Diferenţa dintre neregularitatea actului de sesizare şi nelegala sesizare a instanţei. Condiţii de aplicare a dispoziţiilor art. 300 şi art. 332 CPP
| Comentarii |
|
Prin decizia penală nr. 1500/25.07.2011, Curtea de Apel Bucureşti, s. I pen., a admis recursul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., şi a casat sentinţa Tribunalului prin care, în temeiul art. 300 raportat la art. 332 CPP, a fost admisă excepţia neregularităţii actului de sesizare şi s-a dispus restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că Tribunalul era dator să verifice, conform art. 300 CPP, la prima zi de înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.
După 29 de termene de judecată în care au fost discutate chestiuni cum ar fi competenţa în raport cu calitatea persoanei, conexarea cauzei, cereri de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională, aspecte ce necesită corecta îndeplinire a procedurilor de citare şi asigurarea apărării inculpaţilor, instanţa depăşise momentul primei zile de înfaţişare, prin urmare art. 300 CPP nu mai era aplicabil în cauză.
Curtea a arătat, de asemenea, că al doilea temei invocat pentru soluţia de restituire, art. 332 CPP, nu permite restituirea cauzei pentru refacerea rechizitoriului, ci numai restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale. Examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale, respectiv a modului în care au fost respectate normele care reglementează desfăşurarea urmăririi penale, este o activitate distinctă şi ulterioară verificării regularităţii actului de sesizare.
Cu privire la apărarea conform căreia rechizitoriul nu ar cuprinde încadrarea juridică a faptelor, Curtea a reţinut că actul de sesizare cuprinde aceste elemente. Mai mult, deşi a fost invocată lipsa de claritate a acestei încadrări, inculpaţii au formulat deja apărări, astfel încât nu se poate afirma că aceasta lipseşte. în cazul în care Tribunalul ajungea la concluzia că faptele nu corespund încadrării juridice sau că încadrarea juridică nu este suficient de previzibilă, soluţia corectă era de schimbare a încadrării juridice sau achitare, după caz, şi nu de restituire a cauzei la parchet.
In legătură cu a doua critică a apărării, Curtea a reţinut că faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii sunt menţionate în rechizitoriu alături de probele pe care se sprijină acuzarea. Curtea a arătat că la 11 de ani de la data săvârşirii faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, instanţa de judecată trebuie să desfaşoare cercetarea judecătorească pe fond şi nu are temei pentru a dispune refacerea urmăririi penale pentru clarificarea acuzaţiilor. Tribunalul are mijloacele necesare pentru a clarifica el însuşi acuzaţiile, dispunând achitarea dacă acestea nu se confirmă sau se sprijină pe probe nelegale, respectiv condamnarea dacă acuzaţiile sunt probate.
Apărarea a invocat, de asemenea, diverse critici, precum că rechizitoriul se întemeiază pe rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică care au fost dispuse cu încălcarea prevederilor art. 112 CPP, că nu există în cuprinsul rechizitoriului o nominalizare a probelor care să demonstreze latura subiectivă şi cea obiectivă a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi alte critici similare. Curtea a arătat că toate aceste apărări au în vedere fondul cauzei, urmând a fi analizate de instanţa de fond în cadrul cercetării judecătoreşti, iar dacă sunt întemeiate urmează să pronunţe o soluţie în consecinţă. Apărările vizând conţinutul şi modul de apreciere a probelor nu pot conduce însă la restituirea cauzei la parchet.
Curtea a mai reţinut că instanţa de fond se referă la procedura prezentării materialului de urmărire penală, arătând că această procedură nu trebuie să fie formală, ci completă, efectivă şi riguroasă, fară să se precizeze însă în raport cu care dintre inculpaţii trimişi în judecată procedura este viciată, în ce constă viciul şi care este sancţiunea şi temeiul pentru care trebuie să intervină restituirea cauzei la parchet.
Instanţa de control judiciar a reţinut că prezentarea materialului de urmărire penală nu a fost viciată, chiar dacă unii dintre inculpaţi nu au dorit să lectureze şi să verifice întregul material, aspect consemnat în procesul-verbal de prezentare a materialului, în prezenţa avocaţilor. Articolul 254 CPP prevede în mod expres că nu este obligatoriu a se realiza prezentarea materialului atunci când inculpatul refuză să ia cunoştinţă de acesta.
Curtea a considerat, de asemenea, că lipsa indicării locului de întocmire a rechizitoriului, precum şi existenţa unor note de subsol în cuprinsul rechizitoriului, nu afectează regularitatea actului de sesizare.
C.A. Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 1500/25.07.2011
