Omor calificat. Condiţii pentru reţinerea agravantei „în public". Delimitarea faţă de infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii
| Comentarii |
|
Sechestrarea unei persoane timp de mai multe zile şi supunerea ei la repetate violenţe, crearea de leziuni ce au pus în primejdie viaţa victimei precum şi continuarea violenţelor după ce aceasta a ameninţat că se va sinucide, cu urmarea că victima s-a aruncat pe fereastră de la etajul 6 al imobilului, decedând, constituie infracţiunea de omor, iar nu cea de determinare sau înlesnire a sinuciderii.
Omorul se încadrează în forma calificată prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. în raport cu locul unde s-a produs decesul. Numai producerea rezultatului - moartea victimei, întregeşte latura obiectivă a infracţiunii de omor. Producerea rezultatului letal - moartea victimei pe aleea din jurul blocului justifică reţinerea garanţiei de la art. 175 lit. i) - săvârşirea omorului în public.
(Secţia penală, decizia nr. 811 din 13 februarie 2002)
CURTEA,
Asupra recursurilor penale de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost trimis în judecată penală inculpatul A. S. M. (fiul lui V. şi C., născut la 21 ianuarie 1975 în Bucureşti, studii 12 clase, fără ocupaţie, recidivist, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua P. nr. 334, bl. 30, ap. 13, sector 2) pentru comiterea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174-175 lit. i C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.
S-a reţinut în fapt că inculpatul locuia din luna decembrie 1999 împreună cu concubina I. G.într-un apartament închiriat, situat în Bucureşti, str. Soldat T. P. nr. 9, bl. 38, ap. 34, sector 3.
începând cu data de 21 februarie 2000, zilnic, inculpatul a lovit-o pe concubina sa cu corpuri dure, pe o suprafaţă mare de corp, provocându-i multiple leziuni traumatice (plăgi, escoriaţii, echimoze, hematoame), constrângând-o la data de 26 februarie
2000 să sară pe geamul de la bucătăria apartamentului, situat la etajul 6, fapt ce a dus la decesul victimei.
Din actul medico-legal de autopsie a rezultat că moartea victimei I. G. a fost violentă, fiind cauzată de o hemoragie şi dilacerare meningo-cerebrală consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază craniană.
La autopsie s-au mai constatat multiple fracturi costale, contuzie pulmonară stângă, contuzie renală
stângă - leziuni ce s-au putut produce prin lovirea de corpuri, planuri dure, în condiţiile căderii de la înălţime.
De asemenea, s-a mai constatat că victima prezintă leziuni traumatice cu vechime diferită putând data din 1, 2, 3 zile anterior decesului, leziuni cu potenţial şocogen, iar în caz de supravieţuire ar fi necesitat circa 15 zile de îngrijiri medicale şi ar fi putut pune viaţa victimei în primejdie, leziuni care s-au putut produce prin lovire de corpuri dure şi semidure, probabil curea din piele cu cataramă metalică (corp delict prezentat).
Prin sentinţa penală nr. 180 din 12 martie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus în baza art. 334 C. pr. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., în infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, prevăzută de art. 179 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.
în baza dispoziţiilor art. 179 lit. a C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen, inculpatul A. S. M. a fost condamnat la 7 ani închisoare în condiţiile art. 71 şi 64 C. pen. şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C. pen.
Conform art. 83 C. pen. s-a revocat suspendarea condiţionată cu privire la pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 468 din 5 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 2 -Bucureşti - pe un termen de încercare de 3 ani, pedeapsă ce s-a dispus a fi executată pe lângă pedeapsa de 7 ani închisoare.
A fost admisă în parte acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300.000.000 lei daune morale către partea civilă I. J.
De asemenea, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5 milioane lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt este cea stabilită prin rechizitoriu, însă s-a apreciat că încadrarea juridică a faptei comise este aceea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, prevăzută de art. 179 alin. 1 C. pen.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, partea civilă I. J. şi inculpatul A. S. M.
în apelul formulat de parchet s-a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei atât în privinţa încadrării juridice a faptei, cât şi a cuantumului pedepsei aplicate.
în apelul inculpatului s-a criticat sentinţa în ce priveşte cuantumul exagerat al pedepsei aplicate, iar partea civilă, sub aspectul laturii penale, solicitând aplicarea unei pedepse mai mari inculpatului pentru omor.
Prin decizia penală nr. 363/A din 31 mai 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis apelul declarat de parchet, s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând fondul cauzei, în aceste limite, s-a schimbat conform art. 334 C. pr. pen., încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 179 alin. 1 lit. a C. pen cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174-175 lit. i C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., text în baza căruia inculpatul a fost condamnat la 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C. pen.
Conform art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 468/1997 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, pedeapsă care a fost adăugată la cea stabilită mai sus, urmând ca, în final, să execute 16 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C. pen., în condiţiile art. 71 şi 64 C. pen. - pedeapsa principală.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei şi au fost respinse apelurile inculpatului şi al părţii civile.
Printre altele, s-a motivat în considerente că, atât obiectiv cât şi subiectiv, inculpatul a săvârşit cu
intenţie indirectă infracţiunea de omor calificat, deoarece în urma violenţelor fizice şi psihice exercitate asupra victimei, timp de o săptămână înaintea decesului - chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat posibilitatea producerii ei în condiţiile în care victima îi adusese la cunoştinţă intenţia de a se sinucide - în cazul continuării violenţelor asupra sa.
împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs inculpatul A. S. M. şi partea civilă I. J.
Prin motivele scrise, inculpatul a susţinut - în esenţă-următoarele:
-greşita încadrare juridică a faptei comise atâta timp cât, timp de o săptămână cât se pretinde că s-au exercitat violenţe fizice şi psihice, victima avea posibilitatea alegerii între a părăsi pe inculpat şi locuinţa acestuia, sau rămânerea în casa inculpatului până la comiterea gestului fatal, astfel încât, este evident că - subiectiv şi obiectiv - în cauză s-a desfăşurat o acţiune specifică infracţiunii prevăzute de art. 179 C. pen. şi nu de omor cum greşit a reţinut instanţa de apel.
în drept au fost invocate în susţinerea acestei critici-dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 1 C. pr. pen;
- în subsidiar, s-a criticat încadrarea juridică a faptei şi prin greşita reţinere a dispoziţiilor art. 175 lit. i C. pen. - prin aceea că, acţiunile specifice laturii obiective s-au desfăşurat exclusiv în locuinţa acestuia şi nu în public, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 17 C. pr. pen.;
-s-a mai criticat soluţia din apel şi sub aspectul pedepsei aplicate - susţinându-se că, lipsa unei antecedenţe penale cu semnificaţie în acest dosar, vârsta şi situaţia personală a inculpatului trebuia să determine aplicarea unei pedepse la limita pe care practica judecătorească a conturat-o, deoarece pedeapsa aplicată este evident prea mare.
Critica a fost fondată pe dispoziţiile cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 14 C. pr. pen.
Recurenta-parte civilă nu a formulat nici în scris, nici oral critici privind latura civilă a cauzei, susţinând că nu are pretenţii suplimentare faţă de despăgubirile solicitate şi acordate.
Criticile formulate de inculpat vor fi examinate în raport cu cazurile de casare invocate, constatân-du-se - însă - că în raport de probatoriul administrat şi de starea de fapt just reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, prin condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de omor calificat.
în cauză, este de necontestat că, timp de o săptămână, inculpatul şi victima au rămas închişi în camera lor, perioadă în care - ziua sau noaptea -inculpatul i-ar fi administrat permanent lovituri puternice sau mai puţin puternice - în diferite zone ale corpului - cu o curea cu cataramă metalică sau umeraş, a presat-o psihic să-i destăinuie legăturile amoroase anterioare concubinajului, a sechestrat-o în locuinţă, fiind permanent încuiată şi păzită.
Sub efectul acestei constrângeri fizice şi psihice, victima s-a aruncat pe fereastra bucătăriei din apartamentul inculpatului situat la etajul 6 şi a decedat pe loc.
Prin raportul medico-legal de autopsie cu nr. A 3/346/2000 al I. M. L. Bucureşti (aprobat prin avizul cu nr. E 2/6867/2000 al Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă I. M. L. Bucureşti) s-a constatat
- pe lângă leziunile care au produs decesul - multiple şi extinse leziuni traumatice (plăgi, escoriaţii, echimoze, hematoame) cu vechime diferită, putând data de 1, 2, 3 zile anterior decesului, leziuni cu potenţial şocogen, care în caz de supravieţuire ar fi putut pune viaţa victimei în primejdie.
S-a concluzionat totodată că, aceste leziuni s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure şi semidure, posibil curea din piele cu cataramă metalică (corpul delict prezentat).
în raport cu această stare de fapt corect reţinută de instanţă pe baza declaraţiilor date de inculpat, de martorii audiaţi în cauză şi a constatărilor actului medico-legal este evident că hotărârea de a se sinucide nu a fost voinţa victimei ci este rezultatul acţiunii de constrângere desfăşurate de inculpat prin violenţele fizice şi psihice la care a fost supusă şi cărora nu le-a mai putut rezista.
Esenţial în existenţa ambelor modalităţi normative reglementate prin art. 179 C. pen. (determinarea sau înlesnirea sinuciderii) este ca moartea victimei să reprezinte un act de voinţă al acesteia, chiar dacă hotărârea a fost urmarea unui îndemn sau o determinare a inculpatului, iar pe de altă parte, victima să aibă posibilitatea să decidă liber asupra actului său, fără a exista o acţiune de constrângere din partea inculpatului.
Or, în contextul situaţiei de fapt, reţinută, victima nu a putut decide liber asupra sinuciderii, atâta timp cât a fost închisă timp de 6 zile în apartamentul
inculpatului, în tot acest timp a fost agresată fizic şi psihic, nu avea nici o altă alternativă de scăpare, fiind încuiată şi păzită permanent.
Referitor la aceste din urmă aspecte, a se vedea declaraţiile mamei inculpatului, a martorului B. FI. şi chiar declaraţiile inculpatului care susţinea că „i-a trebuit mult timp până să caute cheia pentru a descuia uşa“ - în justificarea întârzierii sale la locul unde a căzut victima.
Desigur, acţionând într-o manieră agresivă, într-o perioadă de timp relativ lungă asupra victimei -inculpatul a intenţionat uciderea victimei (fie urmărind producerea rezultatului letal, fie acceptând posibilitatea producerii lui) care în acest fel a fost constrânsă să sară de la etaj, neavând - în accepţia ei o altă alternativă de scăpare.
Referitor la împrejurarea invocată în apărare, că victima avea posibilitatea să aleagă între a părăsi pe inculpat şi locuinţa acestuia şi sinuciderea -susţinerea nu este confirmată, din probele amintite rezultând că aceasta, cel puţin în ultima săptămână din viaţă, a fost încuiată în apartament şi păzită, iar inculpatul nu a mai mers la serviciu, rămânând în cameră alături de victimă.
Cum victima nu a avut posibilitatea de a hotărî liber aspra actului sinuciderii, ci a fost constrânsă printr-o activitate permanentă de agresiune fizică şi psihică de sechestrare desfăşurată de inculpat în intenţia uciderii ei, în mod legal fapta a fost încadrată în infracţiunea de omor calificat şi inculpatul condamnat pentru această infracţiune.
Nefondată este şi critica vizând reţinerea greşită a încadrării juridice în omor calificat.
încadrarea juridică a unei fapte se face în raport şi cu rezultatul produs, dacă încadrarea este condiţionată de producerea unui rezultat.
Pe de altă parte, acţiunea de ucidere constituie elementul material al infracţiunii de omor care are ca urmare imediată moartea victimei. Numai producerea acestui rezultat întregeşte latura obiectivă a infracţiunii de omor. Prin urmarea sa imediată, omorul se situează în categoria infracţiunilor pentru care se cere producerea unui rezultat determinat, aşa încât consumarea faptei şi producerea rezultatului letal, în speţă, pe aleea din jurul blocului, au condus corect instanţa la reţinerea săvârşirii omorului în formă calificată, potrivit art. 175 lit. iC. pen.
în ce priveşte pedeapsa aplicată se constată că, deşi inculpatul este recidivist, i s-a aplicat pentru fapta comisă o pedeapsă la limita minimă legală.
Cum în cauză nu se constată împrejurări care să justifice reţinerea circumstanţelor judiciare atenuante, pedeapsa nu poate fi coborâtă sub limita minimă legală.
Aşa fiind, pentru totalitatea considerentelor expuse, criticile formulate de recurentul-inculpat sunt nefondate şi conform art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen. recursul său va fi respins, ca atare.
în baza art. 38517 alin. 4 C. pr. pen. combinat cu art. 88 C. pen. se va computa din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive la zi.
în ce priveşte recursul declarat de partea civilă, aceasta nu a formulat critici nici în scris, nici oral privind modul de rezolvare a acţiunii civile.
în această situaţie, hotărârile vor fi examinate din oficiu - conform art. 3859 alin. 3 C.pr. pen. - şi cum nu se constată motive de casare în nici o privinţă, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen., recursul părţii civile va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 C. pr. pen. - recurentul-inculpat şi recurenta-parte civilă vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
NOTĂ
Considerăm că decizia C.S.J. este discutabilă în ceea ce priveşte încadrarea juridică.
1. Un prim aspect este cel referitor la nereţinerea infracţiunii de lipsire de libertate.
Din modul în care este redactată decizia, suntem de părere că se putea reţine şi o infracţiune de lipsire de libertate în concurs cu cea de omor, întrucât se precizează: „în contextul situaţiei de fapt reţinute, victima nu a putut decide liber asupra sinuciderii atâta timp cât a fost închisă timp de 6 zile în apartamentul inculpatului, în tot acest timp a fost agresată fizic şi psihic, nu avea nici o altă alternativă de scăpare, fiind încuiată şi păzită permanent”; „aceasta (victima), cel puţin în ultima săptămână din viaţă, a fost încuiată în apartament şi păzită, iar inculpatul nu a mai mers la serviciu, rămânând în cameră alături de victimă”; „a fost constrânsă printr-o activitate permanentă de agresiune fizică şi psihică de sechestrare desfăşurată de inculpat în intenţia uciderii ei”.
întrucât art.189 C. pen. ocroteşte libertatea persoanei de a se deplasa şi de a acţiona conform propriilor nevoi sau dorinţe, libertate manifestată în limitele prevăzute de lege1, credem că nu era total exclusă reţinerea acestei infracţiuni în cauză.
Este adevărat însă că, nefăcându-se o discuţie în legătură cu această faptă, nu putem cunoaşte cu certitudine dacă victima a fost efectiv împiedicată să părăsească apartamentul. Având în vedere împrejurările de fapt, aspectul că victima era concubina inculpatului, este posibil ca aceasta să nu-şi fi exprimat în mod expres dorinţa de a părăsi apartamentul. De asemenea este posibil ca din probele administrate să nu se poată face dovada faptului că inculpatul a acţionat cu intenţia de a o lipsi pe aceasta de libertate.
Toate aceste aspecte ar fi împiedicat, într-adevăr, instanţa să pună în discuţie şi să reţină în încadrarea juridică această faptă conform principiului „in dubio pro reo". In acest caz rezultă că doar exprimarea folosită de Curte (a fost încuiată şi păzită; a fost sechestrată etc.) este defectuoasă.
Numai un astfel de raţionament ar fi putut duce la excluderea infracţiunii de lipsire de libertate din încadrarea juridică, pentru că, dat fiind intervalul mare de timp (aproximativ o săptămână) în care victima a fost pusă în imposibilitate de a părăsi apartamentul, nu se poate reţine faptul că lipsirea de libertate a fost absorbită în cea de omor.
2. O a doua observaţie se poate face în legătură cu reţinerea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen.
Considerăm că în mod corect a reţinut Curtea săvârşirea infracţiunii de omor şi nu a celei de determinarea sau înlesnirea sinuciderii, prevăzute de art. 179 C. pen.
Violenţele aplicate de inculpat pe parcursul celor 6 zile, care ar fi putut pune în pericol viaţa victimei, împrejurarea că victima a ameninţat că în cazul în care va mai fi agresată fizic se va sinucide, nu pot conduce decât la concluzia că victima s-a aruncat de la etaj ca urmare a unei puternice constrângeri fizice şi psihice, incompatibile cu elementul material al infracţiunii de determinarea sau înlesnirea sinuciderii care constă într-o acţiune persuasivă a subiectului activ, în urma căreia subiectul pasiv ia hotărârea de a se sinucide.2
Dacă victima nu a avut libertatea să ia această hotărâre şi a fost constrânsă şi nu doar determinată3, fapta constituie omor şi nu determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Relativ la discuţia anterioară, privind un eventual concurs între omor şi lipsire de libertate, se poate argumenta faptul că reţinerea doar a infracţiunii de omor (care ar absorbi-o pe cea de lipsire de libertate) a fost determinată de faptul că doar sechestrarea victimei de către inculpat putea determina o constrângere psihică şi fizică atât de puternică încât victima să nu mai aibă posibilitatea unei opţiuni între a părăsi apartamentul inculpatului şi a se sinucide. Credem că nu era absolut necesară existenţa sechestrului pentru a se putea reţine constrângerea fizică şi morală şi, ca atare, infracţiunea de omor. Putea fi reţinută spre exemplu infracţiunea de omor şi în cazul în care victima nu ar fi putut părăsi apartamentul din alte cauze, de exemplu din cauza gravităţii loviturilor aplicate, care o împiedicau să se deplaseze. Şi în acest caz ar fi subzistat infracţiunea de omor, fără a fi necesară pentru distincţia faţă de infracţiunea prevăzută la art. 179 C. pen. lipsirea de libertate.
Elementul esenţial ide distincţie între cele două infracţiuni este existenţa constrângerii fizice şi morale. Este adevărat, constrângerea fizică poate consta într-o lipsire de libertate care, dacă intervine pentru o perioadă de timp rezonabilă, poate fi absorbită în infracţiunea de omor. în cazul de faţă, având în vedere însă intervalul mare de timp (aproximativ o săptămână) considerăm că putea fi reţinută şi această infracţiune.
Reamintim că discuţia este mai mult teoretică pentru că, în speţă, situaţia de fapt şi probatoriul efectuat ar fi putut să nu permită o astfel de încadrare.
3. Se observă însă că am făcut pe parcursul acestei note referire la infracţiunea de omor şi nu la cea de omor calificat, reţinută de instanţă în varianta prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. i C. pen. - şi anume omorul săvârşit în public.
Considerăm că încadrarea faptei în infracţiunea de omor calificat nu este corectă.
Introducerea acestei circumstanţe agravante pentru infracţiunea de omor a fost făcută prin Legea nr. 140/1996 şi a fost justificată de pericolul social major, existent în cazul unei omucideri săvârşite în public, deoarece această faptă pune în evidenţă cutezanţa, atitudinea sfidătoare a autorului şi este de natură să inducă o stare de nelinişte şi insecuritate în rândul populaţiei.
Relativa noutate a incriminării, în sensul că a fost recent introdusă în actualul Cod penal, şi că nu face parte dintre agravantele „tradiţionale” pentru infracţiunea de omor în dreptul nostru penal (nefiind prevăzută nici în Codul de la 1865 şi nici în cel de la 1937) a condus la situaţia ca în practică să nu se cristalizeze până acum vreo orientare.
în doctrină4 s-a considerat că agravanta „în public” nu poate avea alt înţeles decât cel enunţat în art. 152 C. pen. Este adevărat că, întrucât legea nu face vreo distincţie sau limitare, într-o interpretare gramaticală, conceptul de omor săvârşit în public nu poate fi decât cel realizat în condiţiile prevăzute în art. 152 C. pen.
Considerăm însă că prin prisma unei interpretări teleologice, ar trebui să ajungem la o interpretare mai restrictivă a acestui text, în sensul că nu toate împrejurările prevăzute de art. 152 C.pen. pot fi considerate ca agravante pentru infracţiunea de omor.
Conform prevederilor art. 152 C. pen. fapta se consideră săvârşită „în public” dacă a fost comisă:
- într-un loc care prin natura sau destinaţia sa este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană (parcuri, pieţe publice, gări, aeroporturi etc.) - art. 152 lit. a).
Dată fiind accesibilitatea permanentă a publicului în astfel de locuri, este îndeplinit parţial scopul avut în vedere de legiuitor la introducerea agravantei din art. 175 lit. i) şi anume: pedepsirea mai aspră a făptuitorului care are cutezanţa să săvârşească o asemenea faptă, deşi are reprezentarea că ea poate fi mai uşor descoperită. în cazul în care de faţă la comiterea faptei nu este nici o persoană, credem că reţinerea acestei agravante este discutabilă, pentru că nu s-ar putea reţine totdeauna aspectul că fapta a produs o stare de insecuritate în rândul populaţiei.
- în orice loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane (magazine, muzee, şcoli etc.) - art.152 lit.b).
în asemenea cazuri credem că reţinerea agravantei de la art. 175 lit. i) se poate face fără discuţie.
- în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane - art. 152 lit.c).
Şi în acest caz reţinerea agravantei de la art. 175 lit. i) C. pen. este discutabilă şi suntem de părere că nu îşi găseşte aplicarea.
- într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate cu caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante (nunţi, adunări festive etc.) - art.152 lit.d).
în acest caz agravanta poate fi reţinută întrucât este de natură să producă un impact negativ asupra publicului şi presupune o atitudine sfidătoare a făptuitorului care săvârşeşte fapta ştiind că va putea fi uşor recunoscut şi prins.
- prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului - art.152 lit.e).
Fapta comisă într-o astfel de împrejurare nu credem că poate fi reţinută ca omor calificat întrucât, aşa cum am arătat, legiuitorul a considerat că uciderea comisă în public vădeşte un pericol social deosebit prin rezonanţa socială pe care o are şi prin atitudinea sfidătoare a autorului care comite fapta, deşi de faţă sunt mai multe persoane.
în condiţiile actuale, în care majoritatea faptelor de omucidere sunt mediatizate, a accepta ca agravantă la infracţiunea de omor şi comiterea faptei în condiţiile de la art. 152 lit.e), ar însemna să transformăm toate faptele de omor în omor calificat, pentru că, indiferent dacă fapta a fost comisă spre exemplu într-un apartament, unde nu se reţine decât prezenţa autorului şi a victimei, ar putea fi reţinută infracţiunea de la art. 175 lit.i) pentru că şi în acest caz făptuitorul şi-a dat seama că, dată fiind gravitatea faptei, aceasta ar putea ajunge ! i cunoştinţa publicului, prin intermediul mass-mediei.
Or, credem că scopul legii nu a fost acela de a pune accent doar pe reacţia opiniei publice care ar afla de această faptă, ci şi pe atitudinea subiectivă a autorului, care nu a ezitat să comită fapta, deşi ştia că poate fi mai uşor descoperit şi că aceasta va produce o puternică impresie asupra celor prezenţi.
în speţă, considerăm că în mod greşit s-a reţinut infracţiunea de omor calificat în loc de cea de omor simplu. Astfel, în situaţia de fapt reţinută, reiese că inculpatul a exercitat presiuni fizice şi psihice, că a maltratat victima pe parcursul mai multor zile şi că aceasta, din cauza puternicei temeri insuflate, s-a aruncat de la geamul apartamentului aflat la etajul
6, aceasta fiind cauza decesului.
Elementul material este oarecum atipic pentru o infracţiune de omor şi constă în aplicarea mai multor lovituri, pe o perioadă lungă de timp, care au produs victimei puternice leziuni, precum şi din crearea unei atmosfere foarte tensionate determinate de crizele de gelozie ale autorului, împinse la extreme, toate acestea având ca efect o constrângere psihică soldată cu gestul victimei de a se sinucide. De aceea, aşa cum bine a reţinut instanţa, intenţia autorului de a ucide victima a fost indirectă, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, în sensul că a aplicat puternice lovituri şi după ce victima a ameninţat că, dacă va mai fi tratată astfel se va sinucide. Elementul material s-a desfăşurat ca atare pe parcursul unei săptămâni, în locuinţa părţilor.
Ceea ce s-a produs în public este urmarea imediată, moartea victimei. Or, textul de la art. 175 lit.i) prevede că este omor calificat fapta de ucidere „săvârşită’ în public. Termenul „săvârşită" se referă la elementul material şi nu la urmarea imediată - moartea persoanei („producerea rezultatului letal pe aleea din jurul blocului” - aşa cum a reţinut instanţa).
Dacă am accepta ideea că textul se referă la urmarea imediată ar însemna să considerăm că într-o situaţie în care autorul i-a aplicat victimei mai multe lovituri de cuţit în locuinţa sa şi aceasta a fost ulterior găsită şi transportată la spital unde a decedat, s-ar reţine omor calificat pentru că moartea persoanei s-a produs în loc public (într-un spital).
Din contră, dacă victimei i-ar fi aplicate mai multe lovituri într-o piaţă publică, de faţă fiind mai multe persoane, dar ar fi transportată în cea mai apropiată clădire (casă particulară) pentru a-i fi acordat primul ajutor, loc unde intervine decesul, nu s-ar putea reţine agravanta de la lit.i) pentru că urmarea imediată nu s-ar produce în public.
Ca atare, relevant este elementul material pentru reţinerea acestei agravante şi nu urmarea imediată, iar în speţă ar fi trebuit să se reţină infracţiunea prevăzută de art. 174 şi nu cea prevăzută la art. 175 lit.i) C. pen.
