Dispunerea prin rechizitoriu a altor măsuri procesuale decât cele de trimitere în judecată - legalitate.
| Comentarii |
|
Eventuala nelegală sesizare a Preşedintelui României pentru solicitarea urmăririi penale faţă de un membru al guvernului - lipsa de consecinţe asupra actului de sesizare a instanţei. înţelesul sintagmei „sesizarea instanţei”
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor B.V., fost ministru al Apărării Naţionale în perioada decembrie 1997-2000, C.D., fost secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major General din cadrul M.Ap.N., B.G. şi B.I.C.A.
Prin actul de sesizare amintit s-au dispus şi alte soluţii procesuale complementare, respectiv soluţii de netrimitere în judecată şi de disjungere a cauzei în vederea continuării cercetărilor, faţă de diverse alte persoane.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deliberând asupra cererilor inculpaţilor de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, le-a respins ca nefondate, având în vedere următoarele considerente:
1. Efectuarca unor disjungeri şi adoptarea unor soluţii de neîncepere a urmăririi penale faţă de alţi participanţi la activitatea infracţională dedusă judecăţii sunt justificate - şi nu atrag imposibilitatea stabilirii adevărului în cauză - dacă măsurile procesuale amintite sunt dispuse, pe de o parte, „întrucât din probele administrate rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii”, iar pe de altă parte este necesară „administrarea unor probe suplimentare”.
împrejurarea că textul art. 262 CPP nu prevede expres, dar nici nu interzice, posibilitatea dispunerii prin rechizitoriu a soluţiei disjungerii, nu exclude posibilitatea legală ca prin acest act complex procurorul să dispună şi alte măsuri privind urmărirea penală (cum ar fi, spre exemplu, măsura disjungerii cauzei şi, eventual, declinarea competenţei). De altfel, art. 45 alin. (1) face trimitere la art. 38 CPP („Disjungerea”) şi se referă la o măsură de bună administrare a justiţiei, în sens larg.
In jurisprudenţă este unanim acceptată opinia, iar doctrina nu a infirmat-o categoric, că prin cel mai complex act al procurorului (rechizitoriul), acesta poate dispune toate soluţiile ori măsurile prevăzute de lege, indiferent dacă acestea - potrivit Codului de procedură penală - ar trebui să îmbrace, procedural, forma rezoluţiei ori a ordonanţei.
2. Din analiza dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, precum şi a art. 12 şi art. 16 din Legea nr. 115/1999, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
In exercitarea dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al guvernului, preşedintele - la propunerea comisiei speciale instituită - adresează ministrului justiţiei o cerere în acest scop; Preşedintele României este sesizat pentru a cere urmărirea penală a unui membru al guvernului de către primul ministru, procurorul general al Parchetului de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul-şef al D.N.A.
Eventuala nelegală sesizare a preşedintelui României de procurorul-şef al D.N.A., iar nu de către procurorul general al Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi circumscrisă cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) CPP, pentru a determina incidenţa prevederilor art. 332 alin. (2) CPP, în sensul restituirii cauzei la procuror. Noţiunea de „sesizare” folosită în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999 are o natură juridică distinctă de cele atribuite noţiunilor de „sesizarea instanţei”, respectiv „sesizarea organelor de urmărire penală”.
Dispoziţiile din legea specială referitoare la această „sesizare” nu sunt prevăzute expres de lege ca fiind dintre cele a căror nerespectare ar atrage, de drept, sancţiunea nulităţii absolute a urmăririi penale, termenul cuprins în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999 având semnificaţia de informare/aducere la cunoştinţă, iar nu pe aceea ce se circumscrie normelor procesuale penale.
încălcarea legii în etapa sesizării preşedintelui statului priveşte, în orice situaţie, o etapă exterioară procesului penal, lipsită de relevanţă prin raportare la drepturile procesuale ale părţilor.
I.C.C.J., Completul de 5 judecători, dec. nr. 327/12.10.2011
Notă. în doctrină s-a arătat că rechizitoriul este actul procedural în care se consemnează dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea numai a faptei şi persoanei cuprinse în actul de sesizare. în cazul în care urmărirea penală s-a desfăşurat faţă de mai multe persoane şi cu privire la mai multe fapte penale, dacă pentru unele infracţiuni sau pentru unii inculpaţi este cazul să se dispună trimiterea în judecată, iar pentru alte infracţiuni sau pentru alţi inculpaţi urmează să se dispună scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, aceste două ultime acte de dispoziţie ale procurorului pot fi consemnate tot în rechizitoriu, care ţine astfel locul unei ordonanţe. Se poate trage concluzia că sesizarea instanţei de judecată este efectul trimiterii în judecată a inculpatului, dar acest act de dispoziţie are efect numai dacă este cuprins în rechizitoriu. De aceea, legea prevede, prin extrapolare, că rechizitoriul este actul de sesizare a instanţei; când însă cuprinde şi dispoziţiile de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, rechizitoriul nu sesizează instanţa cu aceste fapte şi persoane.
