a fi luată față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o perioadă de 29 de zile începând cu data de 30.09.2012, punându-i în vedere acestuia obligațiile prev. de art. 145 alin. 1 indice 1, atrăgându-i-se atenția că trebuie să respecte obligațiile impuse mai sus, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a respectivelor obligații putându-se lua față de acesta măsura arestării preventive, copia prezentei încheieri urmând a se comunica, de îndată, în concordanță cu dispozițiile art. 145 alin.2 indice 1 C.p.p.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, P. de pe lângă judecătoria Timișoara, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 02.10.2012 sub același număr de dosar, respectiv nr._ .
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică deoarece în mod greșit prima instanță a respins propunerea de arestare preventivă formulată. S-a precizat că aspectele avute în vedere de către prima instanță la reținerea ideii că lăsarea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică nu sunt conforme cu starea de fapt care rezultă din ansamblul materialului probator, astfel:
1. în ceea ce privește împrejurarea că inculpatul ar fi avut o atitudine sinceră și cooperantă cu organele de cercetare penală, aceasta nu se confirmă întrucât inculpatul a fost nesincer, încercând să tergiverseze urmărirea penală, să o îngreuneze, disculpându-se de orice faptă. Atitudinea acestuia nu este una de regret pentru cele întâmplate, acesta negând orice implicare în activitatea infracțională. În acest sens, trebuie observat că inculpatul a afirmat că nu a lovit-o pe partea vătămată B. M. cu pumnul în zona feței și că nu i-a aplicat acesteia nicio lovitură, însă această declarație nu se coroborează cu declarațiile martorilor oculari N. S., S. G., B. V., care au declarat că în data de 30.09.2012 în jurul orelor 01.30 inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri în zona feței părții vătămate și cu certificatul medico-legal nr. 2377/30.09.2012 eliberat de I.M.L. Timișoara din care a rezultat că partea vătămată are echimoză palid roșiatică pleoapă inferioară ochiul drept, echimoză palid roșiatică pleoapă inferioară ochiul stând, echimoză palid roșiatică în zona claviculară dreaptă 1/3 intern de 3/05 cm cu axul lung dispus orizontal, precum și alte semne de violență care pot fi rezultatul unor lovituri în zona feței.
2. în ceea ce privește susținerea că incidentul s-a petrecut la locul de muncă al inculpatului, iar în fișa postului se prevede că acesta trebuie să mențină liniștea și ordinea localului, precum și să prevină orice incident, s-a arătat că, pentru a putea fi agent de pază și a obține atestatul de agent de pază, trebuie frecventate anumite cursuri de instruire, în care se prevede că trebuie evitat orice incident, iar agentul de pază trebuie să imobilizeze persoana, fără a o agresa și să nu-i aplice lovituri. Astfel, dacă cele afirmate de inculpat ar fi conforme cu adevărul, că părțile vătămate împreună cu martorii făceau scandal, trebuia să îi invite afară fără a-i mai primi înapoi, creând astfel condițiile declanșări unui nou scandal. Inculpatul însă a afirmat că i-a primit înapoi, rezultând din asta că aceștia nu erau chiar așa de scandalagii precum afirmă acesta și nu i-au creat o stare de temere acestuia.
Mai mult decât atât, s-a precizat că pericolul concret pentru ordinea publică rezultă și din modul în care acesta a săvârșit fapta, și anume în exercitarea atribuțiilor de serviciu, acesta trebuind să mențină paza și ordinea publică, însă a făcut abuz de autoritatea pe care o avea și fără un motiv întemeiat i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnul în zona feței părții vătămate, cauzându-i acestuia leziuni care i-au pus viața în pericol.
De asemenea, s-a mai arătat că instanța a reținut că leziunile părții vătămate nu prezintă și dorința inculpatului, aspect ce lipsește fapta de pericol social necesar pentru instituirea unei măsuri privative de libertate, însă acest aspect nu corespunde situației de fapt. Latura subiectivă a infracțiunii de purtare abuzivă în forma agravantă vătămare corporală gravă, este intenția directă, însă praeterintenție pentru producerea rezultatului mai grav, și anume punerea în primejdie a vieții părții vătămate. Inculpatul a acționat cu intenție în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea.
Infracțiunea săvârșită de inculpat, purtare abuzivă în formă agravată de vătămare corporală gravă, punerea în primejdie a vieții părții vătămate, este de o gravitate ridicată, lăsarea inculpatului în libertate reprezentând un pericol concret pentru ordinea publică.
S-a mai arătat că starea de sănătate a părții vătămate este în continuare una foarte gravă, aceasta este în comă de gradul ll și se află la terapie intensivă la Spitalul Clinic de Urgență Timișoara, oricând putând să survină moartea acestuia..
Ca practică judiciară, s-a invocat încheierea penală nr. 71 din data de 16.11.2009 pronunțată în dosarul nr._/325/2009 a Judecătoriei Timișoara și menținută în recurs de către Tribunalul T., prin care s-a dispus măsura arestării preventive pentru vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. 2 C.p., faptă a cărei gravitate era mai redusă decât fapta din prezentul dosar, având în vedere că persoana vătămată a avut nevoie de un număr de 25 de zile de îngrijiri medicale.
Totodată s-a arătat că a-l lăsa în libertate pe inculpat înseamnă a-i transmite acestuia, dar și celorlalți destinatari ai legii penale, mesajul că astfel de fapte nu prezintă pericol deosebit, ceea ce contravine necesității de protejare a ordinii publice. Siguranța și securitatea consumatorilor în localurile publice ar avea de suferit dacă astfel de manifestări violente din partea agenților de pază care ar trebui să mențină această securitate, sunt tolerate, reprezentând un real pericol pentru liniște ași ordinea publică.
Examinând încheierea recurată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, în condițiile prevăzute de art. 3856 C.p.p., tribunalul constată că recursul este nefondat, încheierea Judecătoriei Timișoara fiind temeinică și legală.
După cum rezultă din examinarea normelor interne – procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art.5 din Convenția Europeană privind Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunța, iar garanțiile ce îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.
Ca atare, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestuia drept fundamental un caracter relativ.
Așa fiind, cazurile în care legea națională și normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative și exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative și exhaustive.
În jurisprudența sa, CEDO a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventiva a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, . nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, . nr. 7, § 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, . nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, . nr. 207, § 51, și Hendriks împotriva Olandei(dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev impotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este și cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant și suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier,citata anterior, § 51).
Pe de altă parte, CEDO a statuat că, potrivit art. 5 § 3, autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea sa la proces.
Conform legislației interne, pentru a se putea dispune măsura arestării preventive în temeiul art. 143 C.p.p. rap. la art. 148 lit.f C.p.p., este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: condiția prevăzută de art.143 Cod procedură penală – respectiv să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și totodată, condițiile prev. de art. 148 lit.f C.p.p. – respectiv legea să prevadă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea mai mare de 4 ani și să existe unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
De asemenea, trebuie avute în vedere disp. art. 136 alin.1 C.p.p., potrivit cărora măsurile preventive se iau în scopul de„a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Potrivit art.136 alineat ultim C.p.p. „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura”.
Prin urmare, legea procesual penală oferă o . criterii în raport de care judecătorul sau instanța de judecată se pot orienta în alegerea unei măsuri preventive.
În ceea ce privește primele două condiții prevăzute de art.143 și art. 148 lit.f teza I Cod procedură penală pentru luarea măsurii arestării preventive, respectiv existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și prevederea pentru acea infracțiune a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 4 ani, tribunalul constată că, așa cum a reținut și prima instanță, acestea sunt îndeplinite, existând indicii temeinice cu privire la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii cu privire la care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa.
În ceea ce privește cea de-a treia condiție - prevăzută de art.148 lit. f teza a-II-a Cod procedură penală – care trebuie realizată cumulativ cu cea privind cuantumul sancțiunii privative de libertate, tribunalul constată însă, așa cum a reținut și prima instanță, că aceasta nu este îndeplinită în speță, neexistând probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Comiterea de infracțiuni, chiar de o anumită gravitate – reflectată de exemplu prin natura și cuantumul sancțiunii, nu constituie, prin ea însăși temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului în forma detenției preventive.
Sub acest aspect, tribunalul reține că, prin raportare la jurisprudența CEDO, precum și la cea națională, criteriile și elementele care trebuie avute în vedere în analiza existentei "pericolului pentru ordinea publică", având în vedere că această noțiune nu este definită în legislație, se referă la reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și la profilul personal al acestuia, fiind necesar a se face o distincție clară între starea de pericol pe care o reprezintă lăsarea inculpatului în libertate și pericolul social al faptei săvârșite. Totodată, trebuie subliniat că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune sau de reacția publică declanșată de faptele comise, precum și faptul că, odată cu trecerea timpului, o eventuală stare de pericol existentă la săvârșirea faptei, se estompează, se risipește.
Or, în cauză, tribunalul constată, pe de o parte, că infracțiunea pentru care este cercetat inculpatul și în raport de care a fost formulată propunerea de arestare preventivă a avut într-adevăr un rezultat grav – respectiv cauzarea unor vătămări grave victimei, care i-au pus viața în primejdie, însă, așa cum reiese în mod evident din materialul probatoriu administrat în cauză, poziția subiectivă a inculpatului față de acest rezultat nu a fost nici un moment intenția, ci culpa, (inculpatul neprevăzând, deși trebuie să o facă, că prin acțiunea sa de lovire a părții vătămate exista posibilitatea ca aceasta să cadă, să se lovească cu capul de beton și să sufere astfel leziuni care să-i pună viața în pericol) astfel că prin natura sa nu este în măsură să determine o tulburare serioasă a ordinii sociale și totodată nu există nici o probă în sensul că lăsarea în libertate a inculpatului ar determina o reacție negativă din partea societății într-o asemenea manieră încât să justifice o privare de libertate a acestuia. Totodată, în acest context trebuie avute în vedere și împrejurările în care fapta a fost săvârșită, respectiv faptul că incidentul dintre inculpat și victimă a fost spontan, având ca punct de pornire atitudinea victimei și a prietenilor săi care au refuzat să respecte regulile impuse de localul respectiv și, inclusiv, să părăsească acel local la solicitarea agenților de ordine, precum și starea de ebrietate a victimei, care este posibil să fi contribuit la rezultatul produs.
Pe de altă parte, în ceea ce privește profilul personal al inculpatului, trebuie observat că acesta se află la primul contact cu legea penală, nefiind cunoscut cu antecedente penale, ceea ce ceea ce denotă că implicarea sa în activitatea infracțională ar putea reprezenta un accident și evidențiază o periculozitate scăzută a acestuia, este la o vârstă fragedă, are asigurată existența prin muncă (având chiar două locuri de muncă pentru a-și suplimenta veniturile) și a înțeles să adopte o conduită procesuală corectă, colaborând cu organele de cercetare penală, prezentându-se inclusiv în fața instanței de recurs chiar fără să fi fost citat. Totodată, trebuie observat că la dosar nu există niciun fel de dovadă în sensul că inculpatul ar avea un comportament impulsiv și violent și că ar fi urmărit vătămarea corporală sau punerea în primejdie a vieții victimei în acea seară, ci, dimpotrivă, materialul probatoriu evidențiind că acesta a încercat pe cât posibil să evite orice scandal.
Ca atare, raportat la aceste considerente, instanța de recurs apreciază că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că nu există nici un impediment pentru care cercetarea nu s-ar putea desfășura cu inculpatul în stare de libertate, scopul prevăzut de art. 136 C.p.p., respectiv a se asigura buna desfășurare a procesului penal sau a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, putând fi în mod evident atins doar prin aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 al. 1 pct. 1 lit. b C.p.p., tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Timișoara, urmând ca, în temeiul art.192 al. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.38515 pct. 1 lit. b C.p.p, respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva încheierii penale nr.73/. a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosarul nr._ .
În baza art. 192 alin. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi 05.10.2012.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
A. C. ȚIRA M. B. R. H. V. D.
Red. A.C.Ț.
Tehnored. A.C.Ț./V.D.
2 ex./17.10.2012 – PI – S. G.
| ← Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Art. 160... | Cerere de liberare condiţionată. Art.450 C.p.p., art.55 ind.1... → |
|---|
