Furt de folosinţă. Momentul consumării
| Comentarii |
|
Constituie infracţiunea de furt luarea autovehiculului cu scopul de a-l folosi pe nedrept.
în acest caz, infracţiunea se consumă nu în momentul pătrunderii prin efracţie în interior şi al pornirii motorului, ci în momentul punerii în mişcare a autovehiculului.
(Decizia nr. 645 din 31 martie 2004 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 1371 din 24 septembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpatul D.M. din infracţiunile prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal şi art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, în infracţiunile prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), g), i) din Codul penal şi art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal.
în baza art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, inculpatul D.M. a fost condamnat la 2 ani închisoare.
în baza art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 4 ani şi 3 luni închisoare.
în baza art. 33 lit. b)- art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 3 luni închisoare.
S-a dedus prevenţia de la 18 iulie 2003 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
în baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul C.G. la 7 ani şi 3 luni închisoare.
S-a dedus prevenţia de la 18 iulie 2003 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
în baza art. 14, raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, au fost obligaţi în solidar inculpaţii la 50.921.710 lei despăgubiri civile către partea civilă U.M.
S-a constatat că numitul U.l. nu are calitate de parte vătămată, în fapt, s-a reţinut că, la 17 iulie 2003, în jurul orelor 22,00, cei doi inculpaţi au plecat în comuna Pantelimon cu un anume B. spre Bucureşti, deplasându-se cu autoturismul marca "Dacia 1310", proprietatea acestuia din urmă.
Pe drum, inculpatul D.M. a spus celor doi că intenţiona să sustragă o maşină pentru a folosi piesele acesteia la autoturismul său.
în momentul în care au ajuns în zona Vitan, inculpatul D.M. i-a cerut numitului B. să oprească şi a coborât, inculpatul C.G. şi numitul B. rămânând în autoturism cu motorul pornit. Inculpatul D.M., cu ajutorul unor lere pe care le avea asupra sa în acest scop, a descuiat portiera autoturismului Dacia 1310, proprietatea părţii vătămate U.M., după care a pornit motorul şi a plecat spre domiciliu, conducând autovehiculul pe drumurile publice, deşi nu poseda permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule.
în timp ce inculpatul D.M. dezmembra autoturismul sustras, la domiciliul său şi-au făcut apariţia la scurt timp inculpatul C.G. şi numitul B., aceştia ajutându-l, deşi, evident, ştiau că autoturismul este sustras. După ce au terminat de dezmembrat autovehiculul, cei trei au împărţit piesele rezultate, apoi au transportat caroseria pe câmp cu ajutorul unei căruţe (aparţinând soacrei inculpatului D.M.), unde inculpatul D.M. a dat foc caroseriei pentru a şterge urmele infracţiunii.
Inculpatul C.G. a încărcat piesele pe care le luase (capotă, două aripi faţă, farurile şi radiatorul) în aceeaşi căruţă, cu intenţia de a le transporta la domiciliu (în satul C.) şi a plecat împreună cu martorul C.D., însă pe drum au fost opriţi de organele de poliţie din comuna Pantelimon, întrebaţi de provenienţa pieselor şi conduşi la secţia de poliţie.
O parte din piesele autoturismului sustras (amortizor, fuzete, arcuri, planetare, scaune faţă) a fost predată de către inculpatul D.M. fratelui său, Ş.D.
Organele de poliţie au recuperat toate piesele şi subansamblele provenite de la autoturismul sustras, cu excepţia roţilor care fuseseră luate de numitul B.
în ce priveşte încadrarea juridică a faptelor săvârşite de către inculpatul D.M., prima instanţă a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la concursul ideal de infracţiuni, căci printr-o singură acţiune, aceea de "conducere", au fost realizate în momentele constitutive două infracţiuni.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi cei doi inculpaţi.
în ce priveşte parchetul, acesta a criticat hotărârea pentru nelegalitate, cu privire la schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii concursului ideal de infracţiuni. Inculpatul D.M. a sustras autoturismul nu în scopul folosirii pe nedrept, ci în scopul însuşirii, astfel că sunt incidente dispoziţiile referitoare la concursul real etiologic. Infracţiunea de furt calificat constă în acţiunea de luare a autoturismului în deplasarea acestuia către domiciliu, dar şi în dezasamblarea autoturismului pentru însuşirea componentelor. Luând în considerare elementele materiale ale infracţiunii de furt calificat, de conducere fără permis, dar şi hotărârea de a săvârşi aceste infracţiuni, anterioară comiterii ambelor fapte, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile concursului de alte infracţiuni.
în ce priveşte apelurile inculpaţilor, aceştia au criticat sentinţa sub aspectul individualizării pedepselor. Apărătorul inculpatului D.M. a precizat la unul dintre termenele judecăţii în apel că vizează şi achitarea inculpatului, fără însă ca această critică să mai fie susţinută cu ocazia dezbaterilor.
Prin Decizia penală nr. 185/A din 13 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti-Secţia I penală, au fost respinse toate apelurile declarate în cauză.
S-a reţinut astfel că prin probele administrate au fost dovedite atât comiterea faptelor de către cei doi inculpaţi, cât şi vinovăţia acestora, neexistând temeiuri de achitare.
în mod justificat prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii, pentru inculpatul D.M., a concursului ideal de infracţiuni.
Criteriul esenţial de diferenţiere a celor două tipuri de concurs de infracţiuni îl constituie unicitatea acţiunii sau inacţiunii inculpatului. Ori de câte ori inculpatul săvârşeşte o acţiune materială unică ce îmbracă forma şi întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni suntem în prezenţa unui concurs ideal. Dacă este vorba despre acţiuni sau inacţiuni distincte, trebuie reţinut concursul real de infracţiuni.
în speţă, inculpatul D.M. a descuiat portiera autoturismului, a pornit motorul şi l-a condus pe drumurile publice până în comuna Pantelimon, la locuinţa sa.
Această acţiune materială unică de conducere a autoturismului întruneşte pe de o parte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar pe de altă parte întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere fără permis.
Operaţia ulterioară de dezmembrare a autoturismului este nerelevantă, deoarece atât infracţiunea de furt calificat, cât şi infracţiunea de conducere fără permis s-au consumat în momentul în care inculpatul a intrat cu autoturismul în curtea sa.
în acest fel s-au realizat imposedarea inculpatului şi deposedarea părţii vătămate, căci autoturismul a trecut din zona drumului public, accesibil părţii vătămate, în zona domeniului privat al inculpatului, unde partea vătămată nu mai avea acces, pierzând în acest moment posibilitatea de a mai dispune de bunul său.
în acelaşi moment s-a epuizat şi infracţiunea de conducere fără permis, care este infracţiune continuă, căci conducerea fără permis în alte zone decât drumurile publice nu este o faptă prevăzută de legea penală.
în ambele cazuri, activitatea infracţională a încetat în acelaşi moment. Felul în care inculpatul a înţeles să dispună de autoturism (prin dezmembrarea şi valorificarea pieselor) nu face decât să concretizeze scopul însuşirii pe nedrept, care se realizase deja la momentul imposedării inculpatului.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că momentul în care inculpatul a luat hotărârea de a comite infracţiunile, scopul pe care l-a urmărit şi conexitatea celor două infracţiuni nu sunt de natură a determina reţinerea concursului real, deoarece, aşa cum s-a susţinut mai sus, acestea nu constituie criterii de diferenţiere a concursului de infracţiuni, singurul criteriu fiind cel al unicităţii sau pluralităţii acţiunilor sau inacţiunilor inculpatului.
în ce priveşte individualizarea pedepselor, tribunalul a constatat că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 72 şi 52 din Codul penal, stabilind în sarcina inculpaţilor pedepse just individualizate, atât în raport de circumstanţele reale, cât şi de cele personale ale inculpatului.
în cazul inculpatului D.M., pedepsele sunt orientate către minim, prima instanţă dând relevanţă circumstanţei favorabile, constând în lipsa antecedentelor penale ale inculpatului. Redozarea pedepsei nu se impune, având în vedere atitudinea oscilantă a inculpatului D.M. şi gradul ridicat de pericol social al faptei pe care a comis-o.
în privinţa inculpatului C.G., pedeapsa este aproape egală cu jumătatea dintre minimul şi maximul special prevăzut de lege, iar redozarea nu se impune faţă de atitudinea nesinceră a inculpatului şi starea de recidivă postexecutorie, acesta fiind condamnat anterior la 4 ani închisoare pentru tentativă de omor şi la 10 ani închisoare pentru omor deosebit de grav în stare de recidivă postexecutorie.
în privinţa acestui inculpat s-a mai constatat că prima instanţă a reţinut contribuţia mai redusă a acestuia în săvârşirea infracţiunii, acesta acţionând în calitate de complice, şi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 39 alin. 4 din Codul penal, potrivit cărora în cadrul recidivei postexecutorii se aplică o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător se poate adăuga un spor de până la 10 ani.
împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi cei doi inculpaţi.
în recursul său, parchetul a reiterat, practic, critica formulată în apel, vizând greşita încadrare juridică dată faptei săvârşite de inculpatul D.M. S-a susţinut astfel că infracţiunea de furt s-a consumat în momentul descuierii portierei şi pornirii motorului, căci în acest moment inculpatul şi-a însuşit autoturismul şi a fost în stare să facă un act de dispoziţie asupra maşinii - pornirea vehiculului.
Acţiunea de conducere fără permis este ulterioară imposedării şi distinctă faţă de luarea bunului.
în privinţa inculpaţilor, aceştia au criticat hotărârile exclusiv sub aspectul individualizării pedepselor considerate prea severe, în raport de circumstanţele reale şi cele personale reţinute în cauză.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare în care acestea se încadrează, respectiv art. 3859 alin. 1 pct. 17 şi 19 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate.
Materialul probator administrat în cauză a fost corect perceput şi analizat de către instanţa de fond, care a reţinut săvârşirea cu vinovăţie de către cei doi inculpaţi a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată.
în cazul inculpatului D.M., s-a reţinut săvârşirea a două infracţiuni, respectiv sustragerea unui autoturism şi conducerea acestuia pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.
Infracţiunea de furt constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept.
Atunci când obiectul material al infracţiunii îl constituie un vehicul, legea prevede în alin. 4 al art. 208 din Codul penal că, de asemenea, constituie furt luarea autovehiculului cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Prin urmare, ceea ce deosebeşte cele două variante ale infracţiunii de furt de vehicule este scopul urmărit de făptuitor, respectiv însuşirea (în art. 208 alin. 1) sau, după caz, folosirea pe nedrept a acestuia (în art. 208 alin. 4).
în ambele cazuri, infracţiunea de furt se consumă în momentul imposedării făptuitorului şi deposedării victimei de bunul ce îi aparţine.
Curtea a apreciat că sustragerea unui autovehicul se consumă nu în momentul pătrunderii prin efracţie în interiorul acestuia şi al pornirii motorului, aşa cum în mod greşit a susţinut parchetul în motivele de recurs, ci în momentul punerii în mişcare a autovehiculului.
Până la acest moment, activitatea infracţională a făptuitorului poate îmbrăca forma tentativei, care constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Pe de altă parte, infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere este o infracţiune continuă, care presupune prelungirea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, peste momentul consumării, până la momentul epuizării.
Prin urmare, fiind o infracţiune continuă, aceasta are atât un moment al consumării, cât şi un moment al epuizării infracţiunii.
Or, consumarea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără ca făptuitorul să posede permis de conducere are loc chiar în primul moment în care acesta pune în mişcare autovehiculul pe un drum public.
în consecinţă, cum infracţiunea de furt de autovehicule se consumă în momentul punerii în mişcare a acestuia, iar infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere se consumă de asemenea în momentul punerii în mişcare a autovehiculului pe un drum public, rezultă că aceeaşi acţiune întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni, ceea ce caracterizează tocmai concursul ideal de infracţiuni prevăzut de art. 33 lit. b) din Codul penal, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.
în ce priveşte individualizarea pedepselor, Curtea a apreciat că acestea sunt rezultatul coroborării criteriilor prevăzute de art. 72 din Codul penal, respectiv gradul ridicat de pericol social al infracţiunii, determinat de modalitatea în care inculpaţii au acţionat, de urmarea produsă, valoarea ridicată a prejudiciului şi împrejurarea că acesta a rămas nerecuperat, circumstanţele personale ale inculpaţilor (inculpatul D.M. nefiind cunoscut cu antecedente penale, iar inculpatul C.G. fiind recidivist postexecutoriu, în condiţiile în care anterior a fost condamnat de două ori pentru tentativă de omor şi omor calificat), atitudinea oscilantă şi nesinceră avută de inculpaţi pe parcursul procesului penal.
în funcţie de toate aceste circumstanţe reale şi personale, inculpaţilor li s-au aplicat pedepse diferenţiate, către minim pentru inculpatul D.M. şi între minim şi maxim pentru inculpatul C.G., apte să asigure prin cuantumul lor reeducarea inculpaţilor şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, reprezentând totodată un mijloc de constrângere pentru faptele săvârşite.
Prin urmare, neexistând motive care să justifice clemenţa instanţei de recurs, Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţi şi i-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Tot astfel, faţă de cele expuse anterior, a respins ca nefondat şi recursul declarat de parchet.
