Plângerea împotriva ordonanţei procurorului. Neefectuarea de acte de cercetare penală. Imposibilitatea verificării legalităţii ordonanţei atacate. Consecinţe.
| Comentarii |
|
Prin plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 278/1 C.proc.pen., instanţa de judecată nu este investită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
Pentru a se putea verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei de netrimitere în judecată, parchetul ar fi trebuie să stabilească situaţia de fapt exactă (dată, faptă, loc, făptuitor), încadrarea juridică corespunzătoare, dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute şi apoi să verifice, în raport de toate aceste date, dacă a intervenit sau nu prescripţia răspunderii penale şi pentru care fapte anume.
Neindividualizând faptele şi făptuitorul, parchetul a dat o soluţie nelegală în cauză, consecinţa fiind desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la Parchet în vederea efectuării actelor premergătoare sau a actelor de urmărire penală conform art.2781 alin.8 lit.b C.proc.pen.
Sentinţa penală nr. 26/D/12.02.2008
Petentul R.C., în nume propriu cât şi ca reprezentant al SC „S.C.” SRL şi al SC „A.-D.” SRL a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj trimiterea în judecată în urma efectuării urmăririi penale a procurorului D.C.D. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev.de art.246 C.pen., abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev.de art.247 C.pen. şi neglijenţă în serviciu prev.de art.249 C.pen.
În esenţă, infracţiunile ar consta în soluţionarea greşită a unei plângeri penale prin aceea că procurorul n-ar fi cercetat faptele sesizate şi ar fi concluzionat nelegal că petiţionarul nu avea calitatea de parte vătămată. De asemenea, procurorul s-ar fi substituit judecătorului, făcând raţionamente asupra unui litigiu exclusiv civil.
Prin rezoluţia din 18 iulie 2007 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză în temeiul art. 228 şi art. 10 lit. d C.proc.pen., apreciind că nici un magistrat nu poate răspunde penal pentru o eroare de raţionament juridic.
S-a reţinut de către procurorul general al Parchetului Curţii de Apel Cluj că activitatea procurorului de a soluţiona o cauză penală în limitele propriei maniere de a interpreta starea de fapt şi de drept, de a administra probele şi de a formula raţionamente nu poate întruni elementele infracţiunilor vizate de art. 246, 247 şi 249 C.pen.
Împotriva rezoluţiei procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din 18 iulie 2007, petentul a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar prin rezoluţia din 3 septembrie 2007 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins-o ca neîntemeiată, arătând că verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de magistraţi se realizează prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege şi nu prin repunerea lor în discuţie în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva acestora.
În consecinţă, este întemeiată soluţia procurorului de la Parchetul Curţii de Apel Cluj de neîncepere a urmăririi penale.
1
Împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe art.2781
C.proc.pen. petentul R.C., a formulat plângere.
Petentul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei procurorului şi trimiterea cauzei la Parchetul Curţii de Apel Cluj în vederea începerii urmăririi penale, respectiv a efectuării actelor premergătoare sau actelor de urmărire penală conform art. 2781 alin. 8 lit. b C.proc.pen. împotriva procurorului D.C.D. procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev.de art.246 C.pen., abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 C.pen. şi neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C.pen.
Soluţia trimiterii cauzei la procuror se impune în raport de faptul că în cauză petentului nici în nume propriu şi nici ca reprezentant al celor două societăţi comerciale nu i s-a luat nici o declaraţie, nu i s-a cerut să depună mandatul sau împuternicirea prin procură a dreptului de a formula plângere în numele celor două societăţi ale căror interese legitime au fost vătămate, procurorul, de fapt, nepronunţându-se cu privire la plângerea petentului, nu s-au efectuat acte premergătoare, nu s-au depus la dosarul cauzei probatoriile la care acesta a făcut referire constând în trei soluţii ale instanţelor judecătoreşti din Turda, ba mai mult, în rezoluţia procurorului general din 3 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apare o contradicţie între considerentele şi dispozitivul rezoluţiei în sensul că în considerentele actului depus la fila 3 din dosar se analizează plângerea petentului R.C. după care, se susţine că „plângerea petentului
D.C. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată pentru ca în final să se dispună respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentului R.C.”.
Curtea, examinând plângerea formulată prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art.275-278 din Codul de procedură penală, are, între altele, natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Această plângere, astfel cum a fost reglementată prin art.2781 din Codul de procedură penală, de natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, investeşte instanţa, sub un prim aspect, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei atacate.
Cum soluţionarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă, regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală.
Rezultă, aşadar, că, sesizată cu plângerea menţionată, instanţa de judecată nu este investită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
În raport de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanţa de judecată competentă pronunţă una din soluţiile prevăzute de art.2781 alin.8 din Codul de procedură penală.
Petentul invocă că în speţă nu s-a efectuat nici un act premergător în urma depunerii de către el a plângerii penale împotriva făptuitorului D.C.D., atât în nume propriu. cât şi în numele celor două societăţi comerciale.
2
Potrivit art. 222 C.proc.pen.plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Aceasta se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii.
Conform art. 224 C.proc.pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
Pentru a proba cele susţinute în plângerea penală, petiţionarul a solicitat procurorului analizarea dosarelor penale 1148/P/2006; 1381/P/2006 şi
1484/P/2006 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda precum şi soluţiile pronunţate în acestea.
Din verificarea lucrărilor cauzei, rezultă fără nici un dubiu, că în speţă procurorul nu a luat nici o declaraţie petentului, nici în nume propriu şi nici ca reprezentant al celor două societăţi comerciale, nu a verificat dacă acesta este un mandatar în sensul legii, în sensul de a avea un mandat special cu procură autentică pentru reprezentarea societăţilor comerciale, respectiv în ce condiţii a formulat plângerea penală în numele acestora, verificare care era absolut necesară, deoarece în lipsa calităţii de a întocmi plângeri conform art. 275 alin.1 C.proc.pen.şi art. 2781 C.proc.pen. sesizarea instanţei de judecată de către cele două societăţi comerciale este nulă absolut conform art. 197 alin.2 C.proc.pen. referitoare la sesizarea instanţei, nulitatea neputând fi înlăturată în nici un mod , conform alin. 3 al aceluiaşi articol.
Prin urmare, chiar şi în faţa procurorului plângerea fiind întocmită de o altă persoană decât cele prevăzute de lege, putea să fie admisibilă sau nu, împrejurare ce era necesar a fi verificată de către procuror.
Aserţiunea de mai sus este justificată prin practica judiciară recentă a instanţei supreme care arată „plângerea împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată poate fi formulată, în temeiul art.2781 C.proc.pen., de persoana vătămată sau de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, fie personal, fie prin mandatar, împuternicit prin procură să introducă plângerea. Prin urmare, plângerea introdusă de o persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, în baza unui mandat special prin care a fost împuternicită să acţioneze într-o altă cauză, ori în baza unui mandat ulterior datei la care a fost introdusă plângerea, este inadmisibilă, nefiind introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a formula plângerea”.
Curtea reţine că plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată adresată procurorului ierarhic superior şi apoi, în caz de respingere, instanţei de judecată, nu poate viza decât aspecte de nelegalitate şi netemeinicie cu privire la cercetările efectuate asupra persoanelor la care s-a referit petentul în plângerea iniţială cu care a sesizat parchetul.
Examinând dosarul cauzei, se constată că în speţă nu s-a efectuat nici un act premergător, nici un act de urmărire penală, deşi se impunea verificarea tuturor împrejurărilor reclamate de petent şi analizarea soluţiilor pronunţate în dosarele penale 1148/P/2006, 1381/P/2006 şi 1484/P/2006 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda, lipsind şi argumentarea neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor vizate de art.246, 247 şi 249 C.pen. raportat la soluţiile adoptate în acestea.
Curtea reţine că plângerea petentului este fondată întrucât pentru a se putea verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei de netrimitere în judecată, parchetul ar fi trebuit să stabilească situaţia de fapt exactă (dată, faptă, loc, făptuitor), încadrarea juridică corespunzătoare, dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute şi apoi să verifice, în raport de toate aceste date, dacă a intervenit sau nu prescripţia răspunderii penale şi pentru care fapte anume.
3
Neindividualizând faptele şi făptuitorul, curtea apreciază că parchetul a dat o soluţie nelegală în cauză, urmând a fi desfiinţată rezoluţia atacată.
După cum rezultă din însăşi denumirea lor, actele premergătoare, la care face referire textul art. 224 C.proc.pen., preced începerea urmăririi penale şi sunt efectuate anume în vederea acestei începeri.
Într-adevăr, se poate întâmpla ca în momentul când organul de urmărire penală este sesizat despre săvârşirea unor fapte penale, datele existente cu privire la infracţiunile reclamate să fie insuficiente pentru începerea urmăririi penale, dar în acest scop este necesar a fi chemat petiţionarul pentru a putea completa datele printr-o declaraţie dată în faţa organului de urmărire penală, ba mai mult, procurorul trebuie să-i pună în vedere ca acesta să probeze faptele reclamate.
Petiţionarul de la bun început a arătat că formulează plângere penală atât în nume propriu, cât şi în numele a două societăţi comerciale cu privire la infracţiunile indicate mai sus, solicitând în probaţiune analizarea dosarelor penale 1148, 1381 şi 1484 toate/P/2006 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda precum şi a soluţiilor pronunţate în acestea, aspecte necercetate deloc de către procurorul de caz.
Cum în speţă este implicată o persoană care atrage obligatoriu competenţa de cercetare a procurorului, respectiv un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătorie, actele întocmite de procuror au aceeaşi valoare ca şi celelalte acte realizate de celelalte organe, respectiv de a concretiza indicii ce pot sau nu, conduce la începerea urmăririi penale.
Pe cale de consecinţă, aşa cum în executarea supravegherii activităţii de cercetare penală, procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile din alin. 4 al art.228 C.proc.pen. şi restituie actele organului de cercetare penală pentru a fi completate (art.228 alin.5 C.proc.pen.), tot astfel va proceda şi curtea, constatând că rezoluţia procurorului confirmată prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu permit luarea unei hotărâri judecătoreşti, care trebuie să fie motivată în fapt şi în drept cu descrierea fiecărei fapte, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică corespunzătoare.
Atâta vreme cât procurorul are în mod expres recunoscut, în textul art.228 alin.5 C.proc.pen., dreptul de a cere completarea actelor de cercetare penală organului abilitat prin lege să le efectueze, cu atât mai mult şi fără a fi nevoie de un text special, instanţa de judecată poate cenzura în acelaşi mod actele de urmărire penală sau actele premergătoare efectuate de procuror, care în speţa de faţă lipsesc.
A aprecia altfel, ar însemna golirea de conţinut a dispoziţiilor art.2781 C.proc.pen. şi a limita cenzura instanţei doar asupra unor anumite soluţii adoptate de procuror, evitându-se controlul judiciar asupra celor date în baza unor incomplete sau inexistente acte de cercetare şi urmărire penală, ceea ce în mod vădit nu putea fi în intenţia legiuitorului, plângerea adresată instanţei, în temeiul art. 2781 C.proc.pen., având natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale în integralitatea ei.
Mai mult, conform practicii judiciare consacrate în materie „dacă prin rezoluţia procurorului se dispune neînceperea urmăririi penale pentru art.246, 247 şi 249 C.pen., fără a se arăta petentul sau persoanele vătămate prin plângere, se evidenţiază o gravă carenţă a rezoluţiei atacate, de natură să afecteze buna desfăşurare a judecăţii în faţa instanţei investite cu soluţionarea plângerii, care, conform dispoziţiilor art.2781 alin.4 C.proc.pen., trebuie să citeze persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale şi persoana care a făcut plângerea.
Tocmai pentru a preveni astfel de omisiuni, prin Legea 480/2004, legiuitorul a completat dispoziţiile art. 278 alin.3 C.proc.pen., instituind obligativitatea
4
comunicării soluţiei de neîncepere a urmăririi penale către persoanele interesate, deci, implicit, cele la care se referă”.
Nu în ultimul rând este de remarcat că rezoluţia procurorului general al Parchetului Curţii de Apel Cluj din 18 iulie 2007, a fost atacată de către petent la procurorul ierarhic superior care la 3 septembrie 2007 a pronunţat o rezoluţie în dosar nr.10753/4333/2007, o rezoluţie care preia în integralitatea ei motivarea din dosarul 215/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, conţinând şi o contradicţie vădită între considerente şi dispozitiv.
Dacă în cazul judecătorilor aceste contradicţii sunt sancţionate cu nulitatea hotărârii judecătoreşti, apreciem că şi în cazul procurorilor pe baza principiului echipolenţei s-ar impune aceeaşi soluţie.
Practica judiciară este constantă în această materie învederându-se că „în cazul motivărilor contradictorii sau în cazul în care există o contradicţie între considerente, pe de o parte, şi dispozitiv, pe de altă parte, se apreciază că drepturile părţilor sunt grav vătămate impunându-se anularea hotărârii”.
Pentru că această contradicţie nu a fost lămurită cu ocazia colaţionării şi verificării actului de către emitent, curtea apreciază că parchetului îi revine sarcina de a verifica dacă această contradicţie dintre considerente şi dispozitivul rezoluţiei din 3 septembrie 2007 a Procurorului general al Î.C.C.J. constituie sau nu, o eroare materială.
În prezenta cauză, a fost încălcat principiul egalităţii armelor care se aplică atât în relaţiile dintre părţile din cadrul unui proces penal, cât şi în relaţiile dintre acestea şi Ministerul Public, şi implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi sau procurorului posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-un net dezavantaj în raport cu adversarul său.
Deşi nu este consacrat ca un principiu distinct al procesului penal, din ansamblul reglementării modului de desfăşurare a procesului penal rezultă că respectarea principiului egalităţii armelor între acuzare şi apărare este intrinsec sistemului de drept român.
În doctrină s-a arătat în mod întemeiat că „principiul egalităţii între acuzare şi apărare, este o cerinţă şi garanţie pentru echilibrul între interesele individului şi ale societăţii, pentru armonizarea şi salvgardarea acestor interese, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea justiţiei penale”.
În materie penală, dreptul la un proces contradictoriu presupune ca atât procurorul, cât şi părţile să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă şi de a dezbate toate probele, cererile sau excepţiile invocate de cealaltă parte. (a se vedea CEDO Hotărârea din 19 decembrie 1989 în cauza Kamasinski contra Austriei; Hotărârea CEDO din 28 august 1991 în cauza Brandstetter contra Austriei; CEDO Hotărârea din 23 iunie 1993 în cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei; Hotărârea CEDO din 27 martie 1998 în cauza J.J.contra Olandei; Hotărârea CEDO din 25 septembrie 2001 în cauza P.G. şi J.H. contra Marii Britanii).
Respectarea dreptului la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenţia Europeană impune ca procurorul să aducă la cunoştinţa apărării toate mijloacele de probă administrate în favoarea sau în defavoarea petiţionarului. Ca excepţie, restrângerea acestui drept al apărării poate fi justificată, în caz de strictă necesitate, în considerarea securităţii naţionale, a necesităţii de a proteja martorii, sau de a păstra secretul metodelor prin care poliţia investighează anumite infracţiuni. În aceste cazuri însă, este necesară luarea unor măsuri eficiente pentru a contrabalansa aceste restricţii, în măsura în care ele nu pot fi evitate. (Hotărârea CEDO din 16 februarie 2000 în cauza Rowe şi David contra Marii Britanii; Hotărârea CEDO din 16 februarie 2000 în cauza Jasper contra Marii Britanii; Hotărârea CEDO din 26 martie
5
1996 în cauza Doorson contra Olandei şi Hotărârea CEDO din 24 iunie 2003 în cauza Dowsett contra Marii Britanii).
Articolul 6 din Convenţia Europeană încălcat în speţă, garantează în integralitatea sa dreptul persoanei de a fi prezentă efectiv în cadrul procesului penal, ce include nu numai dreptul de a fi prezent, ci şi dreptul de a fi ascultat şi a urmări desfăşurarea procedurii.
Prezentarea în faţa procurorului precum şi la proces a unei persoane indiferent de calitatea pe care o are, are o importanţă deosebită atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesităţii de a verifica exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile celorlalte părţi, cât şi cu cele ale martorilor sau cu actele scrise. (Hotărârea CEDO din 23 noiembrie 1993 în cauza Poitrimol contra Franţei).
Pentru motivele ce preced, constatând că rezoluţia atacată nu conţine elemente de fapt şi de drept în raport de care să se poată aprecia legalitatea soluţiei adoptate, în speţă neefectuându-se nici un act premergător, nici un act de urmărire penală, nedepunându-se în probaţiune actele la care a făcut referire petentul, existând contradicţii între considerentele şi dispoziţia rezoluţiei procurorului ierarhic superior, curtea în baza art.2781 alin.8 lit.b C.proc.pen. a admis plângerea formulată de petent în nume propriu, cât şi ca reprezentant al societăţilor comerciale menşionate împotriva rezoluţiei din 18 iulie 2007 dată în dosar 215/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, menţinută prin rezoluţia din 3 septembrie 2007 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.C.D. -procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda, cercetat sub aspectul comiterii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C.pen., abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 C.pen. şi neglijenţă în serviciu prev.de art. 249 C.pen.
S-a desfiinţat rezoluţia din 18 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj dată în dosar 215/P/2007 şi s-a trimis cauza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj în vederea începerii urmăririi penale, respectiv a efectuării actelor premergătoare sau a actelor de urmărire penală conform art.2781 alin.8 lit.b C.proc.pen.
S-a dispus efectuarea următoarelor acte premergătoare: audierea petentului atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al societăţilor comerciale, sens în care va depune mandatul sau împuternicirea prin procură a dreptului de a formula plângerea în numele celor două societăţi ale căror interese legitime sunt vătămate, pentru a putea fi individualizate faptele şi a se verifica dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate;verificarea împrejurării dacă contradicţiile dintre considerentele şi dispozitivul rezoluţiei din 3 septembrie 2007 a Procurorului general al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie sau nu, o eroare materială; depunerea în probaţiune şi analizarea dosarelor penale 1148/P/2006; 1381/P/2006 şi 1484/P/2006 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda, precum şi soluţiile pronunţate în acestea.
