Trimitere în judecată pentru infracţiuni reţinute în formă continuată. Formulări cu caracter generic - restituire pentru refacerea actului de sesizare
| Comentarii |
|
Prin sentinţa penală nr. 500/12.05.2011 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin dec. pen. nr. 75l/P/02.09.2011 a Curţii de Apel Constanţa, s-a constatat, în baza art. 300 alin. (2) CPP, neregularitatea actului de sesizare şi s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii rechizitoriului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 263 alin. (1) CPP, unul din elementele esenţiale pe care
rechizitoriul trebuie să îl cuprindă, se referă la descrierea faptei/faptelor pentru care inculpatul este trimis în judecată.
In cauză, inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni în formă continuată, iar potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiunea continuată presupune săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni (acte materiale) care constituie ele însele fapte prevăzute de legea penală.
Astfel, infracţiunea continuată reprezintă o formă a unităţii legale a infracţiunii, prin care fapte penale, apte ele însele să realizeze conţinutul unei infracţiuni, sunt reunite prin voinţa legiuitorului într-o infracţiune unică (ca urmare a faptului că au fost săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale). Aceste acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii continuate, fiind ele însele fapte penale, trebuie prezentate în rechizitoriu cu toate elementele ce au relevanţă penală sub aspectul conţinutului infracţiunii, fiind totodată necesar să rezulte manifestarea de voinţă a procurorului în sensul trimiterii în judecată.
însă, în speţă nu sunt descrise în mod concret în rechizitoriu actele materiale ce realizează conţinutul presupuselor infracţiuni în formă continuată pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, rechizitoriul cuprinzând formulări cu caracter generic care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 263 alin. (1) C. pen.
Instanţa a reţinut totodată că procurorul nu a menţionat în niciun fel cuantumul eventualului prejudiciu cauzat părţii vătămate de către inculpată, prejudiciul fiind de esenţa infracţiunii deduse judecăţii (delapidare), cu atât mai mult cât aceasta a fost reţinută în formă calificată, procurorul având obligaţia de a-1 stabili şi menţiona în actul de sesizare, pentru că în raport de acesta pot fi formulate cereri de către părţile din cauză, lucru care se impunea cu atât mai mult cu cât este posibilă aplicarea în speţă a procedurii speciale de judecată prevăzute de art. 320' CPP.
Alte neregularităţi ale rechizitoriului privesc infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals intelectual în formă continuată cu privire la care, în cuprinsul rechizitoriului, nu sunt menţionate date sau elemente care sa permită instanţei să identifice înscrisurile care ar fi falsificate, în rechizitoriu nefiind menţionat numărul, natura juridică şi conţinutul acestor înscrisuri ori persoanele la care se referă acestea. Dc altfel, neindicarea acestor înscrisuri ce constituie obiectul material al infracţiunilor de fals împiedică şi justa soluţionare a cauzei, întrucât, în cazul acestor infracţiuni, instanţa, potrivit art. 348 CPP, are obligaţia de a anula înscrisurile declarate false.
Totodată, deşi în încadrarea juridică se reţine de către procuror că faptele ar fi fost comise de inculpată în intervalul 2003-2004, această exprimare nu presupune că s-a determinat în concret momentul consumării infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, cu relevanţă în ceea ce priveşte data de la care a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.
In aceste condiţii, instanţa a apreciat că se impune refacerea actului de sesizare, dată fiind importanţa acestuia, atât pentru asigurarea dreptului la apărare al părţilor (descrierea faptelor pentru care se face trimiterea în judecată şi întocmirea rechizitoriului în condiţii de legalitate fiind de esenţa dreptului la un proces echitabil, realizându-se astfel o informare corectă şi detaliată atât a inculpatului, cât şi a celorlalte părţi din proces cu privire la situaţia de fapt, încadrarea juridică a infracţiunilor, prejudiciul imputat de a cărui producere este acuzat inculpatul), cât şi pentru ceea ce art. 317 CPP stabileşte atunci când reglementează obiectul judecăţii.
în măsura în care s-ar aprecia că instanţa ar putea fi lămurită în cursul cercetării judecătoreşti de aceste aspecte, pe de o parte s-ar pierde din vedere raţiunea instituirii de către legiuitor a competenţei funcţionale şi principiul separării funcţiilor judiciare, cu delimitarea atribuţiilor specifice instanţei, respectiv organului de urmărire penală, şi care a avut la bază caracterul obligatoriu al celor două etape, nefiind permis ca instanţa sau organul de urmărire penală să se substituie sau să îşi aroge atribuţiile celuilalt. Pe de altă parte, există procedura specială prevăzută de art. 3201 CPP, care ar putea fi aplicată numai în măsura în care faptele sunt stabilite de către procuror, ceea ce nu mai presupune posibilitatea pentru instanţă de a efectua cercetarea judecătorească şi de a complini lipsurile din rechizitoriu.
Deşi avocatul inculpatei a susţinut că sesizarea instanţei este legală şi i-a fost respectat inculpatei dreptul la apărare, instanţa a reţinut că dată fiind importanţa actului de sesizare, atât instanţa cât şi celelalte părţi, partea civilă, partea responsabilă civilmente, trebuie să cunoască şi să înţeleagă situaţia de fapt şi încadrarea juridică pentru ca, pe de o parte, judecătorul să fie lămurit cu privire la aceste aspecte esenţiale pentru buna soluţionare a cauzei, iar pe de altă parte, celelalte părţi să aibă posibilitatea să formuleze apărări, să poate propună probe şi să formuleze pretenţii civile în cunoştinţă de cauză.
Recursul formulat în cauză de parchet a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa.
C.A. Constanţa, s. pen., min. şi fam., dec. nr. 751/P/02.09.2011
Notă. 1. în doctrină s-a arătat că expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, precum şi în arătarea probelor pe care se întemeiază situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului; descrierea trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scopul în care a fost săvârşită fapta, dacă acestea au consecinţe asupra încadrării faptei reţinute sau la individualizarea răspunderii penale. în expunere se arată încadrarea juridică a faptei, cu motivarea în drept a acestei încadrări, care trebuie să ducă la concluzia că sunt întrunite toate condiţiile pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Dacă urmărirea s-a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau la mai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descrierea tuturor faptelor reţinute şi forma de participare a tuturor inculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvârşirea faptelor. în cazul când se dispune prin rechizitoriu scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale pentru unele fapte şi unii inculpaţi, expunerea trebuie să arate aceste fapte şi persoane, precum şi temeiurile care au determinat aceste soluţii. Ultima parte a rechizitoriului este dispozitivul, care cuprinde actul sau actele de dispoziţie ale procurorului, ceea ce a hotărât. Dispozitivul cuprinde, de regulă, dispoziţia de trimitere în judecată, cu indicarea inculpaţilor şi a faptelor pentru care s-a luat această măsură. Dispozitivul poate cuprinde şi dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale, în cazul urmăririi fără acţiune penală pusă în mişcare, iar atunci când este cazul, dispoziţia de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi pentru unele fapte şi persoane.
S-a mai arătat că partea din rechizitoriu privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului trebuie să conţină pe scurt atât datele privitoare la această faptă, cât şi împrejurările în care a fost comisă (unde şi când fost săvârşită, prin ce mijloace şi pentru care motive etc.). Fiecare faptă expusă şi fiecare afirmaţie făcută trebuie sprijinită pe o referire la probele existente, cu indicarea paginii din dosar. Rechizitoriul trebuie să cuprindă explicaţiile date de învinuit cu privire la învinuirea care se aduce, atât atunci când acesta şi-a recunoscut vina, cât şi atunci când nu şi-a recunoscut-o, în acest ultim caz arătându-se obiecţiile şi probele pe care le-a prezentat în apărare. Neregularităţile actului de sesizare cu privire la faptele pentru care sunt acuzaţi şi încadrările juridice ar conduce la imposibilitatea pregătirii şi exercitării apărării cu privire la acuzaţiile aduse.
2. în acelaşi sens, unii autori au arătat că rechizitoriul trebuie să descrie în mod detaliat, precis şi complet acuzaţiile formulate împotriva inculpatului, fiind necesar să cuprindă:
- prezentarea situaţiei de fapt cu care va fi sesizată instanţa. Procurorul trebuie să analizeze detaliat mijloacele de probă administrate pentru reţinerea situaţiei de fapt pe care este întemeiată acuzarea (cauza acuzării), să prezinte motivele pentru care sunt reţinute unele mijloace de probă sau pentru care sunt înlăturate altele. în cadrul acestei analize este necesar ca procurorul să antameze şi apărările făcute de învinuit sau inculpat, combătând sau reţinând apărările acestuia;
- încadrarea juridică completă. Secţiunea „în drept” a rechizitoriului presupune analiza elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care s-a început urmărirea penală: latură obiectivă, latură subiectivă (inclusiv în situaţia în care acestea nu sunt întrunite), menţionându-se, unde este cazul, că acţiunea penală va fi pusă în mişcare prin rechizitoriu. Tot astfel, se analizează stările de agravare (recidiva, forma continuată, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară) sau de atenuare (minoritatea, tentativa) a pedepsei;
- latura civilă. Pentru ca învinuitul sau inculpatul să-şi poată face o apărare efectivă atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, procurorul trebuie să menţioneze în rechizitoriu dacă partea vătămată s-a constituit sau nu parte civilă, cuantumul determinat al prejudiciului, obiectul pretenţiilor (daune materiale şi/sau daune morale), precum şi dacă a fost sau nu recuperat;
- mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale;
- date privind persoana învinuitului sau inculpatului;
- date privind urmărirea penală: temeiul trimiterii în judecată/al punerii în mişcare a acţiunii penale şi al trimiterii în judecată [spre exemplu, art. 262 alin. (1) pct. 1 lit. a) CPP/art. 262 alin. (1) pct. 1 lit. b) CPP];
- partea dispozitivă: dispoziţia de trimitere în judecată/de punere în mişcare a acţiunii penale şi trimitere în judecată; inculpatul trimis în judecată în stare de libertate sau de arest, infracţiunea şi încadrarea juridică completă, alte soluţii prevăzute de art. 262, art. 264 alin. (4) CPP, menţinerea sau revocarea măsurilor asigurătorii, disjungerea, dispoziţia de sesizare a instanţei competente conform art. 264 alin. (3) CPP.
3. Articolul 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia europeană recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică cu privire la faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor.
Această prevedere trebuie apreciată în lumina dreptului la un proces echitabil în forma cea mai generală, garantat de art. 6 parag. 1. în materie penală, o informaţie precisă şi completă asupra acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane, precum şi asupra încadrării juridice ce ar putea fi reţinută, este o condiţie esenţială a caracterului echitabil al procedurii.
în cauza Mattocia c. Italiei, Curtea Europeană a constatat că informaţiile conţinute în acuzaţie cu privire la detaliile esenţiale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă.
în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înţelege prin „cauză” şi „natura acuzaţiei” aduse împotriva unei persoane, prin hotărârea din 24.10.1996, în cauza De Salvador Torres c. Spaniei, arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzaţiei/la calificarea juridică a acesteia, precum şi la circumstanţele agravante existente, iar informarea în mod amănunţit asupra faptelor imputate şi a calificării juridice a acestora nu ar trebui în niciun caz să fie ulterioară deciziei de trimitere în judecată.
în cadrul acestor cauze, cât şi în hotărârea din 25.07.2000 privind cauza Mattoccia c. Italiei, Curtea a considerat că o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi calificarea juridică reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea procedurilor judiciare. S-a mai arătat că acest lucru trebuie făcut inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie caracterizat prin imprecizie cu privire la detalii esenţiale, sens în care s-a exemplificat locul şi data comiterii infracţiunii imputate.
4. Jud. Constanţa, s. pen., sent. nr. 324/19.03.2013, nedefinitivă. Pentru a satisface cerinţele art. 317 CPP, este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele ce prezintă relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta face obiectul judecăţii, creându-se astfel posibilitatea inculpatului să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra acestei fapte.
Potrivit art. 263 alin. (1) CPP, rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instanţei, trebuie să aibă, potrivit art. 203 CPP, un anumit conţinut pentru a contura obiectul judecăţii, printre elementele pe care trebuie să le cuprindă trebuind să se înscrie şi fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia.
Descrierea faptei în rechizitoriu trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scop în care a fost săvârşită fapta, dacă acestea au consecinţe asupra încadrării juridice a faptei reţinute. Dacă urmărirea s-a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau la mai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descrierea tuturor faptelor reţinute şi forma de participare a tuturor inculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvârşirea faptelor.
în practica instanţei supreme s-a statuat că în ceea ce priveşte descrierea faptei, aceasta trebuie să cuprindă actul, acţiunea, inacţiunea, atitudinea făptuitorului, astfel încât să rezulte cu certitudine actele reţinute în sarcina sa, iar în cazul infracţiunilor sub formă continuată, trebuie descris fiecare act material în parte, în aceeaşi manieră menţionată anterior.
Faptul că în rechizitoriu trebuie precizate concret actele materiale ale infracţiunii sub formă continuată, atât din punct de vedere al stării de fapt cât şi al numărului exact al acestora, reiese şi din continutul dispoziţiilor art. 335 CPP.
Potrivit dispoziţiei de mai sus, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa dispune (în anumite condiţii), prin încheiere, extinderea acţiunii penale cu privire şi la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei.
Prin urmare, pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 335 CPP, trebuie să se plece de la o sesizare a instanţei cu o faptă concretă sub formă continuată, în componenţa căreia intră un număr determinat de acte materiale, pentru că numai astfel, la o eventuală descoperire de noi acte materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-ar putea face extinderea acţiunii penale. Dacă numărul actelor materiale iniţiale nu se cunoaşte sau este vag, atunci operaţiunea de extindere a acţiunii penale devine deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, instanţa neavând certitudinea actelor materiale vizate de actul de sesizare şi a actelor materiale descoperite ulterior.
Mai mult, în contextul intrării în vigoare a art. 3201 CPP privind procedura simplificată de judecată, instanţa constată că printre condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru aplicarea acestei proceduri, se numără şi obligaţia inculpatului de a recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa în actul de sesizare [art. 3201 alin. (2) CPP].
Totodată, potrivit art. 3201 alin. (4) CPP, instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Astfel, în condiţiile în care instanţa nu cunoaşte fiecare act material din componenţa infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului trimis în judecată,
nu poate admite cererea formulată de acesta, de a fi judecat în procedură simplificată, iar în acelaşi timp, în condiţiile în care recunoaşterea inculpatului s-ar face în totalitate, fără o stabilire clară a actelor ilicite comise, este evident că recunoaşterea ar fi una formală şi de natură a afecta chiar scopul procesului penal, de constatare în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.
5. C.A. Bacău, s. pen., dec. nr. 114/14.02.2008 - conţinutul expozitivului rechizitoriului prin care a fost sesizată instanţa de fond nu conţine descrierea fiecărei fapte reţinute în sarcina inculpaţilor, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, procurorul limitându-se la a arăta generic că inculpaţii au formulat „circa” 20 de plângeri împotriva părţilor vătămate acuzate de săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, distrugere, violare de domiciliu, lovire, ameninţare, insultă, calomnie şi tulburare de posesie. în atare situaţie, având în vedere că actul de sesizare al instanţei nu cuprinde menţiuni referitoare la fiecare infracţiune imputată inculpaţilor, instanţa de fond se află în imposibilitatea de a stabili pentru ce fapte prevăzute de legea penală este chemată să judece, nefiind astfel legal sesizată.
