Trimitere în judecată pentru o faptă care în materialitatea ei este identică cu una pentru care s-a dispus soluţie de netrimitere în judecată - regularitatea actului de sesizare. Lipsa autorităţii de lucru judecată a soluţiilor procurorului. Regimul proce
| Comentarii |
|
Prin sentinţa penală nr. 258/F/09.10.2009, Curtea de Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., min. şi fam., a dispus, în temeiul art. 300 alin. (2) coroborat cu art. 317 CPP, restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei (rechizitoriul). Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că în ceea ce-1 priveşte pe inculpat, faţă de acesta s-a dispus în mod inacceptabil o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, neinfirmată potrivit legii şi, în acelaşi timp, s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceeaşi faptă, în materialitatea ei, dar cu o altă încadrare juridică.
In aceste condiţii s-a arătat de către instanţa de fond că soluţiile pronunţate de procuror sunt corespunzătoare celor pronunţate de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării fondului cauzei. Or, atunci când instanţa constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, însă fapta îmbracă elementele constitutive ale altei infracţiuni, nicidecum nu pronunţă două soluţii, una de achitare şi alta de condamnare, ci,
conform art. 334 CPP, care are corespondent în art. 238 CPP, schimbă încadrarea juridică.
Recursul formulat de D.N.A. împotriva acestea sentinţe a fost admis
de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru următoarele motive:
Restituirea cauzei la procuror, de lege lata, se poate dispune pe două temeiuri: restituirea în vederea refacerii rechizitoriului [art. 300 alin. (2) CPP]; restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art. 332 CPP).
Conform art. 300 alin. (1) CPP, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art. 264 alin. (1) CPP, „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată”.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt, într-o covârşitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) CPP, poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art. 264 alin. (3) CPP.
In principiu, examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare şi rezultă din existenţa, distinctă, a art. 300 CPP, respectiv a art. 332 CPP.
In măsura în care se constată nulităţi ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecinţă firească se impune, evident, şi refacerea rechizitoriului. Această observaţie trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulităţii, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulităţii şi efectul extensiv al nulităţii), susţinându-se constant în doctrină că în reglementarea Codului de procedură penală român actual nu există dispoziţii exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relaţia ce există între actul lovit de nulitate şi celelalte acte procesuale întocmite.
Neobservarea unor dispoziţii care reglementează urmărirea penală nu atrage, în toate cazurile, nulitatea absolută, respectiv restituirea cauzei la procuror.
Distinct, încălcarea unor dispoziţii din faza urmăririi penale pot atrage, în condiţiile legale, nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.
De lege lata, această concepţie a legiuitorului este reflectată de dispoziţiile art. 197 alin. (l)-(3), art. 197 alin. (1) şi (4), respectiv art. 332 alin. (1) şi (2) CPP.
Potrivit actualului Cod de procedură penală, noţiunea juridică de „excepţii”, în sensul propriu-zis al acesteia, se referă la aspectele privind competenţa organelor judiciare, iar nu la nulităţi („excepţia nulităţii”).
Modalitatea juridică prin care procurorul sau părţile pot invoca necompetenţa organelor judiciare este „excepţia de necompetenţă”, aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepţia de necompetenţă” (în acest sens fiind art. 39 CPP).
Potrivit Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepţie, ci o sancţiune procedurală care intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal (art. 197 CPP).
Invocarea eventualelor încălcări ale legii în activitatea de urmărire penală se face uneori din oficiu, dar de regulă prin formularea de către procuror sau partea interesată a unei cereri [art. 197 alin. (4) CPP].
Distinct de „excepţii”, „cereri” şi „chestiuni prealabile”, astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală, pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de judecător.
Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (a rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art. 300 CPP.
Potrivit art. 300 alin. (2) CPP, în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.
In doctrină şi jurisprudenţă se apreciază că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea instanţei” are în vedere încălcarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară” (extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) şi „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenţei, regulatorul de competenţă, strămutarea).
Aşa cum s-a menţionat anterior, jurisprudenţă şi doctrina sunt într-o covârşitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) CPP, poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art. 264 alin. (3) CPP.
In ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de restituire pentru refacerea actului de sesizare, motivat de aceea că inculpatul este beneficiarul unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, neinfirmată potrivit legii şi, în acelaşi timp, este trimis în judecată, pentru aceeaşi faptă în materialitatea ei, dar cu o altă încadrare juridică, Curtea Supremă a reamintit că soluţiile de netrimitere în judecată (dispuse, după caz, prin rezoluţii ori
ordonanţe ale procurorului) nu se bucură de „autoritate de lucru judecat”, aceasta fiind recunoscută exclusiv hotărârilor judecătoreşti.
Cu privire la infirmarea actelor de urmărire penală, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat şi prevederile art. 220 CPP, precum cele ale art. 62, art. 64 şi art. 65 din Legea nr. 304/2004 referitoare la principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public.
Că soluţiile de netrimitere în judecată emise de procuror (prin rezoluţii sau ordonanţe) nu au caracter irevocabil, definitiv, că nu se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă şi din observarea dispoziţiilor privind „reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale” cuprinse în art. 273 alin. (1), (l1) şi (2) CPP.
Un alt argument în acelaşi sens este cel oferit de dispoziţiile art. 2781 alin. (11) CPP care au în vedere chiar şi situaţia în care judecătorul s-a pronunţat prin hotărâre definitivă, hotărâre prin care a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală.
Nu în ultimul rând, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai constatat şi că, de lege Uita, nu există reglementat un control judecătoresc asupra actelor prin care procurorul reia urmărirea penală, inclusiv prin infirmarea soluţiilor de netrimitere în judecată. Pentru reluarea urmăririi penale după suspendare sau în caz de redeschidere a urmăririi, legea impune, în ambele situaţii, ca aceasta să se dispună prin ordonanţă.
In consecinţă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nu este întemeiată susţinerea primei instanţe, potrivit căreia nu se poate trece la judecarea pe fond a cauzei, deoarece ar exista, după caz, fie o soluţie definitivă de netrimitere în judecată dispusă de procuror, fie o contrarietate între soluţii: de netrimitere în judecată, respectiv de trimitere în judecată.
Faţă de considerentele ce preced, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. a casat sentinţa penală menţionată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel Bucureşti.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 377/02.02.2010
