Executarea dispoziţiilor civile din hotărârea penală. Acţiune pentru plata contravalorii bunurilor confiscate în baza unei hotărâri penale ulterior casată. Natura acţiunii. Prescripţie
| Comentarii |
|
C. proc. pen., art. 504-506 Decretul nr. 167/1958, art. 3
Acţiunea în restituirea bunurilor ce au format obiectul confis-
cării parţiale sau totale (atunci când, după săvârşirea executării intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat această măsură de siguranţă şi, ca urmare, înlăturarea ei) este o acţiune de întoarcere a executării silite al cărei fundament juridic îl constituie dispoziţiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care bunurile nu mai există, se naşte un drept de creanţă care poate fi valorificat printr-o acţiune personală.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7148 din 15 decembrie 2004
La data de 13 septembrie 2000, reclamanţii P.D. şi M. C. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 504-506 C. proc. civ., să fie obligat să le restituie bunurile mobile sau contravaloarea acestora, precum şi suma de 43.350 lei, actualizată, ce au fost confiscate prin sentinţa penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat că autorii lor au fost condamnaţi, prin sentinţa penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965, a Tribunalului Militar Bucureşti în temeiul art. 325 alin. 3 lit. c) C. pen., cu confiscarea totală a averii. Soluţia de condamnare şi de confiscare totală a averii a fost confirmată prin decizia penală nr. 204 din 27 martie 1965 pronunţată de Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti - Colegiul de Recurs. Prin diferite procese-verbale, încheiate în temeiul hotărârilor de condamnare, s-a pus în executare măsura confiscării averii ce a avut ca obiect sume de bani, bunuri mobile, broşuri, cărţi, obiecte de cult. Recursul în anulare promovat împotriva hotărârilor a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, care, prin decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996, i-a achitat pe autorii reclamanţilor şi a dispus înlăturarea măsurii (pedepsei complementare) privind confiscarea averii.
Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 604 din 11 iunie 2001, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă cu motivarea că demersul reclamanţilor nu a fost întreprins nici în termenul de un an stipulat de art. 504-505 C. proc. pen. şi nici în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Evocând fondul, după anularea sentinţei, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 267 din 30 mai 2003, a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român să restituie bunurile mobile individualizate şi evaluate de expertul tehnic S.G. sau să plătească contravaloarea acestora în cuantum de 397.853.000 lei.
Recursul pârâtului este fondat.
Deşi reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 504-506 C. proc. pen., din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că este o acţiune în pretenţii, constând în plata contravalorii bunurilor confiscate care au aparţinut autorilor, în baza hotărârii judecătoreşti de achitare şi de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii.
Temeiul juridic al acţiunii, pentru obţinerea contravalorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre penală, ulterior casată, îl constituie decizia prin care s-a înlăturat măsura confiscării, situaţie în care reclamanţii se găsesc în cazul clasic al întoarcerii executării. Aşadar, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a calificat acţiunea ca fiind în revendicarea unor bunuri mobile.
Acţiunea în restituirea bunurilor, care au format obiectul confiscării parţiale sau totale (atunci când, după săvârşirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat această măsură de siguranţă şi, ca urmare, înlăturarea ei), este o acţiune de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl constituie, prin analogie, dispoziţiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate sunt desfiinţate de drept.
In ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, aşa cum este cazul în speţă, se naşte un drept de creanţă care poate fi valorificat printr-o acţiune personală, referitor la care este aplicabil termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care măsura confiscării a fost înlăturată, adică a hotărârii care a desfiinţat titlul executoriu al confiscării.
Cum, în cauză, prin decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie, prin hotărâre definitivă, a desfiinţat titlul executoriu al confiscării averii, acţiunea reclamantului, din 13 septembrie 2000, se constată a fi promovată peste termenul de trei ani stipulat de textul citat, astfel că ea este prescrisă.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului a fost admis, s-au casat deciziile date în apel şi s-a menţinut sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a cărei motivare s-a înlocuit cu considerentele prezentei decizii.
