Nerespectarea de către procuror a obligaţiei de stabilire a identităţii inculpatului trimis în judecată - restituire pentru refacerea urmăririi penale şi a actului de sesizare. Chestiuni prealabile - obiect
| Comentarii |
|
Examinând recursul formulat de parchet împotriva deciziei nr. 293/A/ 10.11.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, s. 1 pen., prin care s-a desfiinţat în întregime sentinţa apelată şi s-a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a considerat nefondat, respingându-1 pentru următoarele considerente:
Procurorul a procedat la trimiterea în judecată a unei persoane fară identitate, ale cărei date de stare civilă sunt susţinute, confirmate, doar de
persoane din anturajul inculpatului - mamă, fraţi -, fară vreo reflectare în documente oficiale.
O asemenea nelegalitate nu este imputabilă instanţei de judecată, ci, în mod prioritar, organelor de urmărire penală care trebuie să manifeste rol activ, potrivit art. 202 CPP, în scopul strângerii datelor necesare lămuririi cauzei, sub toate aspectele, şi justei soluţionări a cauzei, în sensul trimiterii în judecată a unei persoane cu identitate stabilită în condiţiile legii.
Procedura trimiterii în judecată se efectuează prin rechizitoriu, care constituie un act procedural scris în care se consemnează actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată. Este ştiut că în judecată nu poate fi trimis decât un inculpat, o persoană faţă de care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi este de la sine înţeles că persoana respectivă trebuie identificată în baza legii.
Lipsa elementelor de identificare a persoanei ce face obiectul judecăţii, potrivit art. 317 CPP, atrage nelegalitatea trimiterii în judecată, fară îndeplinirea condiţiilor de esenţă, context în care în mod just instanţa de apel a apreciat cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la sesizarea instanţei, împrejurare care atrage nulitatea absolută a actului de trimitere în judecată, conform art. 197 alin. (2) CPP.
Rechizitoriul este actul procedural în care se consemnează dispoziţiile de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea numai a faptei şi persoanei cuprinse în actul de sesizare.
Din perspectiva art. 263 CPP, printre menţiunile cu caracter obligatoriu pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul se înscriu şi cele referitoare la datele ce privesc persoana inculpatului, datele de stare civilă ce se impun a fi stabilite cu certitudine şi în baza evidenţelor de specialitate, şi nu într-o manieră empirică, exclusiv în baza susţinerilor anumitor persoane, fie ele şi apropiate persoanei inculpatului.
îndeplinirea unor asemenea exigenţe se înscrie în rigoarea procedurii de trimitere în judecată, moment procesual de o deosebită importanţă în derularea procesului penal.
Rezolvarea unei chestiuni precum identitatea inculpatului, de către instanţa de judecată nelegal învestită din perspectiva datelor ce ar fi trebuit să conducă la identificarea inculpatului, nu poate face obiectul unei chestiuni prealabile, în concepţia art. 44 CPP.
In acest sens, este de reţinut că aspectele ce ţin de obiectul judecăţii, astfel cum este reglementat în art. 317 CPP, şi anume fapta şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, nu pot fi lămurite de către instanţă în contextul unor chestiuni prealabile.
In această situaţie se constată încălcarea dispoziţiilor legii privitoare la sesizarea instanţei şi, în consecinţă, nulitatea absolută a actului de trimitere în judecată, potrivit art. 197 alin. (2) CPP, ceea ce în mod imperios obligă la restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale şi a eventualei legale sesizări a instanţei de judecată.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2102/14.06.2012
Notă. 1. Potrivit Dicţionarului juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 58, „Chestiuni prealabile”, această denumire este dată unor chestiuni de altă natură decât penală, a căror rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea problemelor care privesc fondul cauzei penale. Prin obiectul său, chestiunea prealabilă apare ca o condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale; ea priveşte existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, şi anume fie a situaţiei-premisă, fie a unui element esenţial al conţinutului infracţiunii (de exemplu, caracterul de secret de stat al unor date sau informaţii în cazul infracţiunilor de trădare prin transmitere de secrete şi spionaj, valabilitatea unei autorizaţii în cazul infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, existenţa unui contract de mandat, în cazul abuzului de încredere etc.). Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă necesară soluţionării cauzei, chiar dacă aceasta este, prin natura sa, de competenţa altei instanţe, dar cu respectarea regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine chestiunea respectivă. Dacă chestiunea prealabilă a fost soluţionată deja de către o instanţă civilă, hotărârea acesteia are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale (art. 44 CPP).
2. C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 199/2006 - Rechizitoriul, ca act de sesizare a instanţei de judecată, precum şi celelalte acte de urmărire penală întocmite împotriva inculpatului, trimis în judecată cu datele de identificare aparţinând altei persoane, sunt lovite de nulitate absolută, potrivit art. 197 alin. (2) CPP. în acest condiţii se va dispune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, în baza art. 332 alin. (2) CPP.
