Verificarea rechizitoriului pentru legalitate şi temeinicie - principiul controlului ierarhic. Neindicarea în rechizitoriu a mijloacelor de probă - remediu. Modalitatea de soluţionare a cererilor în faza de urmărire penală - sancţiune. Aducerea la cunoşti
| Comentarii |
|
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de Ministerul Public împotriva sentinţei penale nr. 66/13.04.2009 a Curţii de Apel Ploieşti, s. pen., prin care în baza art. 300 alin. (1) CPP s-a constatat neregularitatea actului de sesizare, s-au admis cererile de restituire a cauzei la procuror formulate de inculpaţi şi s-a restituit cauza la D.I.I.C.O.T. -Serviciul Teritorial Ploieşti, pentru refacerea urmăririi penale, motivat în esenţă de faptul că în faza urmăririi penală nu s-a respectat dreptul la apărare al inculpaţilor.
Analizând recursul formulat în cauză, Curtea Supremă a considerat că neregularităţile rechizitoriului nu justifică restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare în condiţiile în care:
- verificarea rechizitoriului (întocmit de procurorul-şef serviciu din cadrul Serviciului Teritorial Ploieşti al D.I.I.C.O.T.) pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul-şef al D.I.I.C.O.T, iar nu de către procurorul-şef de secţie, nu este de natură a afecta legalitatea (regularitatea) rechizitoriului, respectiv, sesizării instanţei. La dosarul instanţei se află înscrisuri oficiale (adrese ale Ministerului Public şi copii ale Monitorului Oficial) din care rezultă motivul pentru care s-a procedat în acest mod (procurorul-şef al serviciului a fost detaşat la Ministerul Justiţiei).
In virtutea principiului controlului ierarhic, ca principiu fundamental al activităţii Ministerului Public, verificarea rechizitoriului, pentru legalitate şi temeinicie, de către şeful direcţiei, în loc de şeful secţiei, nu poate fi de natură a afecta regularitatea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei.
In acelaşi sens sunt şi argumentele inserate în Dec. nr. 1058/14.11.2007 a Curţii Constituţionale cu privire la principiile care, potrivit Constituţiei, stau la baza organizării şi funcţionării Ministerului Public.
- nici motivul referitor la „faptul că în cuprinsul actului de sesizare nu se face vorbire despre mijloacele materiale de probă, suporturile magnetice/optice ale înregistrărilor, documentele contabile ridicate şi măsurile referitoare la ele, precum şi locul unde se află'’ nu justifică restituirea cauzei la procuror.
Această omisiune a rechizitoriului se încadrează în cea de-a doua categorie de neregularităţi prevăzute de art. 300 alin. (2) CPP: cele care pot fi înlăturate prin acordarea unui termen în acest scop.
Această omisiune nu afectează organic actul de sesizare, nu justifică soluţia restituirii la procuror, fiind remediabilă prin acordarea unui termen, fară dezînvestirea/desesizarea instanţei, termen până la care procurorul, în scris, va face respectivele precizări.
Mai mult decât atât, nu se impune soluţia restituirii în condiţiile în care rechizitoriul este însoţit de volumele care constituie dosarul de urmărire penală, fiecare având un opis.
- instanţa de control judiciar a mai arătat că nicio dispoziţie legală nu obligă procurorul ori instanţa să admită toate cererile şi toate excepţiile formulate de părţi în cursul procesului penal, fiind însă instituită obligaţia respingerii motivate a acestora.
Astfel, respingerea de către procuror, în cauză, a unor cereri (reaudierea tuturor martorilor, refacerea tuturor actelor de urmărire penală efectuate între momentul începerii urmăririi penale şi cel al aducerii la cunoştinţă a învinuirii, administrarea unor probe etc.) nu justifică soluţia restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Dispoziţiile legale permit organului de urmărire penală să respingă motivat cereri formulate în cursul urmăririi penale (art. 203 CPP) ori probe solicitate de părţi [art. 67 alin. (3) CPP].
In cursul judecăţii, potrivit legii, părţile pot propune probe noi (fie pentru prima dată, fie dintre cele respinse de procuror), pot solicita înlăturarea probelor obţinute în mod ilegal, pot solicita refacerea unor probe (ca, de exemplu, expertiza), pot asculta convorbirile înregistrate etc.
- nici considerentele referitoare la procedura începerii urmăririi penale, corelată cu aducerea la cunoştinţă a învinuirilor, în opinia instanţei, prea târziu, nu se regăsesc printre motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care impun soluţia restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Din exprimarea legiuitorului „de îndată” [art. 6 alin. (3) CPP, corelat cu art. 70 alin. (2) CPP] nu rezultă prestabilirea unui anumit interval de timp pentru aducerea la cunoştinţă a învinuirii (fapta şi încadrarea juridică a acesteia), fiind însă obligatoriu ca această aducere la cunoştinţă să se facă mai înainte de a-1 audia pe învinuit sau inculpat (în cauză la data de 28.05.2008 s-a început urmărirea penală, iar aducerea la cunoştinţă a învinuirii s-a realizat la data de 23.07.2008).
împrejurarea reţinută de prima instanţă în sensul că semnarea proce-selor-verbale de aducere la cunoştinţă a învinuirilor s-a făcut „cu obiec-ţiuni” nu justifică, de plano, concluzia că s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât „nu s-a explicat în detaliu cauza şi natura acuzaţiilor, procurorul limitându-se doar la o expunere succintă a situaţiei de fapt şi la încadrarea în drept”.
De altfel, sediul materiei este art. 70 alin. (2) şi art. 6 alin. (3) CPP, în aceste texte nefacându-se vorbire de explicarea în detaliu a cauzei şi naturii acuzaţiei, ci doar că „învinuitului sau inculpatului i se aduc „la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia”, respectiv „obligaţia să-l încunoştinţeze despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia”.
Articolul 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului nu menţionează obligaţia explicării în detaliu a cauzei şi naturii
acuzaţiei, ci prevede că acuzatul are dreptul „să fie informat (...) asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”.
Este adevărat însă că art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia europeană, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică cu privire la faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor.
Din aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene rezultă însă că:
- informarea nu trebuie să vizeze şi elementele circumstanţiale agravante sau circumstanţele agravante ale infracţiunii pentru a fi respectate exigenţele art. 6 parag. I, spre exemplu faptul că în cauză ar putea fi reţinută o anumită calitate a acuzatului ce constituie un element circumstanţial agravant al infracţiunii;
- garanţia prevăzută de art. 6 parag. 3 lit. a) cunoaşte două limitări: există un drept la informare fară a fi necesară procedura avertismentului; informarea nu trebuie să conţină şi probele în acuzare pe care aceasta se întemeiază.
In doctrina şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat însă că obiectul informării prevăzute de art. 6 parag. 3 lit. a) îl constituie acuzaţiile oficiale formulate prin actul de trimitere în judecată, întrucât informarea trebuie să fie detaliată (ceea ce nu este posibil la începutul investigaţiei, aceasta având ca scop tocmai strângerea de probe pentru a se decide dacă o persoană va fi trimisă în judecată), iar garanţia prevăzută de art. 6 parag. 3 lit. a) nu se poate aplica în acelaşi timp cu cea prevăzută de art. 5 parag. 2. De asemenea, art. 6 parag. 3 lit. a) nu poate fi interpretat în sensul că oferă un drept la informare încă din fazele iniţiale ale investigaţiei, deoarece în acest fel ar fi lipsit de conţinut dreptul prevăzut de art. 5 parag. 2. S-a mai arătat că această interpretare nu implică în mod necesar lipsa unei informări pe parcursul urmăririi penale, întrucât acest drept este garantat de art. 6 parag. 3 lit. b).
- principiile şi regulile procesuale ale dreptului intern statuează că efectuarea unor activităţi judiciare prin încălcarea unor dispoziţii legale, în speţă pretinzându-se că s-au efectuat în lipsa apărătorului şi fără a exista dovada că a fost încunoştinţat (percheziţie, audierea unor martori) nu justifică soluţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, ci posibilitatea valorificării acestor pretinse încălcări ale legii, în faţa instanţei, prin intermediul altor căi procedurale şi, evident, numai cu respectarea condiţiilor prevăzute dc lege pentru aceste situaţii: înlătura
rea probelor, urmată sau nu, după caz, în funcţie dc tipul activităţii judiciare neconformc cu legea, de rcadministrarea lor în condiţii de contra-dictorialitate (reaudierea martorilor respectivi, refacerea unei expertize).
In principiu, nerespectarea dispoziţiilor legale cu ocazia strângerii/ administrării unei probe în cursul urmăririi penale, nerespectare stabilită pe cale judecătorească, nu atrage nulitatea urmăririi penale, ca atare, ci posibilitatea înlăturării mijlocului de probă în condiţiile art. 64 alin. (2) CPP.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2603/08.07.2009,
Notă. 1. în motivarea Dec. nr. 1058/2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (41) CPP, publicată în M. Of. nr. 810 din 28.11.2007, Curtea Constituţională a reţinut că principiul subordonării ierarhice sau al unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public semnifică legătura existentă între procurorii care compun Ministerul Public, în considerarea căreia aceştia sunt obligaţi să se supună şefilor lor, adică să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unor acte, din ordinul acestora. în virtutea statutului procurorilor consacrat de Constituţie, diferit de cel al judecătorilor, care sunt independenţi, controlul ierarhic în activitatea procurorilor nu se poate realiza fără posibilitatea efectuării actelor şi lucrărilor de competenţa procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic inferioare de către însuşi procurorul ierarhic superior, care controlează activitatea procurorilor din subordinea sa.
2. Actul de sesizare este legal întocmit prin simpla indicare a mijloacelor de probă care au fost administrate pe parcursul urmăririi penale. Descrierea şi coroborarea mijloacelor de probă din rechizitoriu sunt argumente aduse de către Ministerul Public în sprijinul acuzaţiei, acestea putând fi însuşite sau înlăturate de către instanţă, în situaţie identică aflându-se argumentele apărării.
3. Raportarea la intervalul de timp dintre data emiterii actului de acuzare şi data comunicării acestuia este lipsită de interes practic. în fapt, prezintă importanţă de cât timp a dispus acuzatul între data comunicării acuzaţiei şi data începerii procesului sau între data schimbării încadrării juridice şi data pledoariilor finale în cauză. Prin raportare la această perioadă de timp se poate stabili dacă acuzaţia a fost comunicată în cel mai scurt timp.
