Faptă care nu atrage competenţa proprie a procurorului de a efectua urmărirea penală. Obligativitatea confirmării rechizitoriului de către prim-procuror
| Comentarii |
|
In conformitate cu art. 209 ultimul alineat, atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului.
In sistemul Codului de procedură penală, competenţa procurorului de a efectua urmărirea penală este generală, cum rezultă explicit din prevederile art. 209 alin. (2), conform cărora procurorul poate efectua orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, inclusiv întreaga urmărire penală.
Chiar dacă fapta care a făcut obiectul urmăririi penale nu face parte dintre cazurile prevăzute în art. 209 alin. (3) CPP când efectuarea urmăririi penale de către procuror este obligatorie, rechizitoriul procurorului trebuie supus confirmării, potrivit art. 209 ultimul alineat din acelaşi cod, sub sancţiunea nulităţii absolute, prevăzută în art. 197 alin. (2) privind
încălcărilc referitoare la sesizarea instanţei. Aceasta întrucât art. 209 ultimul alineat nu face deosebire, în ceea ce priveşte confirmarea rechizitoriului, între situaţiile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi cele în care o efectuează din proprie iniţiativă.
Nerespectându-se dispoziţiile din art. 209 ultimul alineat CPP privind confirmarea rechizitoriului de către prim-procurorul parchetului, prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, sesizarea instanţei de judecată nu este făcută conform legii.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5845/09.11.2004
Notă. Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.
De la această regulă existau două excepţii, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.
Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. (5) CPP prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior.
A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. (2) CPP. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.
în ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.
Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. (5) şi art. 264 alin. (2) CPP au fost abrogate, astfel că, în reglementarea actuală, singurele dispoziţii care se referă la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, sunt cele ale art. 264 CPP.
în acest sens, este de observat că, prin noile reglementări, s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului,
în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006.
Aşa fiind, se impune să se constate că, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, încât implicarea procurorului ierarhic superior este limitată în prezent la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile art. 264 alin. (3) CPP.
Activitatea de verificare se poate finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate (a se vedea în acest sens I.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. IX/18.02.2008).
Obligaţia de verificare sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului, prevăzută de art. 264 CPP, nu mai subzistă în noul Cod de procedură penală, rechizitoriul urmând să fie verificat sub aspectul legalităţii direct de către judecătorul de cameră preliminară, iar sub aspectul temeiniciei de către judecătorul de scaun.
