Liberare provizorie pe cauţiune. Condiţii de admisibilitate.

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal

Liberarea provizorie pe cauţiune este o măsură preventivă limitativă de drepturi instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte periculoase.

În acord cu jurisprudenţa CEDO se constată că instanţa europeană a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea pe cauţiune: riscul că acuzatul să nu se prezinte la proces, posibilitatea ca în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfăşurarea procesului, să comită alte infracţiune, ori să tulbure ordinea publică (cauza SBC contra Regatului Unit-19 iunie 2001; cauza Smirnova contra Rusiei - 25 iulie 2003; Stogmuler contra Austriei-10 noiembrie 1969; Wemhoff contra Germaniei -27 iunie 1968; cauza MATznetter contra Austriei-10 nov. 1969 şi Letellier contra Franţei-26 iunie 1991).

Având în vedere pericolul social concret al faptelor comise, de impactul negativ produs asupra ordinii sociale, de multitudinea părţilor implicate în cauză, care denotă o amploare deosebită a activităţii infracţionale, în pofida poziţiei sincere avută de inculpat şi a împrejurării că, formal, cererea acestuia îndeplineşte condiţiile legale, se impune cercetarea sa, în continuare, în stare de arest în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

Decizia penală nr. 760/R/16.12.2008

Tribunalul Sălaj prin încheierea penală nr.124 din 9 decembrie 2008 a respins ca nefondată cererea formulată de inculpatul N.R.M. pentru liberare provizorie pe cauţiune.

A fost obligat pe inculpat să plătească statului suma de 50 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin cererea depusă de inculpatul N.R.M. a solicitat liberarea provizorie pe cauţiune arătând că potrivit dispoziţiilor art.23 alin. 10 din Constituţia României „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune”, dispoziţii reiterate şi în art.160/4 şi următoarele Cod procedură penală. De asemenea, conform art.5 alin.3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană arestată sau deţinută legal are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Însă art.136 alin.2 Cod procedură penală statuează că scopul procesului penal şi buna lui desfăşurare, justificând luarea unor măsuri preventive, se pot atinge şi prin intermediul liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune.

Se susţine că măsura arestării preventive reprezintă o restrângere importantă a libertăţii omului şi din reglementarea actuală decurge principiul conform căruia într-un proces penal cercetarea făptuitorului se face în stare de libertate, această măsură preventivă având un caracter excepţional. Privarea de libertate a unei persoane are consecinţe deosebite deoarece o împiedică pe aceasta să-şi desfăşoare activităţile obişnuite, se ajunge la perturbarea sistemului raţional aducându-se atingere interesului său personal şi a celor cu care se află în diferite raporturi având un impact negativ asupra inculpatului. Detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile indiferent dacă ea se va computa sau nu din pedeapsă.

Se solicită ca instanţa să aibă în vedere atitudinea inculpatului care, din primul moment în care a fost audiat la DIICOT, a recunoscut săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa. Acest lucru s-a întâmplat încă din data de 6 septembrie 2008, cu aproape două luni anterior reţinerii şi arestării sale. La acel moment nu sa dispus nici măcar reţinerea inculpatului şi nu s-a luat faţă de acesta nici o măsură preventivă, respectiv interzicerea de părăsire a ţării, interzicerea de părăsire a localităţii sau arestarea preventivă. Inculpatul s-a prezentat ori de câte ori a fost chemat şi anterior arestării sale s-a mai prezentat de două ori pentru realizarea unor percheziţii informatice. În acest interval de două luni de zile, inculpatul nu a săvârşit alte infracţiuni şi nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului. Inculpatul nu are antecedente penale, a cooperat cu organele de urmărire penală ajutând la identificarea şi tragerea la răspundere a altor participanţi.

În drept, cererea de liberare pe cauţiune este întemeiată pe dispoziţiile art.160² şi urm. Cod procedură penală.

Se solicită admiterea cererii şi punerea în libertate pe cauţiune a inculpatului N.R.M.

Prin Încheierea penală nr.106/2008 a Tribunalului Sălaj în temeiul art.160/2 alin.1 Cod procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul NICULAE RĂZVAN-MIHAI aflat în Arestul I.P.J Sălaj.

În motivarea încheierii se reţine că în cauză nu este îndeplinită prima condiţie legală prev.de art.160² alin.1 Cod procedură penală pentru admisibilitatea cererii, în sensul că pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.7 din Legea 39/2003 pedeapsa prevăzută de lege este de la 5 la 20 de ani fiind depăşită limita de 18 ani prevăzută de art.sus menţionat.

Ţinând seama de aceste prevederi instanţa a reţinut că depăşirea limitei de 18 ani prev.de art.160/2 alin.1 Cod procedură penală face inadmisibilă în principiu o astfel de cerere.

Faţă de pericolul social deosebit de grav al faptelor săvârşite, de multitudinea inculpaţilor antrenaţi în activitatea infracţională pe perioadă lungă de timp în care s-au derulat în mod repetat faptele care au depăşit graniţele statului se reţine că nici pe fondul cauzei nu se justifică admiterea cererii de liberare provizorie pe cauţiune. Nefiind îndeplinite condiţiile prev.de lege pentru liberare provizorie sub control judiciar instanţa a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii.

Prin încheierea penală nr.117/R/2008 a Curţii de Apel Cluj, în baza art.385¹⁵ pct.2 lit.c Cod procedură penală a fost admis recursul declarat de inculpatul N.R.M. împotriva încheierii penale nr.106/2008 a Tribunalului Sălaj, înc heierea fiind casată în întregime şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea Curţii se arată că în cazul în care instanţa este sesizată cu o cerere de liberare provizorie pe cauţiune, într-o primă fază, se verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prev.de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, iar în a doua fază se soluţionează cererea după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condiţiilor referitoare la temeinicia cererii.

Condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie pe cauţiune sunt cuprinse în art.160⁶ Cod procedură penală.

O cerere este inadmisibilă atunci când nu este obiectiv încuviinţată de lege, când lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care o foloseşte sau când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcţională în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie în cazul respectiv.

În speţă, cererea de liberare provizorie pe cauţiune este obiectiv încuviinţată, persoana care a formulat-o este una din persoanele cărora legea le conferă acest beneficiu, cererea are pertinenţa funcţională întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor părţii, aceasta neputând fi inadmisibilă, deoarece toate cerinţele legale care creează limitele admisibilităţii sunt satisfăcute.

Mai mult decât atât susţinerea că pedeapsa prevăzută de lege în cazul concret este mai mare de 18 ani închisoare, susţinere întemeiată pe împrejurarea că inculpatul este cercetat pentru infracţiunea prev. de art.7 din Legea nr.39/2003 pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 5 la 20 de ani este deasemenea greşită în opinia curţii.

Aceasta deoarece art.7alin.2 din Legea nr.39/2003 dispune că pedeapsa pentru faptele de la art.7 alin.1 nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat.

Ori infracţiunea mijloc nu poate fi sancţionată mai aspru decât infracţiunea

scop.

Respingerea ca inadmisibilă a cererii de liberare pe cauţiune formulată de inculpatul recurent N.R.M. ridică probleme şi din perspectiva respectării dreptului acestuia la un proces echitabil, prev. de art.6 din CEDO, drept care implică şi asigurarea accesului la o instanţă.

Accesul la instanţă trebuie să fie unul efectiv şi nu reglementat într-o manieră care practic lipseşte dreptul de conţinut, astfel cum a subliniat CEDO în cauza Airey contra Irlandei.

CEDO admite limitări ale accesului la instanţă în sensul limitării cererilor abuzive, statele putând limita numărul de cereri de liberare provizorie din cursul unei proceduri, dar prin reglementarea din legislaţia internă românească în sensul instituirii unei limite maxime de pedeapsă pentru a putea beneficia de analizarea de către o instanţă a cererii de liberare provizorie pe cauţiune, practic dreptul este lipsit de conţinut.

Ca urmare, constatând că cererea inculpatului recurent N.R.M. a fost în mod greşit respinsă ca inadmisibilă, că cerinţele prevăzute în art.160² Cod procedură penală se analizează în cadrul fazei de soluţionare a cererii de liberare provizorie şi nu în cazul fazei verificării condiţiilor admisibilităţii în principiu, curtea a admis recursul declarat de inculpat, în baza art.385¹⁵ pct.2 lit.c Cod procedură penală, a casat în întregime încheierea recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea aceleiaşi instanţe, stabilind ca instanţa de fond să analizeze cererea inculpatului de liberare provizorie pe cauţiune, în condiţii de contradictorialitate, procedând la ascultarea inculpatului conform art.160^8a Cod procedură penală care apreciază că soluţionarea cererii se face după ascultarea inculpatului, a concluziilor apărătorului şi a celor ale procurorului, respectându-se dreptul esenţial al inculpatului de a da declaraţii, ca şi componentă esenţială a dreptului la apărare.

În rejudecare, instanţa de fond a reţinut că iInculpatul N.R.M. este cercetat în dosarul D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Sălaj nr. 5/D/P/2008 pentru infracţiunile prevăzute de art.42 alin.1,2 din Legea nr.161/2003 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod

penal, art.24 alin. 1,2 din Legea nr.365/2002 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, art.27 alin.1 şi 2 din Legea nr.365/2002 cu art.41 alin.2 Cod penal şi art.27 alin.1 şi 2 din Legea 365/2002 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.7 din Legea nr.39/2003, toate cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal, alături de alţi inculpaţi.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că acesta s-a asociat cu alţi inculpaţi constituind un grup infracţional organizat, având ca obiect infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii. Astfel, aceştia au utilizat instrumente de plată electronice sau date de identificare ale unor deţinători de instrumente de plată electronice, au falsificat instrumente de plată electronice cu care, ulterior au retras numerar din bancomate de pe teritoriul României, Franţei, Olandei şi Germaniei.

Prin încheierea penală nr.36/C din 28 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr.3066/84/2008 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului N.R.M., pe o durată de 29 de zile începând cu data de 28.10.2008 ora 21⁰⁰ până la data de 25.11.2008 ora 21⁰⁰.

Prin încheierea penală nr.39/C din 19 noiembrie 2008 s-a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului N.R.M. pe o perioadă de încă 30 de zile începând cu data de 25.11.2008 ora 21⁰⁰ până la data de 24.12.2008 ora 21⁰⁰.

Recursul declarat de inculpatul N.R.M. împotriva încheierii de prelungire a arestării preventive a fost respins prin încheierea penală nr.119/R/2008 a Curţii de Apel Cluj.

Examinându-se cererea formulată de apărătorul inculpatului şi însuşită de acesta s-a constatat că, deşi formal sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea textelor de lege menţionate, cererea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Din probele existente la dosarul cauzei până la această dată, se constată că rezultă indicii temeinice în sensul prevăzut de art.68/1 Cod procedură penală şi presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat. De altfel, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care este cercetat.

Astfel, în sarcina inculpatului s-a reţinut că acesta s-a asociat cu alţi inculpaţi constituind un grup infracţional organizat, având ca obiect infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii. Astfel, aceştia au utilizat instrumente de plată electronice sau date de identificare ale unor deţinători de instrumente de plată electronice, au falsificat instrumente de plată electronice cu care, ulterior au retras numerar din bancomate de pe teritoriul României, Franţei, Olandei şi Germaniei.

Aceste fapte s-au derulat pe o perioadă lungă de timp, au avut loc în mod repetat astfel încât au demonstrat existenţa unui grup infracţional structurat, în cadrul căruia fiecare membru avea rolul său bine determinat, primind în compensaţie o cotă parte din sumele de bani obţinute în urma desfăşurării activităţilor infracţionale.

În conformitate cu dispoziţiile art.160⁶ Cod procedură penală condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie pe cauţiune sunt îndeplinite, pedeapsa prevăzută pentru infracţiunile săvârşite fiind până la 18 ani.

Instanţa a constatat însă că faptele pentru care este cercetat inculpatul N.R.M. şi ceilalţi coinculpaţi prezintă un grad sporit de pericol social atât datorită modalităţii în care au fost săvârşite cât şi scopului urmărit, a perseverenţei inculpaţilor în comiterea acestor fapte şi prejudiciului mare produs, precum şi a pedepsei mari prevăzute de legea penală pentru faptele săvârşite.

În raport de gravitatea faptei care aşa cum s-a arătat denotă un pericol social ridicat, de complexitatea şi anvergura cercetărilor care se efectuează, de natura faptelor care determină consecinţe grave inclusiv pentru imaginea ţării, se apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Acordarea liberării provizorii pe cauţiune este facultativă, fiind atributul instanţei de a aprecia dacă liberarea provizorie pe cauţiune poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive.

În speţă însă, pentru motivele arătate mai sus, se apreciază că nu se impune liberarea provizorie pe cauţiune a inculpatului N.R.M. şi în baza art.160² raportat la art.160⁸ alin.6 Cod procedură penală s-a respins ca neîntemeiată cererea acestuia.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul N.R.M., solicitând casarea acesteia ca netemeinică şi nelegală întrucât deşi toate condiţiile prev. de lege sunt îndeplinite în cauză, instanţa de fond în mod nelegal i-a respins cererea. Aceasta raportat la situaţia sa personală, fiind la prima confruntare cu legea penală, având o atitudine sinceră, colaborând cu organele de anchetă şi confruntându-se cu grave probleme de sănătate în arest.

Curtea a apreciat că recursul inculpatului este nefondat.

Astfel, într-adevăr, formal toate condiţiile prev. de art.160/4 C.pr.pen. privind liberarea provizorie pe cauţiune sunt îndeplinite în cauză.

Însă potrivit art.160/5, 160/6 - 160/8 C.pr.pen. instanţa admite o asemenea cerere când constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată.

Din analiza prevederilor art. 160/4 C.pr.penală, rezultă că liberarea pe cauţiune se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani şi nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar mai putea comite alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează această instituţie se poate justifica în cazul unor infracţiuni mai puţin grave luându-se în considerare şi încrederea pe care o poate oferi inculpatul că lăsat în libertate nu va săvârşi şi alte infracţiuni şi îşi va îndeplini obligaţiile ce i se impun.

Având în vedere pericolul social concret al faptelor comise de inculpatul N.R.M., de impactul negativ produs asupra ordinii sociale, de multitudinea părţilor implicate în cauză, care denotă o amploare deosebită a activităţii infracţionale, curtea a apreciat că în această fază a procesului penal şi, în pofida poziţiei sincere

avută de inculpat şi a împrejurării că, formal, cererea acestuia îndeplineşte condiţiile legale, se impune cercetarea sa, în continuare, în stare de arest.

Din coroborarea acestor texte rezultă aşadar că pentru a fi admisă o asemenea cerere, pe lângă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege (şi care evident în această speţă sunt îndeplinite), mai trebuie şi ca această cerere să fie întemeiată.

În acest context analizând cererea inculpatului, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, raportat la presupunerea rezonabilă şi a indiciilor temeinice, precum şi a datelor existente din care ar rezulta că recurentul a comis infracţiunile.

Din actele dosarului se conturează ideea că inculpatul a acţionat în strânsă legătură cu mai mulţi inculpaţi cu care s-a asociat într-un grup infracţional organizat, având ca obiect fapte comise prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii. Probele dosarului pun în evidenţă că recurentul a utilizat instrumente de plată electronice sau date de identificare ale unor deţinători de instrumente de plată electronice, le-au falsificat şi ulterior au retras numerar din bancomate de pe teritoriul României, Franţei, Olandei şi Germaniei, prejudiciul fiind situat la peste 1 milioane euro.

Faţă de cerelevate mai sus, curtea a apreciat că lăsarea în libertate a recurentului, prin admiterea cererii de liberare pe cauţiune, este inoportună la acest moment procesual, în condiţiile în care din momentul arestului preventiv al acestuia, au trecut cca 2 luni de zile, urmând să se prelungească starea de arest preventiv a acestuia sau în cazul finalizării urmăririi penale, să fie sesizată instanţa competentă.

Aşa fiind, buna desfăşurare a procesului penal impune privarea de libertate a inculpatului şi că eliberarea sa, chiar subsumată unor obligaţii sau garanţii, ar provoca o reală tulburare a ordinii şi liniştii publice.

Acest punct de vedere este concordant atât cu practica instanţelor naţionale cât şi cu a celor europene aşa cum rezultă şi prin prisma deciziilor Skrobol contra Poloniei - 13 dec.2005 şi Georgieva contra Bulgariei - 3 iulie 2008.

Decizia penală nr. 760/R/16.12.2008

Liberare provizorie pe cauţiune. Condiţii de admisibilitate.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Liberare provizorie pe cauţiune. Condiţii de admisibilitate.