Prezumţia de nevinovăţie
| Comentarii |
|
C. proc. pen., art. 52
Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Pentru ca regula in dubio pro reo să fie aplicabilă se cere să existe cu adevărat o îndoială. îndoiala există atunci când, din coroborarea tuturor probelor apare posibilă atât existenţa vinovăţiei cât şi a nevinovăţiei, fără ca vreuna dintre acestea să se desemneze cu certitudine.
Sentinţa penală nr. 45 din 22 aprilie 2010
Prin actul de inculpare s-a reţinut în sarcina inculpaţilor că în seara zilei de 28.12.2003, la instigarea inculpatului V.O.-M. şi cu complicitatea inculpaţilor M.M.-S. şi S.F., inculpatul Z.V. a aruncat un dispozitiv exploziv în interiorul unui local din municipiul T., cu intenţia de a suprima viaţa lui O.G., urmărind să producă o gravă tulburare a ordinii publice.
S-a mai reţinut, totodată, că în cursul lunii decembrie 2003, inculpaţii au deţinut, transportat şi efectuat operaţii cu un pistol militar, urmărind totodată să producă o tulburare gravă a ordinii publice, precum şi faptul că în cursul aceleiaşi luni au deţinut, transportat au folosit material exploziv, urmărind producerea tulburării grave a ordinii publice.
Situaţia de fapt argumentată în rechizitoriu relevă că o persoană mascată a aruncat în interiorul unui restaurant un dispozitiv exploziv, rănind pe L.L.-S., una dintre persoanele aflate în bar.
Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, curtea de apel a constatat că faptele reţinute în actul de inculpare au existat în materialitatea lor, însă există un mare dubiu că au fost săvârşite de cei patru inculpaţi, aşa încât conform regulii in dubio pro reo, acesta profită inculpaţilor şi, prin urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c), C. proc. pen., inculpaţii au fost achitaţi, având în vedere următoarele argumente:
Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
III. Secţia comercială
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o scrie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapa a procesului penal, concluziilc unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.
Potrivit art. 62 C. proc. pen. instanţa este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza dc probe, iar conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecicrca fiecăreia facându-se în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Articolul 65 alin. (1) C. proc. pen. stipulează că sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, inculpatul neavând sarcina de a-şi dovedi nevinovăţia, el doar apărându-se. In cazul de faţă inculpaţii au susţinut pe tot parcursul procesului penal că nu ei au comis faptele de care sunt acuzaţi.
Pentru dovedirea unei infracţiuni şi, implicit, pentru pedepsirea făptuitorilor, este nevoie de studierea probelor existente despre acel eveniment judiciar obiectiv. Probele directe ale infracţiunii sunt urmele materiale ale acesteia, adică obiectele cu care s-a realizat infracţiunea: arme, urme, pete, ctc. care trebuiesc completate cu probele indirecte, adică mărturiile depuse de anumite persoane care au participat indirect la infracţiune, respectiv martorii.
In speţă, probele dirccte lipsesc, iar probele indirecte au avut un sens în faza de urmărire penală, sens care însă nu se mai regăseşte în faza de judecată sau au un altul contrar.
Practic, martorul M., prin depoziţiile din faza judecăţii, a răsturnat tot eşafodajul construit în faza de anchetă. Procesele psihice implicate în dobândirea informaţiei de către un martor sunt, în primul rând senzaţiile şi percepţiile, apoi reprezentările şi memoria. Procesele de senzaţie şi percepţie sunt fie cele bazate pe analizatorii vizuali, fie cele bazate pe analizatorii auditivi, fie ambele categorii. Experimentele făcute în acest domeniu au demonstrat că mărturia vizuală este mai importantă decât cea audi
tivă, fiind mai bogată sub raport informativ, şi mai aproape de adevăr. Dar chiar şi calitatea acestor informaţii este influenţată atât de condiţii subiective (calitatea analizatorului în cauză), cât şi de condiţii obiective (distanţa de locul infracţiunii, luminozitate, liniştea sau zgomotul existente, etc.).
In speţă, nici un martor nu a perceput direct persoana care a aruncat grenada sau înţelegerile dintre inculpaţi.
Având în vedere că la pronunţarea unei soluţii de condamnare, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpaţilor pe baza de probe sigure, certe, şi întrucât în cauza probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesigu-ranţe în privinţa vinovăţiei inculpaţilor, curtea a dat eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fară echivoc, cea pe care o înfaţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd, ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie şi deci inculpaţii trebuie achitaţi.
Pentru ca regula in dubio pro reo să fie aplicabilă, se cere să existe cu
adevărat o îndoială. îndoiala există atunci când, din coroborarea tuturor probelor, apare posibilă atât existenţa vinovăţiei, cât şi a nevinovăţiei, fară ca vreuna dintre acestea să se desemneze cu certitudine.
Prezumţia de nevinovăţie de care se bucură orice persoană în baza art. 5“ C. proc. pen. nu a putut fi răsturnată în cazul celor patru inculpaţi, aşa încât numai pe baza unor probe care ar putea conduce şi la concluzia că ei ar fi autorii, dar şi la concluzia că nu ei sunt autorii, nu se poate dispune tragerea la răspundere penală a acestora.
Faptele penale, aşa cum au fost descrise mai sus, nu au putut fi stabilite pe bază de probe certe, că ar fi fost comise de aceşti inculpaţi, existând mari dubii care le profită, aşa încât curtea de apel a dispus achitarea lor.
