Furt calificat. Însuşirea bunului găsit. Elemente constitutive. Deosebiri
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 605 din 19 aprilie 2012
Judecătoria Zalău prin sentinţa penală nr.32 din 27.01.2012, în baza art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de furt prev. de art. 208 alin.1 Cod penal în infracţiunea de însuşire a bunului găsit prev. de art. 216 alin.1 Cod penal.
În baza prevederilor art. 216 alin.1 Cod penal a condamnat pe inculpatul N.J.A., la pedeapsa de 1 (una) lună închisoare pentru comiterea infracţiunii de însuşire a bunului găsit.
În baza art.71 alin.1 Cod penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit.a) teza a II-a şi lit.b) Cod penal, de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la data executării sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe o durată de 2 ani şi 1 lună, care constituie termen de încercare pentru inculpat, stabilit în condiţiile art.82 alin.1 Cod penal.
In baza art.71 alin.5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii prevăzute de art.64 lit. a) teza a II-a şi lit.b) Cod penal.
În baza art.346 alin.1 rap. la art. 14 rap. şi art. 161 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală şi a art. 998 cod civil s-a admis acţiunea civilă formulată de părţile civile A.A.I. şi A.I. şi a fost obligat inculpatul N.J.A. la plata sumei de 1300 lei către partea civilă A.A.I. şi a sumei de 1300 lei către partea civilă A.I., cu titlu de despăgubiri materiale.
În baza art.359 Cod procedură penală s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art.83 şi 84 Cod penal privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiţionate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin Rechizitoriul din data de 18.07.2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului N.J.A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt, faptă prev. de art. 208 alin.1 Codul penal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău.
În cuprinsul actului de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în esenţă că învinuitul N.J.A. în data de 12.01.2011 a găsit în faţa locuinţei părţii vătămate A.E. (în prezent decedată), la o distanţă de 2 m de poarta de acces o batistă în care se afla suma de 3500 lei, învinuitul dându-şi seama că aceşti bani aparţin familiei A., şi-a însuşit suma de bani respectivă, din care a cheltuit o mare parte pentru nevoi personale, restituind însă ulterior suma de 800 lei părţii civile A.A..
Părţile vătămate A.A.I. şi A.I. au declarat în faţa instanţei de judecată, înainte de citirea actului de sesizare, că doresc să se constituie părţi civile în cauză cu suma totală de 2600 lei, fiecare cu 1300 lei, reprezentând diferenţa nerestituită de inculpat din suma de 3400 lei sustrasă.
La termenul de judecată din 21.09.2011, inculpatul în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu şi a interpretului de limbă maghiară, a solicitat ca judecarea cauzei să se facă în procedură simplificată potrivit prevederilor art. 3201 Cod procedură penală. În declaraţia dată în faţa instanţei de judecată inculpatul arată că recunoaşte săvârşirea faptei reţinute în actul de sesizare dar nu recunoaşte faptul că a ştiut cui aparţine suma de bani găsită, aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare. În condiţiile în care inculpatul nu a recunoscut în totalitate faptele aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru judecarea cauzei în procedură simplificată, instanţa a respins cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii prev. de art. 3201 Cod procedură penală, cauza fiind judecată potrivit procedurii de drept comun.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti părţile vătămate au declarat că îşi menţin declaraţiile din faza de urmărire penală şi nu doresc să dea alte declaraţii în faţa instanţei de judecată, au fost audiaţi martorii K.S., M.J. , iar martorul N.M., soţia inculpatului, în temeiul art. 80 alin.1 C.p.p. nu a dorit să dea o declaraţie în faţa instanţei de judecată.
Totodată, s-a depus referatul de evaluare a inculpatului întocmit de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sălaj.
Analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Partea vătămată A.A.I. locuia împreună cu tatăl său A.E.
La data de 12.01.2011 în jurul orelor 10:00 partea vătămată A.A.I. a consumat băuturi alcoolice în barul aparţinând SC D.C. SRL şi s-a întâlnit în bar cu inculpatul N.J.A.. Inculpatul N.J.A. i-a cerut părţii vătămate suma de 5 lei, iar aceasta a scos din buzunar suma respectivă de bani şi i-a dat-o inculpatului. Ulterior, A.A. fiind în stare avansată de ebrietate, a fost condus de către inculpat până în faţa porţii locuinţei părţii vătămate de unde acesta a intrat singur în casă, iar inculpatul s-a întors. În timp ce inculpatul s-a întors să plece, acesta a găsit pe marginea
drumului (între drum şi şanţ) în dreptul locuinţei familiei A., la o distanţă de aproximativ 2 m de poarta de acces în locuinţă o batistă de culoare închisă în care erau legaţi nişte bani. Inculpatul a luat de jos batista fără să fie văzut de partea vătămată A.A.I. şi a plecat acasă unde a constatat că în batistă este suma de 3400 lei în bancnote de 100 şi 200 lei spunându-i soţiei acestuia N.M. şi cumnatei K.S. unde a găsit banii şi cerându-le să nu spună nimănui de ei. În seara respectivă inculpatul s-a întâlnit cu partea vătămată A.A.I. la barul din localitate şi i-a restituit suma de 5 lei împrumutată în dimineaţa acelei zile.
Începând de a doua zi inculpatul a cheltuit suma de bani găsită, din aceşti bani şi-a achitat datoriile avute la magazinul din localitate în sumă de 200 lei, a achita suma de 340 lei către parohie, s-a deplasat împreună cu soţia sa şi cu martorul K.R. în loc. Cehu Silvaniei unde a făcut cumpărături şi a jucat la jocuri mecanice cheltuind suma de aproximativ 1000 lei.
La data de 14.01.2011 A.E. a decedat, iar fiii acestuia cunoscând că tatăl lor avea suma de 3500 lei adunaţi din pensie, au început să îi caute prin casă, ştiind şi că tatăl lor uita unde îi pune, dar nu au găsit banii. Pornind de la faptul că familia A. nu găseşte această sumă de bani şi văzând că inculpatul a cheltuit mult în acea perioadă şi şi-a plătit datoriile, părţile vătămate au bănuit că banii au fost sustraşi de către inculpat, în localitate circulând zvonuri în acest sens, iar la data de
18.01.2011 organele de poliţie s-au sesizat din oficiu cu privire al faptul că inculpatul ar fi sustras suma de 3500 lei din locuinţa părţii vătămate A.A.
La data de 19.01.2011 soţia inculpatului a predat pe bază de dovadă organelor de poliţie suma de 800 lei rămasă din banii găsiţi de inculpat care a fost restituită apoi părţii vătămate A.A.I..
Din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine dacă inculpatul a intrat în locuinţa părţii vătămate în data de 12.01.2011 întrucât declaraţiile părţii vătămate şi ale inculpatului nu sunt concordante cu privire la acest aspect şi nu pot fi coroborate cu alte mijloace de probă.
Potrivit declaraţiei părţii vătămate A.A. inculpatul ar fi fost în locuinţa sa în ziua de
12.01.2011 şi ar fi sustras de la tatăl său A.E., cu care locuia, suma de 3500 lei. Partea vătămată declară că se afla în stare de ebrietate întinsă pe un pat iar tatăl său pe un alt pat şi la un moment dat a auzit că tatăl său spune inculpatului să îl lase în pace să nu îl mai deranjeze. Partea vătămată a declarat că în dimineaţa acelei zile tatăl său i-a cerut să numere banii, erau 3550 lei din care tatăl său i-a dat suma de 50 de lei iar restul i-a pus în batistă şi apoi în buzunarul tatălui său.
Inculpatul pe de altă parte a susţinut că nu a intrat în locuinţă, că batista cu bani a găsit-o pe marginea drumului, că era doar suma de 3400 lei şi că nu a ştiut în momentul în care a găsit batista cu bani cui îi aparţine.
Potrivit art. 69 şi art. 75 C.p.p. declaraţiile inculpatului şi ale părţilor vătămate făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai dacă sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză. Susţinerile părţii vătămate A.A.I. nu sunt confirmate de nici un mijloc de probă administrat în cauză în consecinţă nu poate fi reţinută împrejurarea că inculpatul a intrat in casa părţii vătămate şi a sustras suma de bani din buzunarul tatălui acesteia A.E..
Pe de altă parte varianta susţinută de către inculpat cum că a găsit batista cu bani pe marginea drumului, că în aceasta era doar suma de 3400 lei şi că nu a ştiut a cui sunt, se coroborează cu declaraţiile martorilor: soţia inculpatului şi cumnata acestuia (care declară că inculpatul le-a spus că a găsit banii într-un şanţ lângă casa lui A.A., au văzut şi au numărat banii ca fiind 3400 - 2 bancnote de 200 lei şi restul de 200 lei, iar inculpatul nu le-a spus că ar crede faptul că banii sunt ai familiei A.
În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că inculpatul a ştiut în momentul în care a găsit batista cu bani că aceştia aparţin familiei A., fiind invocată declaraţia de recunoaştere dată de inculpat în faţa procurorului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. În faţa instanţei de judecată însă inculpatul a declarat că nu a ştiut că banii aparţin familiei A., iar când a data declaraţie în faţa procurorului, întrucât nu cunoaşte bine limba română, nu a înţeles ce a fost întrebat. Instanţa constată că şi în faza de urmărire penală inculpatul nu şi-a consemnat singur declaraţia pe motiv că nu ştie să scrie în limba română, de asemenea instanţa de judecată a
constatat că inculpatul nu înţelege limba română şi nu se poate exprima clar în limba română, în plus în toate celelalte declaraţii date de inculpat în cursul procesului, în mod constant a susţinut că nu ştia şi nu a bănuit a cui sunt banii. În aceste condiţii instanţa nu va lua în considerare la soluţionarea cauzei faptul că inculpatul a recunoscut că ştia a cui sunt banii găsiţi.
Din probele administrate în cauză, deşi rezultă că inculpatul a găsit suma de bani pe marginea drumului, între drum şi şanţ, în dreptul locuinţei lui A.A., nu se poate stabili fără urmă de îndoială că inculpatul în acel moment şi-a dat seama că banii aparţin familiei A., existând un dubiu în această privinţă, iar acest aspect poate profita doar inculpatului.
Nereţinând (aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare) că inculpatul a ştiut a cui sunt banii găsiţi, instanţa apreciază că fapta nu îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt ci elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire a bunului găsit prev. de art. 216 alin. 1 C.p., urmând a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei în acest sens pentru considerentele ce urmează.
O sumă de bani aflată pe margine drumului este un bun care, raportat la natura sa, nu se poate afla în acel loc fără supraveghere şi rezultă că a ieşit din posesia altei persoane fără voia acesteia, nu se mai află sub controlul şi supravegherea posesorului, deci se încadrează la ceea ce legiuitorul numeşte prin noţiunea de „bun pierdut”.
În actul de sesizare s-a motivat reţinerea infracţiunii de furt prin faptul că bunul uitat sub ochii făptuitorului nu poate fi considerat bun găsit deoarece nu a ieşit efectiv din posesia altuia atâta timp cât i se cunoaşte posesorul. În speţa de faţă nu poate fi reţinută o asemenea argumentaţie în condiţiile în care probele administrate în cauză nu indică faptul că partea vătămată a pierdut bunul în prezenţa inculpatului, iar aşa cum am arătat mai sus, nu există nici alte indicii din care să rezulte că din alte împrejurări putea cunoaşte cine este proprietarul banilor găsiţi.
În actul de sesizare s-a reţinut de asemenea că nu suntem în prezenţa unui bun pierdut întrucât posesorul nu a pierdut elementul intenţional al posesiei ci doar cel material, instanţa apreciază însă că pentru a fi în situaţia bunului pierdut trebuie să lipsească doar elementul material al posesiei- bunul a ieşit fără voia posesorului din aria de supraveghere şi control al acestuia nu şi cel intenţional, întrucât în momentul în care ar lipsi şi elementul intenţional al posesiei am fi în situaţia bunului abandonat.
În drept, fapta inculpatului care la data de 12.01.2011 a găsit pe marginea drumului o batistă în care era suma de 3400 lei şi a dispus de acea sumă de bani cheltuind pentru nevoi personale suma de 2600 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire a bunului găsit prev. de art. 216 alin.1 Cod penal.
Sub aspectul laturii subiective instanţa a reţinut că inculpatul a avut reprezentarea faptei sale şi a urmării acesteia, a cunoscut că suma de bani este pierdută de o altă persoană şi că nu îi aparţine şi cu toate acestea a cheltuit-o deşi şi-a dat seama că nu are acest drept şi că produce o pagubă în patrimoniul posesorului de drept a bunului, a acţionat astfel cu intenţie directă, în accepţiunea art.19 alin.1 pct.1 lit.a) Cod penal.
La individualizarea pedepsei, instanţa s-a raportat la dispoziţiile art.72 alin.1 şi art.52 Cod penal. Referitor la gradul de pericol social al faptei comise, raportat la criteriile prevăzute de art.181 alin.2 Cod penal, instanţa a apreciat că fapta inculpatului prezintă un pericol social concret ridicat ţinând cont de faptul că inculpatul a profitat de împrejurare şi a făcut minime verificări pentru identificarea proprietarului, prejudiciul produs este ridicat şi prin cheltuirea sumei de bani, acesta nu a putut fi recuperat.
Instanţa a avut în vedere şi circumstanţele referitoare la persoana şi conduita inculpatului, care este în vârstă de 31 ani, nu are un loc de muncă stabil, nu are antecedente penale, a colaborat cu organele judiciare şi a avut o atitudine sinceră recunoscând săvârşirea faptelor şi restituind suma de 800 lei din cea de 3400 lei găsită şi însuşită. Din referatul de evaluare depus la dosarul cauzei a rezultat că inculpatul consumă alcool în mod sistematic, are o imagine negativă la nivelul comunităţii datorită consumului de alcool şi vieţii dezorganizate, dar regretă săvârşirea faptelor, este îngrijorat de consecinţele acestei fapte, este motivat să evite în viitor un asemenea comportament; a adoptat comportamentul infracţional pe fondul contextului financiar
problematic profitând de oportunitatea ivită de a-şi achita datoriile. S-a concluzionat în referat că inculpatul prezintă dificultăţi de integrare dar are capacitatea de a-şi mobiliza resurse interne pentru schimbare şi beneficiază şi de resurse externe care să-i susţină schimbarea.
În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei închisorii, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, circumstanţele reale ale faptei, persoana inculpatului şi concluziile referatului de evaluare, instanţa a apreciat că aplicarea unei pedepse cu închisoarea de 1 lună pentru comiterea infracţiunii de însuşire a bunului găsit, va fi de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art.52 Cod penal, fiind deopotrivă un mijloc de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare şi de prevenţie eficient.
Cât priveşte aplicarea pedepsei accesorii, în baza art.71 Cod penal, instanţa a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a) teza a-II-a Cod penal şi lit.b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii aplicate prin aceasta.
Având în vedere prevederile art.3 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi jurisprudenţa naţională dezvoltată pe marginea acestui articol, instanţa a apreciat că o instituire a unei interdicţii pentru inculpat de a vota ar constitui o măsură disproporţionată faţă de natura infracţiunii săvârşite de inculpat şi de persoana inculpatului. Pornind de la faptul că infracţiunea comisă este absolut independentă de aspectele referitoare la exercitarea funcţiei şi profesiei sau legate de exercitarea autorităţii părinteşti, instanţa a apreciat că nu se impune interzicerea inculpatului a drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit. c), d) şi e) Cod penal.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, în contextul probelor administrate, ţinând cont de persoana inculpatului, lipsa antecedentelor penale, vârsta, concluziile referatului de evaluare, instanţa a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia în regim de detenţie, aplicarea pedepsei fiind un avertisment suficient de puternic pentru îndreptarea comportamentului social al inculpatului, care poate fi reintegrat social şi reeducat şi fără izolare în regim de detenţie.
Instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 alin.l Cod Penal prin urmare s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 1 lună, termen calculat potrivit prevederilor art.82 alin.1 Cod penal.
În acelaşi timp, având în vedere că pedepsele accesorii sunt alăturate pedepsei principale a închisorii, constând în interzicerea unor drepturi pe durata executării pedepsei, în baza art.71 alin.5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, instanţa a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
Sub aspectul laturii civile, instanţa a constatat că s-au constituit părţi civile în cauză A.A.I. şi A.I. cu suma totală de 2600 lei, fiecare cu suma de 1300 lei, reprezentând diferenţa nerestituită de inculpat din suma de 3400 lei însuşită.
La termenul de judecată din data de 21.09.2011 inculpatul a recunoscut în faţa instanţei în totalitate pretenţiile civile formulate de cele două părţi civile.
Conform prevederilor art. 161 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, în situaţia recunoaşterii totale de către inculpat a pretenţiilor civile, partea civilă nu mai este obligată să probeze un prejudiciu cert şi nereparat, iar instanţa de judecată, luând act de recunoaştere, l-a obligat pe inculpat la plata de despăgubiri în măsura recunoaşterii. Potrivit art. 998 Cod civil instanţa a constatat că între infracţiunea de însuşire a bunului găsit săvârşită de inculpat (fapta delictuală săvârşită cu vinovăţie), ce face obiectul prezentei cauze şi prejudiciul material suferit de către părţile civile, recunoscut de către inculpat, există legătură de cauzalitate fiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
În consecinţă în temeiul prevederilor art.346 alin.1 rap. la art. 14 rap. şi art. 161 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală şi a art. 998 Cod civil s-a admis acţiunea civilă formulată de părţile civile A.A.I. şi A.I. şi a obligat pe inculpatul N.J.A. la plata sumei de 1300 lei către partea civilă A.A.I. şi a sumei de 1300 lei către partea civilă A.I., cu titlu de despăgubiri materiale.
În baza art.359 Cod procedură penală, instanţa a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 şi 84 Cod penal privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiţionate.
Împotriva sentinţei judecătoriei, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Zalău, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea acesteia, şi rejudecând dosarul a se dispune condamnarea inculpatului N.J.A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt prev. de art. 208 alin.1 Cod penal, întrucât prima instanţă printr-o apreciere eronată a probelor, a considerat că activitatea infracţională constituie însuşirea bunului găsit prev. de art. 216 alin. 1 Cod penal.
Procurorii au învederat în susţinerea recursului, că întrucât banii au fost găsiţi de inculpat, în apropierea locuinţei părţii vătămate, putea să-şi dea seama că aparţin victimei, condiţii în care fapta de însuşire a acestora, pe nedrept, constituie infracţiunea de furt incriminată în art. 208 alin.1 Cod penal.
Curtea examinând recursului declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică atât sub aspectul reţinerii stării de fapt cât şi a vinovăţiei inculpatului, a încadrării juridice a infracţiunii şi a sancţiunii aplicate.
O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 216 Cod penal, este ca bunul să fie pierdut, condiţia nefiind îndeplinită dacă deţinătorul acestuia a pierdut momentan contactul material cu acesta, dar bunul se află la dispoziţia lui sau poate fi reluat cu uşurinţă.
Verificând probele administrate în faţa instanţei de fond, Curtea reţine că inculpatul a găsit banii într-un şanţ, la marginea drumului, la o distanţă de aproximativ 2 metri de locuinţa părţii vătămate
În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că inculpatul a ştiut în momentul în care a găsit batista cu bani că aceştia aparţin familiei A., fiind invocată declaraţia de recunoaştere dată de inculpat în faţa procurorului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. În faţa magistratului, inculpatul a declarat că nu a ştiut că banii aparţin familiei A., iar când a fost ascultat în faza de urmărire penală, întrucât nu cunoaşte bine limba română, nu a înţeles sensul întrebărilor puse.
Curtea reţine că în prima fază a procesului penal, inculpatul nu a dat declaraţie olografă, tocmai datorită împrejurării că nu cunoaşte limba română şi nici gramatica acesteia, condiţii în care în faţa judecătoriei i-a fost desemnat un interpret de limba maghiară, sens în care, a reiterat ceea ce a afirmat iniţial în faţa magistratului, că suma de bani a fost găsită într-un şanţ, la o distanţă considerabilă, de 2 metri de locuinţa părţii vătămate, astfel că nu şi-a putut da seama că aceştia aparţin victimei.
Dispoziţiile art.63 alin.2 C.proc.pen.exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat.
Dând sens şi dispoziţiilor art.3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa de fond şi recurs a reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Cum, potrivit art.64 C.proc.pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile inculpatului şi ale martorilor.
Pe de altă parte, declaraţiile acestora, date în faza judecăţii şi în faza de urmărire penală pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Sintetizând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal (declaraţiile martorilor, declaraţiile inculpatului), curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).
Judecătoria Zalău a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a vinovăţiei inculpatului.
Curtea de Apel analizând probele de la dosar constată că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunii de însuşire a bunului găsit prev.de art. 216 Cod penal.
Curtea reţine că una dintre condiţiile esenţiale pentru existenţa infracţiunii de însuşire a bunului găsit, este ca bunul însuşit să fie pierdut de către posesor (să fi ieşit din posesia sau detenţia acestuia fără voia sa). Probele dosarului relevă pe deplin acest aspect, inculpatul neputându-şi da seama că banii găsiţi într-un şanţ, la o distanţă apreciabilă de locuinţa părţii vătămate, într-un loc public, ar aparţine acesteia. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 216 Cod penal, făptuitorul nu cunoaşte proprietarul bunului.
Strada, şanţul, ca loc de comitere al faptei de unde a fost însuşită suma de bani de către inculpat, prin natura şi destinaţia acestora, ca un spaţiu de trecere, deschis, ceea ce permite accesul oricărei persoane, chiar prin definiţia lor, evidenţiază accesibilitatea publicului, care nu poate fi restrânsă numai la persoanele ce locuiesc în zonă, atâta timp cât locul respectiv este deschis, existând permanent posibilitatea trecerii oricărei persoane, deci a unei publicităţi virtuale, strada având tocmai această destinaţie de trecere dintr-o zonă în alta, nefiind necesară dovada prezenţei efective a unor persoane la momentul săvârşirii faptei de către inculpat.
Susţinerile procurorilor în sensul că inculpatul trebuia să îşi dea seama că banii aparţin părţii vătămate, este contrazisă de probele administrate raportat la locul unde au fost găsiţi, într-un loc public, la o distanţă de 2 metri de locuinţa victimei, accesul oricărei persoane fizice prin acel loc nefiind limitat.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în speţă probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea acestuia” (in dubio pro reo).
Regula de mai sus, constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care aflarea adevărului, consacrat în art.3 C.proc.pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo, este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu, nu există şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat, respectiv în speţa de faţă, să se menţină condamnarea pentru infracţiunea vizată de art. 216 Cod penal.
Aşa fiind, se va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Zalău împotriva sentinţei penale nr. 32 din 27.01.2012 a Judecătoriei Zalău, în baza art. 385 ind.15 pct.1 lit. b C.proc.pen. (Judecător Delia Purice)
