Inşelăciune în convenţii. Elemente constitutive
| Comentarii |
|
Inducerea în eroare a părţii vătămate cu ocazia unui schimb valutar efectuat între persoane fizice întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în varianta tip, iar nu cele ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii, atâta timp cât operaţiunea de schimb de valută între persoane fizice este interzisă de lege, iar un astfel de contract întemeiat pe o cauză ilicită este lovit de nulitate.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 din Codul penal, este necesar ca acţiunea ce formează elementul material al laturii obiective, respectiv inducerea sau menţinerea în eroare a persoanei, să se realizeze cu prilejul încheierii sau executării unui contract, dispoziţiile legale având în vedere numai contractele încheiate cu respectarea legii, a ordinii publice şi a bunelor moravuri, căci în caz contrar s-ar ajunge la situaţia ca orice convenţie contrară legii să producă efecte juridice nerecunoscute de normele de drept.
(Decizia nr. 1985 din 16 septembrie 2003 - Secţia I penală)
Prin Sentinţa penală nr. 1149 din 3 octombrie 2002, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus, în baza art. 215 alin. 1 din Codul penal, condamnarea inculpatului C.l. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
în baza art. 83 din Codul penal, a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1226/2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă la data de 11.07.2000, pe care a cumulat-o cu pedeapsa aplicată prin sentinţă, urmând ca inculpatul să execute în final 1 an închisoare, cu aplicarea art. 71 - 64 din Codul penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că la data de 6.08.2002, în timp ce partea vătămată D.G. încerca să schimbe suma de 70 USD în lei la o casă de schimb valutar, aceasta a fost acostată de inculpatul C.I., care s-a oferit să efectueze el tranzacţia. în acest sens, inculpatul i-a schimbat suma de 70 USD, arătându-i părţii vătămate 2.400.000 lei, pe care i-a numărat în faţa acesteia, după care i-a legat cu un elastic. Apoi, inculpatul a întrebat-o dacă are să-i dea rest 50.000 lei, motiv pentru care aceasta a scos portofelul, fără să mai fie atentă la banii care urmau să-i fie înmânaţi. Profitând de neatenţia părţii vătămate, inculpatul C.l. a înlocuit suma iniţială cu o bancnotă de 100.000 lei şi 19 bancnote de câte 10.000 lei, bani pe care îi avea pregătiţi anterior, după care s-a urcat într-o maşină şi a plecat.
Această sentinţă a fost apelată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei.
La termenul din data de 5.02.2003, reprezentantul parchetului a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal, motivat de faptul că partea vătămată a fost indusă în eroare la efectuarea tranzacţiei valutare.
împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi inculpatul, pe care şi l-a retras, potrivit declaraţiei de la termenul din data de 5.02.2003.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a Il-a penală, prin Decizia penală nr. 302/A din 5 martie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi a luat act de declaraţia inculpatului C.I., în sensul retragerii apelului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că infracţiunea comisă de inculpat se încadrează în dispoziţiile art. 215 alin. 1 din Codul penal, şi nu în cele ale art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal, deoarece această din urmă încadrare juridică presupune ca făptuitorul să inducă ori să menţină în eroare o persoană cu prilejul încheierii sau executării unui contract, dacă fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate. Se cere astfel existenţa unei convenţii, a unui contract valabil din punct de vedere legal. Cum schimbul de valută între persoane fizice este o operaţie interzisă de lege, un astfel de contract întemeiat pe o cauză ilicită este lovit de nulitate, astfel încât infracţiunii îi lipseşte latura obiectivă pentru a primi încadrarea prevăzută de art. 215 alin. 3 din Codul penal.
în termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei şi a greşitei încadrări juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului (în art. 215 alin. 1 din Codul penal în loc de art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal), invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. 1 pct. 14 şi pct. 17 din Codul de procedură penală.
Examinând recursul formulat, prin prisma cazurilor de casare invocate şi potrivit art. 3856 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul declarat de parchet este nefondat, pedeapsa fiind corect individualizată, iar încadrarea juridică dată faptei săvârşite de inculpat fiind corect reţinută.
Susţinerea din motivele de recurs, în sensul că legea nu impune condiţia ca respectiva convenţie să fie un contract valabil din punct de vedere legal, nu are suport în dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal, dar nici în alte dispoziţii ale legii penale. Codul penal nu defineşte termenul de "convenţie", situaţie în care sunt aplicabile principiile reglementate de legea civilă sub acest aspect.
Astfel, art. 966 din Codul civil prevede că "Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar art. 968 din Codul civil prevede că "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice."
În cazul infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 3 din Codul penal, elementul material îl constituie acţiunea de inducere în eroare, care este determinantă la încheierea sau executarea contractului. Textul nu poate avea în vedere decât un contract legal valabil, încheiat cu respectarea legii, a ordinii publice şi a bunelor moravuri. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca orice convenţie contrară legii să producă efecte juridice nerecunoscute de aceasta. Cum corect a reţinut şi instanţa de apel, operaţiunea schimbului de valută dintre persoane fizice, în speţă dintre inculpat şi partea vătămată, este pedepsită de lege, acordul de voinţă dintre cele două părţi neputând produce efecte juridice.
în împrejurările cauzei nu trebuie omisă nici atitudinea părţii vătămate, care iniţial a intrat în casa de schimb valutar, moment în care a fost acostată de inculpat, care s-a oferit să-i efectueze el tranzacţia. Din atitudinea părţii vătămate, care a acceptat această modalitate de schimb valutar, deşi venise la o casă de schimb organizată potrivit legii, se desprinde concluzia că a achiesat la utilizarea unei modalităţi interzise de lege, de care şi-a dat seama, aspect care l-a încurajat pe inculpat.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de parchet.
