Poliţist cercetat pentru ucidere din culpă sub influenţa alcoolului şi părăsirea locului accidentului. Temeiul arestării. Pericol social evidenţiat de calitatea inculpatului
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, încheierea nr. 836/R din 31 mai 2012
Tribunalul Bistriţa-Năsăud prin încheierea penală nr.35/CC din 26.05.2012 a admis propunerea, formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi în
consecinţă:
-s-a dispus arestarea preventivă pe timp de 29 de zile începând cu data de 26 mai 2012 şi până la 23 iunie 2012, a inculpatului S.I., cercetat sub aspectul comiterii infracţiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 1,2 şi 3 Cod penal şi părăsirea locului accidentului prev. de art. 89 alin.1 din OUG nr. 195/2002.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin propunerea înregistrată la această instanţă sub nr. de mai sus Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, a solicitat ca în temeiul disp. art. 149/1 Cod procedură penală, să se dispună arestarea preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului S.I., cercetat pentru comiterea infracţiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 1,2 şi 3 Cod penal şi părăsirea locului accidentului prev. de art. 89 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002, rep. cu aplic. art. 33 lit. „a” Cod penal.
În motivarea propunerii s-a arătat că inculpatul S.I. a avut calitatea de agent de poliţie în cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud în perioada 17.03.2007 - 24.04.2012, ora 23,30 când şi-a depus demisia.
Începând cu data de 05.05.2007 a avut calitatea de organ de cercetare a poliţiei judiciare, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Secţiei 6 de Poliţie Rurală Năsăud.
În data de 24 mai 2012, în jurul orei 14,oo, fiind în concediu medical, s-a deplasat cu autoturismul proprietate persoană marca Audi A4, din localitatea de domiciliu către oraşul Năsăud, unde s-a întâlnit cu nişte prieteni şi a consumat băuturi alcoolice (4 halbe de bere alcoolizată, potrivit propriei declaraţii).
În jurul orelor 22,oo a urcat la volanul autoturismului, cu intenţia de a se întoarce la domiciliu. Ajuns pe strada Grănicerilor din oraşul Năsăud, nu a oprit la trecerea pentru pietoni semnalizată corespunzător, cu indicator rutier prevăzut cu lămpi avertizoare intermitente în funcţiune, lovind-o cu partea frontală a autoturismului pe victima P.D., angajată regulamentar în traversarea străzii, pe marcajul trecerii pentru pietoni. Victima a fost preluată pe capotă şi proiectată pe partea carosabilă, decedând la scurt timp după producerea accidentului.
Inculpatul şi-a continuat deplasarea părăsind locul accidentului, revenind abia după circa 30 de minute, când organele de poliţie efectuau cercetarea locului faptei.
Versiunea acestuia, potrivit căreia şi-a continuat deplasarea deoarece nu a realizat că a lovit o persoană, este infirmată de probatoriul administrat în cauză. Astfel, martorii oculari P.D.I. şi T.G.M. au declarat că inculpatul conducea autoturismul cu viteză mare, nu a oprit la trecerea pentru pietoni, a lovit-o pe victimă cu partea din faţă a autoturismului, a preluat-o pe capotă
rulând astfel circa 30 de metri, după care a fost proiectată pe partea carosabilă, inculpatul continuându-şi deplasarea.
Declaraţiile martorilor oculari se coroborează cu constatările făcute de organele de poliţie, la examinarea autoturismului inculpatului, respectiv că avariile sunt poziţionate pe capotă, în partea centrală, ceea ce indică un impact frontal, cu preluarea pe capotă a victimei. Rezultă aşadar că inculpatul nu avea cum să nu realizeze că a lovit o persoană, acesta părăsind intenţionat locul accidentului.
Fiind testat cu aparatul etilotest, s-a stabilit o concentraţie de 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, iar din buletinul de analiză toxicologică rezultând că inculpatul avea 1,35 gr o/o0 alcoolemie la prima probă şi respectiv 1,25 gr. o/o0 la cea de-a doua probă.
Victima a decedat la scurt timp de la producerea accidentului, din constatările preliminarii reieşind că moartea acesteia a fost violentă şi s-a datorat unei insuficienţe cardio-respiratorii acute consecutive unei transecţiuni medulobulbare ca urmare a unei luxaţii atlanto-occipitale complete cu fractura axisului. Leziunile tanatogeneratoare s-au putut produce prin mecanismul de lovire-basculare urmată de proiectare, în cursul unui accident rutier, moartea putând data din seara zilei de 24.05.2012.
În cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile prev. de art. 143 Cod procedură penală şi art. 148 lit. „f” Cod procedură penală.
Astfel, în cauză există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina acestuia, aceste indicii fiind relevate de procesul-verbal de cercetare la faţa locului, concluziile provizorii formulate de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Bistriţa-Năsăud, declaraţiile martorilor V.M., P.C.G., R.B., T.G.M. şi P.D.I., buletinul de analiză toxicologică alcoolemie nr. 363/2012, emis de S.M.L. Bistriţa-Năsăud, rezultatul testării cu aparatul alcooltest, buletinul de examinare clinică, procesul-verbal de verificare tehnică a autoturismului şi declaraţiile inculpatului.
S-a apreciat că se impune arestarea preventivă a inculpatului, fiind aplicabile disp. art. 148 alin.1 lit. „f” Cod procedură penală, inculpatul comiţând infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, respectiv de la 5 la 15 ani în cazul infracţiunii prev. de art. 178 alin. 1,2 şi 3 Cod penal şi de 1 la 7 ani în cazul infracţiunii prev. de art. 89 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicat, şi există probe că, lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la probele din care rezultă pericolul concret pe care-l reprezintă pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpatului, acestea rezultă mai întâi din gravitatea faptelor imputate, din modalitatea de comitere a acestora (inculpatul urcând la volan după ce a consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice, încălcând regulile de circulaţie prin neacordarea de prioritate pietonilor angajaţi în traversarea pe marcajul trecerii pentru pietoni şi părăsind locul accidentului, fără a chema ambulanţa, deşi victima era în stare gravă, manifestând astfel o totală indiferenţă faţă de viaţa acesteia) precum şi din faptul că lăsarea în libertate a unei persoane care a comis astfel de infracţiuni, care au ajuns la cunoştinţa opiniei publice producând un puternic impact negativ, ar crea o stare de insecuritate socială gravă şi de neîncredere în organele statului, abilitate în luarea de măsuri ferme împotriva celor care comit fapte penale cu grad de pericol social foarte ridicat.
Inculpatul a fost reţinut de procuror pe timp de 24 de ore începând cu data de 25 mai 2012, ora 23,10 din această perioadă urmând a se deduce durata cât inculpatul a fost condus la sediul parchetului, respectiv din data de 25 mai 2012 ora 21,15.
Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud tribunalul a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia emisă de procuror la 25 mai 2012 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul S.I. pentru comiterea infracţiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin 1,2 şi 3 Cod penal şi părăsirea locului accidentului prev. de art.89 alin 1 din OUG nr.195/2002.
Ulterior, prin ordonanţa din 25 mai 2012 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 33 lit a Cod penal referitoare la concursul de
infracţiuni, iar prin ordonanţa din 26 mai 2012 s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat pentru comiterea aceloraşi infracţiuni constând în următoarele:
Inculpatul S.I. a avut calitatea de agent de poliţie în cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud în perioada 17.03.2007 - 24.04.2012, ora 23,30 când şi-a depus demisia, începând cu data de 05.05.2007 desfăşurându-şi activitatea, în calitate de organ de cercetare a poliţiei judiciare, în cadrul Secţiei 6 de Poliţie Rurală Năsăud.
În data de 24 mai 2012, în jurul orei 14,oo, fiind în concediu medical, s-a deplasat cu autoturismul proprietate persoană marca Audi A4 din localitatea de domiciliu către oraşul Năsăud, unde s-a întâlnit cu nişte prieteni şi a consumat băuturi alcoolice (4 halbe de bere alcoolizată, potrivit propriei declaraţii). În jurul orelor 22,oo a urcat la volanul autoturismului, cu intenţia de a se întoarce la domiciliu şi ajuns pe strada Grănicerilor din oraşul Năsăud, nu a oprit la trecerea pentru pietoni semnalizată corespunzător, cu indicator rutier prevăzut cu lămpi avertizoare intermitente în funcţiune, lovind-o cu partea frontală a autoturismului pe victima P.D., angajată regulamentar în traversarea străzii, pe marcajul trecerii pentru pietoni. Victima a fost preluată pe capotă şi proiectată pe partea carosabilă, decedând la scurt timp după producerea accidentului.
Inculpatul şi-a continuat deplasarea părăsind locul accidentului, revenind abia după circa 30 de minute, când organele de poliţie efectuau cercetarea locului faptei.
Fiind testat cu aparatul etilotest, s-a stabilit o concentraţie de 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, din buletinul de analiză toxicologică rezultând că inculpatul avea 1,35 gr o/o0 alcoolemie la prima probă şi respectiv 1,25 gr. o/o0 la cea de-a doua probă.
Victima a decedat la scurt timp de la producerea accidentului, din constatările preliminarii reieşind că moartea acesteia a fost violentă şi s-a datorat unei insuficienţe cardio-respiratorii acute consecutive unei transecţiuni medulobulbare ca urmare a unei luxaţii atlanto-occipitale complete cu fractura axisului, leziunile tanatogeneratoare putându-se produce prin mecanismul de lovire-basculare urmată de proiectare, în cursul unui accident rutier, moartea putând data din seara zilei de 24.05.2012.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat că sunt întrunite cerinţele art. 143 Cod procedură penală existând probe şi indicii temeinice că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat.
Semnificative din acest punct de vedere sunt: procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului producerii accidentului şi planşa fotografică, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică întocmite după prezentarea inculpatului, concluziile provizorii medico-legale, buletinul de analiză toxicologică, procesul-verbal de verificare tehnică a autoturismului, actele privitoare la calitatea inculpatului, declaraţiile martorilor, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului.
De menţionat este faptul că în declaraţiile date atât în faţa procurorului, cât la instanţa de judecată inculpatul a arătat că şi-a continuat deplasarea întrucât, iniţial, nu şi-a dat seama că a lovit o persoană, susţinere infirmată de declaraţiile martorilor oculari P.D.I. şi T.G.M. care au arătat că inculpatul conducea autoturismul cu viteză mare, nu a oprit la trecerea pentru pietoni, a lovit-o pe victimă cu partea din faţă a autoturismului, a preluat-o pe capotă rulând astfel circa 30 de metri, după care a fost proiectată pe partea carosabilă.
De altfel, aceste declaraţii se coroborează cu constatările făcute de organele de poliţie la examinarea autoturismului inculpatului, respectiv că avariile sunt poziţionate pe capotă, în partea centrală, ceea ce indică un impact frontal, cu preluarea pe capotă a victimei, inculpatul neavând, prin urmare, cum să nu realizeze că a lovit o persoană.
Inculpatul a mai precizat că în zonă nu există o limitare de viteză aspect, de asemenea, infirmat de procesul-verbal de cercetare la faţă locului prin care se constată că în zonă exista un indicator rutier „trecere pentru pietoni”, prevăzut cu lămpi avertizoare intermitente şi limitare de viteză la 30 km/oră.
Pe de altă parte, inculpatul se află în situaţia prev. de art. 148 lit f Cod procedură penală întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetat acesta este
închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică rezultă din chiar natura, gravitatea şi urmările faptelor inculpatului, dar şi din împrejurările comiterii acestora.
Astfel, inculpatul s-a urcat la volan în condiţiile în care avea o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita legală şi putea folosi la condus doar mâna stângă, cealaltă fiindu-i imobilizată în aparat gipsat, a condus autoturismul cu o viteză de 60 km/oră într-o zonă în care exista o restricţie de 30 km/oră, nu a acordat prioritate victimei şi fratelui acesteia, angajaţi regulamentar în traversarea străzii de pe partea opusă sensului de mers al inculpatului şi a părăsit locul accidentului, continuându-şi deplasarea, deşi şi-a dat seama că a lovit o persoană.
Totodată, faţă de frecvenţa producerii unor asemenea evenimente rutiere cu consecinţe grave, lipsa unei reacţii ferme din partea autorităţilor este în măsură să inducă opiniei publice un puternic sentiment de insecuritate socială şi neîncredere în organele statului chemate să asigure respectarea legii.
În fine, luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se subsumează scopului măsurilor preventive astfel cum este acesta arătat în art. 136 Cod procedură penală.
Pentru aceste considerente, în baza art. 149/1 Cod procedură penală tribunalul a admis propunerea şi a dispus arestarea preventivă pe timp de 29 de zile începând cu data de 26 mai 2012 şi până la 23 iunie 2012, a inculpatului S.I. cercetat sub aspectul comiterii infracţiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 1,2 şi 3 Cod penal şi părăsirea locului accidentului prev. de art. 89 alin.1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic. art. 33 lit a Cod penal.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul S.I. solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii şi rejudecând cauza, a se respinge ca nefondată propunerea procurorului de luare a măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, luarea altei măsuri restrictive de libertate, aceea a obligării de a nu părăsi ţara.
Criticile recurentului în esenţă au vizat încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art.143 şi 148 C.proc.pen.
În susţinerea recursului inculpatul, prin avocat, a susţinut că pericolul pentru ordinea publică nu este probat şi nici motivat, raţionamentul procurorului fiind eronat sub acest aspect, luarea măsurii arestării reprezentând o gravă încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.
În concret, inculpatul a susţinut că nu este îndeplinită condiţia prealabilă prevăzută de art.143 alin.1 C.proc.pen., respectiv nu există probe sau indicii temeinice că ar fi săvârşit vreo faptă penală. A nu se omite că una din infracţiuni a fost săvârşită din culpă. Solicită a se ţine cont de împrejurarea că faţă de majoritatea inculpaţilor care sunt cercetaţi pentru infracţiuni de ucidere din culpă, urmărirea penală se desfăşoară cu menţinerea acestora în stare de libertate. Sub aspect civil, a se ţine cont că a despăgubit familia victimei, aceştia neformulând pretenţii.
Totodată, nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de art.148 lit.f C.proc.pen., în sensul că nu există probe din care să rezulte că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din dispoziţiile Codului de procedură penală rezultă că pentru luarea măsurii arestării preventive, subsumat scopului acesteia, astfel cum el este determinat prin art.136 C.proc.pen., respectiv privind buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii generale şi anume: să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, potrivit art.143 C.proc.pen.; să existe unul din cazurile prevăzute de art.148 lit.a-f C.proc.pen.
Cu referire la termenul „indicii temeinice” legiuitorul a făcut o interpretare autentică prin art.68/1 C.proc.pen.
Din conţinutul textelor menţionate rezultă totodată că legiuitorul a avut în vedere două acte de dispoziţie, distincte, respectiv unul privind luarea măsurii şi altul privind alegerea acesteia.
Este de observat, sub un prim aspect, că deşi este tot o activitate jurisdicţională, cea de soluţionare a propunerii de arestare preventivă de către judecător în cursul urmăririi penale, nu priveşte elementele de fond ale raportului juridic de conflict, fiind aşadar o procedură excepţională, determinată prin art.146 C.proc.pen., căreia nu i se pot aplica dispoziţiile generale privind judecata, prevăzute în partea specială a Codului de procedură penală.
Drept urmare, apărările de fond nu pot fi examinate în această procedură, ele nefăcând obiectul examinării instanţei de control judiciar.
Din verificarea încheierii atacate, rezultă că prima instanţă a examinat sesizarea parchetului şi a constatat în mod întemeiat că sunt îndeplinite condiţiile luării măsurii arestării preventive.
Astfel, recurentul este parte în procesul penal, faţă de acesta fiind pusă în mişcare acţiunea penală.
Cu privire la acest aspect, există indicii temeinice că a comis o faptă prevăzută de legea penală, judecătorul fondului statuând corect în această privinţă, prin încheierea atacată.
În acest sens, potrivit art.68/1 C.proc.pen. „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau de urmărire penală a săvârşit fapta”.
Noţiunea de „probe sau indicii temeinice” din Codul de procedură penală este echivalentă celei de „motive verosimile” prevăzută de art.5 paragr.1 lit.c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care impune ca o condiţie prealabilă oricărei detenţii preventive, reţinerea unor motive reale, credibile de a bănui că persoana care urmează a fi privată de libertate a săvârşit o infracţiune.
În ceea ce priveşte sensul sintagmei „motive verosimile” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta presupune existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune, ceea ce trece drept plauzibil, depinzând de ansamblul circumstanţelor existente în cauza concretă şi cunoscute la momentul arestării.
Curtea reţine că în cauză există probe şi indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul S.I. este autorul infracţiunilor de ucidere din culpă prev.de art.178 alin.1,2,3 C.pen.şi părăsirea locului accidentului prev.de art.89 alin.1 din OUG 195/2002, fiind întrunite astfel cerinţele art. 143 Cod procedură penală, constând în aceea că în calitate de agent de poliţie în cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud, în data de 24 mai 2012, în jurul orei 14,oo, fiind în concediu medical, s-a deplasat cu autoturismul proprietate persoană, de la domiciliul său, din localitatea X., în oraşul Năsăud, unde s-a întâlnit cu nişte prieteni şi a consumat băuturi alcoolice (4 halbe de bere alcoolizată, potrivit propriei declaraţii).
În jurul orelor 22,oo a urcat la volanul autoturismului, cu intenţia de a se întoarce la domiciliu şi ajuns pe strada Grănicerilor din oraşul Năsăud, nu a oprit la trecerea pentru pietoni semnalizată corespunzător, cu indicator rutier prevăzut cu lămpi avertizoare intermitente, în funcţiune, lovind-o cu partea frontală a autoturismului, pe victima P.D., angajată regulamentar în traversarea străzii, pe marcajul trecerii pentru pietoni. Victima a fost preluată pe capotă şi proiectată pe partea carosabilă, decedând la scurt timp după producerea accidentului.
Inculpatul şi-a continuat deplasarea, părăsind locul accidentului, revenind abia după circa 30 de minute, când organele de poliţie efectuau cercetarea locului faptei.
Fiind testat cu aparatul etilotest, s-a stabilit o concentraţie de 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, din buletinul de analiză toxicologică rezultând că inculpatul avea 1,35 gr o/o0 alcoolemie la prima probă şi respectiv 1,25 gr. o/o0 la cea de-a doua probă.
Teza finală a art.143 C.proc.pen., prevede condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”.
Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la
existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune. Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării (cauzele Brogan şi Murray c/a Regatului Unit).
În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpatul S.I. a infracţiunilor pentru care este cercetat. Se cunoaşte că, „proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român cât şi cel al art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a Franţei)”.
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile organelor judiciare în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii.
Instanţa europeană a afirmat adeseori în jurisprudenţa sa că „orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar în acelaşi timp, trebuie să respecte scopul esenţial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale” (C.Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi Libertăţi, Bucureşti 2005).
Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăţiei celui care l-a comis. El conţine o ştiinţă sau o cunoştinţă certă şi directă asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin informaţia şi revelaţia produsă de această ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei - proba indicială.
Principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privaţiuni de libertate pe o bază legală specifică şi pe o suspiciune rezonabilă.
Solicitarea parchetului de a se lua împotriva inculpatului S.I. măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.148 lit.f C.proc.pen.
Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înţeleagă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, ci că există probe şi indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezenţa indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speţă rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit fapta.
În consecinţă, dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art.63 C.proc.pen. ”orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii temeinice” ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare.
Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi.
Raţionamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raţionale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reţinerii persoanei în vederea aducerii ei în faţa autorităţii competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune”. În spiritul Convenţiei, prezumţia de nevinovăţie nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale ar fi contrare prevederilor constituţionale şi celor corespunzătoare privitoare la prezumţia de nevinovăţie, cuprinse în pactele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului.
Art.23 din Constituţia României, republicată, prevede că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar reţinerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Raportând dispoziţiile legale la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Curtea constată că acestea transpun întocmai în dreptul intern
prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Probele şi indiciile temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul S.I. a comis infracţiunile de ucidere din culpă prev.de art.178 alin.1,2,3 C.pen. şi părăsirea locului accidentului prev.de art.89 alin.1 din OUG 195/2002, sunt următoarele: procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului accidentului şi planşa fotografică întocmite în lipsa acestuia, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică efectuate după prezentarea inculpatului, concluziile provizorii medico-legale vizând moartea victimei, buletinul de analiză toxicologică a inculpatului, procesul-verbal de verificare tehnică a autoturismului inculpatului, actele privitoare la calitatea inculpatului, declaraţiile martorilor, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului.
În speţă, în mod judicios judecătorul sesizării parchetului a stabilit că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, în raport de declaraţiile din dosarul de urmărire penală, raportul de constatare medico-legală al victimei şi planşele fotografice ataşate.
În consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile prev de art. 143 Cod procedură penală dar şi cele prevăzute de art. 5 pct.1 lit.c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul existenţei acelor motive verosimile de a bănui că inculpatul a comis o infracţiune, care în jurisprudenţa CEDO (cazul Fox, Campbell şi Hartley versus U.K.) au fost definite ca acele fapte şi informaţii care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârşi infracţiunea, iar această analiză trebuie făcută în raport cu toate circumstanţele cauzei.
În cauza Mckay contra Regatului Unit din 3 octombrie 2006 CEDO a arătat că în prima fază a detenţiei provizorii, existenţa motivelor plauzibile de a crede că inculpatul este autorul faptelor reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenţie.
Probele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare, a învederat Curtea Europeană în cauza O”Hara contra Regatului Unit din 16 noiembrie 2001.
Cu prilejul audierii sale de către judecător, inculpatul S.I. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, învederând că şi-a continuat deplasarea întrucât nu şi-a dat seama că a lovit o persoană, susţinere infirmată de declaraţiile martorilor oculari Păltinean Darius şi T.G.M. care au precizat că recurentul conducea autoturismul cu viteză mare, nu a oprit la trecerea pentru pietoni, a lovit victima cu partea din faţă de vehiculului, a preluat-o pe capotă, rulând astfel 30 de metri, după care aceasta a căzut pe partea carosabilă.
Împrejurarea că inculpatul nu-şi asumă recunoaşterea infracţiunii pentru care este cercetat reprezintă o prezumţie legală, respectată de autorităţi şi care subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
În consecinţă, prin admiterea propunerii parchetului vizând luarea măsurii arestării preventive, nu s-ar înlătura această prezumţie, ci doar s-ar verifica condiţiile limitative prevăzute de art.148 şi următoarele din Codul de procedură penală, în raport de materialul probator administrat până în această fază a urmăririi penale.
Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond sub aspectul reţinerii sau nu a vinovăţiei inculpatului.
În legislaţia română motivele limitative pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp.art.148 C.proc.pen., iar în prezenta cauză, sunt incidente disp.art.148 lit. f C.proc.pen.
Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a propunerii de arestare preventivă, se observă că măsura restrictivă de libertate poate fi luată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prima condiţie Curtea o apreciază ca îndeplinită, întrucât infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.1,2,3 C.pen., se sancţionează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.
În speţa de faţă există bănuieli rezonabile că faptele pentru care este cercetat inculpatul S.I. constituiau infracţiuni la momentul în care s-au produs şi al efectuării urmăririi penale (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie 2000).
Prin încheierea atacată, în mod judicios Tribunalul Bistriţa-Năsăud a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei pericolului concret pentru ordinea publică.
Desigur, în mod firesc, instanţa de fond a avut în vedere gravitatea infracţiunilor, rezonanţa socială a unor asemenea fapte îndreptate împotriva vieţii precum şi reacţia publicului faţă de comiterea acestora, care justifică detenţia înainte de judecată, cel puţin pentru un timp.
Instanţa de recurs reţine că în Hotărârea nr.42250 din 1.07.2008 „Calmanovici c/a României, Curtea Europeană, între altele, a indicat ca motiv fundamental care ar permite arestarea provizorie a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, pericolul de tulburare a liniştii publice, apreciindu-se în sensul stabilit de Tribunal şi însuşit de Curtea de Apel.
Obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de CEDO în interpretarea art. 5 paragraf 3 din CEDO. De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului pentru ordinea publică, pentru crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura şi gravitatea infracţiunilor comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acestora, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale sale. Numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşită de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naţionale a susţinut că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum este şi uciderea din culpă sub influenţa alcoolului, probele referitoare la existenţa acestor infracţiuni şi identificarea făptuitorilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.
Prin urmare, există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive.
În cauza Jose Gomes Pires Coelho contra Spaniei din 28 martie 2006 Curtea Europeană a arătat că pericolul pentru ordinea publică se poate aprecia şi în raport de alte circumstanţe, cum ar fi de pildă caracterul celui vizat, moralitatea, domiciliul, profesia, legăturile familiale, aspecte care pot să confirme existenţa riscului de perturbare a anchetei sau să îl facă atât de redus încât să nu justifice detenţia.
Dincolo de respectul de care s-a bucurat inculpatul S.I. în societate până în prezent, aspect demonstrat de încadrarea sa într-o muncă utilă, poliţist în cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud, (pe o durată de 5 ani din 2007 până în 24 mai 2012) de împrejurarea că nu este căsătorit, în vârstă de 26 de ani, de lipsa antecedentelor penale, de nesinceritatea sa, Curtea apreciază că presupusa atitudine adoptată de inculpat, şi descrisă în considerentele încheierii denotă un caracter şi o moralitate îndoielnice, în măsură să confirme pericolul periclitării anchetei şi a ordinii publice prin lăsarea în libertate la acest moment procesual.
Tot în privinţa pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie precizat că în dreptul naţional sunt prevăzute pedepse de peste 10 ani închisoare pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul, deci, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, faptele de
natura celor reţinute în sarcina inculpatului, sunt considerate că suscită o tulburare a societăţii, aşa încât se justifică o detenţie preventivă.
Aceste împrejurări sunt apreciate de către Curte ca fiind de natură a tulbura opinia publică şi de a-i afecta grav încrederea într-un sistem real de valori, generând atitudini de suspiciune la adresa organelor statului chemate să protejeze ordinea socială, fiind întrunite cerinţele art. 148 lit.f Cod procedură penală şi impunându-se luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul S.I..
Gradul de pericol social al infracţiunilor de care este suspicionat a le fi comis inculpatul, săvârşit de persoane care aplică legea, este dat în primul rând de calitatea persoanei asupra căreia există o prezumţie de comitere a unor fapte penale, suficient de rezonabilă încât activitatea ilegală, reţinută în sarcina sa, să impună măsura arestării preventive, deoarece un poliţist asupra căruia planează suspiciunea de a fi implicat în uciderea unei persoane în timp ce avea în sânge o alcoolemie de 1,35 gr.%o, părăsind totodată locul accidentului, abuzează de fapt, de încrederea inerentă funcţiei publice, iar faptele de încălcare a legii afectează direct, prin percepţia creată la nivelul opiniei publice, un întreg corp profesional.
Periculozitatea acestor fapte nu este directă în rândul opiniei publice, dar are efecte directe în rândul justiţiei, care nu poate fi dominată decât de domnia şi supremaţia legii, iar măsura preventivă a arestării este întemeiată pe elemente substanţiale ce trebuie să asigure pedepsirea şi descurajarea unor astfel de comportamente.
Curtea nu apreciază ca oportună luarea la acest moment procesual a altei măsuri preventive, mai puţin restrictive de libertate, în mod alternativ, cele prevăzute de art. 145 şi art. 145 1 Cod procedură penală întrucât în cauză urmează a fi efectuate investigaţii complexe pentru verificarea tuturor condiţiilor în care a fost săvârşită pretinsele infracţiuni imputate recurentului.
Curtea consideră că în baza art. 136 Cod procedură penală, pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru o bună administrare a justiţiei, pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, este oportună la acest moment procesual măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror şi reţinute ca atare de către instanţă.
Astfel de fapte, de care este bănuit inculpatul, săvârşite de către un poliţist, sunt de natură să creeze şi să inducă opiniei publice convingerea că legea se opreşte şi nu are eficienţă faţă de astfel de persoane care, prin statutul lor, ar trebui să asigure încrederea societăţii în funcţionarea Poliţiei, astfel că lăsarea în libertate a recurentului ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice, cu privire la modul în care organele judiciare aplică legea şi protejează respectarea valorilor sociale care reglementează buna şi corecta desfăşurare a actului de justiţie.
Curtea concluzionează că datele reliefate probează că, lăsarea în libertate a inculpatului S.I. prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, constatându-se îndeplinite cerinţele art. 148 lit.f Cod procedură penală şi apreciindu-se că se impune luarea măsurii arestării preventive faţă de susnumit, existând un interes în protejarea opiniei publice de riscul lăsării în libertate a recurentului, aplicarea altor măsuri nefiind suficientă.
Pentru motivele ce preced, se va respinge ca nefondat recursul inculpatului în baza art.385/15 pct.1 lit.b C.proc.pen., deoarece prin încheierea atacată tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii, corespunzător condiţiilor concrete şi particularităţilor cauzei, criticile formulate de inculpat constatându-se a fi neîntemeiate. (Judecător Delia Purice)
