Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Cazuri
| Comentarii |
|
Stricta legalitate şi durata rezonabilă a procedurilor impune instanţei ca, încă de la primirea sesizării, să examineze integral legalitatea atât a sesizării cât şi a actelor specifice efectuate în faza de urmărire penală, să constate eventualele nereguli şi să ia de îndată măsurile necesare remedierii acestora. Interesul procesual al unui asemenea demers este dat, la rândul său, atât de nevoia restabilirii cât mai urgente a legalităţii, cât şi de imperativul soluţionării pe fond a pricinii într-un termen rezonabil. O asemenea interpretare exclude un formalism excesiv care nu face decât să prelungească nejustificat procedurile şi nu este contrazisă sub nicio formă de plasarea sub secţiuni diferite a textelor art. 300 şi art. 332 C.proc.pen., de vreme ce legiuitorul nu interzice expres ridicarea şi soluţionarea împreună a neregulilor formale ţinând de actul de sesizare, dar şi de tot cuprinsul fazei prealabile judecăţii. Rechizitoriul nu numai că trimite litigiul într-o fază superioară, aceea a judecăţii, dar şi fixează limitele în care judecata va avea loc cu privire la fapta/faptele şi persoana/persoanele la care se referă. Delimitarea clară a obiectului judecăţii îi incumbă procurorului, ca titular al funcţiei de acuzare şi nu poate fi lăsată pe seama judecătorului, fiind incompatibilă cu funcţia de jurisdicţie pe care acesta din urmă o exercită. În acelaşi timp, stabilirea cu puterea evidenţei a obiectului judecăţii prezintă importanţă nu numai sub aspect teoretic, ci mai ales din punct de vedere practic: pentru instanţa de judecată care va şti în ce limite are loc judecata, pentru procurorul de şedinţă care va cunoaşte în ce limite să exercite acuza şi pentru părţi care vor avea cunoştinţă de limitele în care îşi vor construi apărările.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 456 din 8 iulie 2011
Prin sentința penală nr. 76/01.04.2011, tribunalul Harghita:
- în baza art. 300 alin. (2) C.proc.pen., a restituit dosarul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Structura centrală, pentru refacerea actului de sesizare.
- a respins ca premature cererile privind nulitatea actului de sesizare și nulitatea urmăririi penale.
- în baza art. 139 alin. (2), art. 1451 C.proc.pen., a înlocuit cu măsura obligării de a nu părăsi țara, măsura obligării de a nu părăsi localitatea luată față de inculpații: B.R., D.A., D.T., D.G.I., R.C., R.D., D.M.C., D.P., M.I., N.M., N.M., R.M., S.F., S.S., S.M., S.N., V.I., S.C. și N.A.
- pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, a impus inculpaților următoarele obligații:
a) să se prezinte la Tribunalul Harghita, la altă instanță de judecată sau la organul de urmărire penală ori de câte ori sunt chemați;
b) să se prezinte la organul de poliție în circumscripția își au domiciliul sau reședința, care este desemnat cu supravegherea, ori de câte ori sunt chemați;
c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
e) să nu se apropie de ceilalți inculpați și de martori și să nu comunice cu aceste persoane direct sau indirect;
- a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare a măsurii sau a obligațiilor care le revin, se va lua față de ei măsura arestării preventive.
- a respins cererile de revocare a măsurii preventive formulate de inculpați. Respinge cererile de modificare a obligației de a nu lua legătura cu ceilalți inculpați.
- a respins sesizarea Poliției orașului Țăndărei privind pe inculpatul D.T.
- a menținut măsura arestării preventive a inculpatului S.N..
- a respins contestațiile formulate de inculpații R.M., D.M.C., S.S. împotriva măsurilor asigurătorii.
- a făcut aplicarea dispozițiilor art. 192 alin. (3) C.proc.pen.
Pentru pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Potrivit art. 263 alin. (1) C.proc.pen., rechizitoriul trebuie să cuprindă fapta reținută în sarcina inculpatului și probele pe care se întemeiază învinuirea. Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, așa cum este în cauza de față, rechizitoriul trebuie să cuprindă și datele suplimentare prevăzute de art. 260 C.proc.pen., iar, conform art. 267 alin. (4), procurorul este obligat să dispună „asupra menținerii sau revocării … măsurilor asigurătorii”.
în ce privește mențiunile privitoare la faptele reținute în sarcina inculpaților, a constatat că dispozițiile legale au în vedere descrierea actelor materiale, acțiunilor sau inacțiunilor pe care procurorul le reține ca alcătuind elementul material și celelalte condiții ale laturii obiective a infracțiunii. Enunțarea elementului material prevăzut în conținutul legal al infracțiunii nu reprezintă o arătare a faptei concrete.
Totodată, în materie penală funcționează principiul fundamental al răspunderii personale, astfel că arătarea faptelor în actul de sesizare trebuie să se raporteze la persoana fiecărui inculpat. Chiar dacă se reține că inculpații au acționat în grup, răspunderea acestora funcționează individual, numai pentru faptele concrete la care au participat și care trebuie arătate în rechizitoriu. Nu există o răspundere penală a grupului.
Interpretând literal textul legal tribunalul constată, de asemenea, că se referă la fapta „reținută în sarcina” inculpatului. Prin urmare, pe lângă descrierea ei, fapta trebuie reținută în sarcina inculpatului. Tribunalul consideră că aceste dispoziții implică o manifestare de voință a procurorului care trebuie să indice în mod expres care acte, activități sau atitudini înțelege să le rețină ca alcătuind fapta. Această sarcină aparține acuzării, iar instanța nu va putea să alcătuiască ulterior conținutul faptei judecate dacă prin actul de sesizare nu se indică expres conținutul acuzei.
în ce privește probele pe care se întemeiază învinuirea instanța a avut în vedere definiția legală a probelor conținută în art. 63 C.proc.pen. Interpretând astfel sistematic dispozițiile legale, cerința art. 263 C.proc.pen. are în vedere indicarea elementelor de fapt cu privire la care procurorul consideră că demonstrează existența fiecărei infracțiuni, identitatea persoanei care a săvârșit-o precum și existența celorlalte împrejurări de fapt la care face referire. Totodată, legea are în vedere indicarea mijloacelor de probă din care rezultă aceste elemente de fapt.
Tribunalul a subliniat că un rechizitoriu care cuprinde doar o enumerare a probelor administrate de organul de urmărire penală este inform. Actul de sesizare a instanței trebuie să precizeze care sunt probele pe care se sprijină fiecare dintre acuzațiile formulate, astfel încât aceste probe să poată fi dezbătute în contradictoriu și eventual, inculpatul să-și exercite dreptul de a demonstra lipsa lor de temeinicie, potrivit art. 66 alin. (2) C.proc.pen.
Pe de altă parte, ținând seama de principiul separării funcțiunilor judiciare de acuzare și judecată, nu se va putea cere instanței să aleagă care dintre probele administrate la urmărirea penală ar putea susține o anume acuzație. Instanța nu ar putea exercita funcțiunea acuzării, alegând dintre probe pe acelea pertinente pentru a susține o anume învinuire, fără o manifestare de voință în acest sens a procurorului acuzator. Procurorul este cel ținut să-și întemeieze învinuirea pe probele pe care le consideră pertinente și concludente, urmând ca instanța, exercitând funcția de jurisdicție, să decidă dacă respectivele probe pot conduce la constatarea existenței faptei, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la stabilirea vinovăției.
Desigur, exercitându-și rolul activ, instanța poate să dispună din oficiu administrarea de noi probe pentru lămurirea unor împrejurări dar această atribuție nu poate veni în contradicție cu principiul enunțat mai sus.
După un examen amănunțit al rechizitoriului, tribunalul a constatat că niciuna dintre cerințele obligatorii la care s-a făcut referire, privitoare la conținutul actului de sesizare nu este îndeplinită în cauză.
Asupra măsurilor restrictive de libertate, Tribunalul Harghita a constatat că numărul mare de inculpați îngreunează semnificativ desfășurarea procedurii. Necesitatea ascultării acestora impune participarea lor la proceduri și implicit restricționarea libertății lor de mișcare în acest scop. Pentru realizarea scopului bunei desfășurări a procesului penal, avut în vedere conform art. 136 C.proc.pen., tribunalul consideră suficientă impunerea obligației de a nu părăsi țara. în cauză nu se impune nicio altă măsură preventivă mai restrictivă.
Excepție de la considerentele de mai sus face inculpatul S.N.. Pentru motivele arătate în încheierea ultimei ședințe, măsura arestării acestui inculpat a fost menținută.
Relativ la contestațiile în contra măsurilor asiguratorii formulate de inculpații R.M., D.M.C. și S.S., prima instanță a constatat că bunurile ridicate de la inculpați au o valoare economică astfel că pot servi la despăgubirea persoanelor vătămate sau pot fi confiscate în situația în care se va dovedi că au fost obținute din venituri ilicite. în ce privește persoanele vătămate, chiar dacă ele nu au fost indicate și nu s-au constituit până în acest moment părți civile, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 17 alin. (3) C.proc.pen. Ținând seama de faptul că în cauză se face referire la traficul a căror victime sunt minori, instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei și a daunelor morale, chiar dacă victima minoră nu este constituită parte civilă.
Referitor la susținerile inculpaților vizând nulitatea absolută a urmăririi penale și cererile lor de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii fazei prealabile, potrivit art. 332 C.proc.pen., tribunalul a considerat că examinarea motivelor de nulitate privind actele de urmărire penală poate fi făcută abia după învestirea legală a instanței cu judecarea cauzei. Pentru acest considerent, tribunalul a examinat cu întâietate actul de sesizare, iar pentru vicii de fond ale acestuia s-a desesizat, fără să efectueze și o analiză a valabilității actelor de urmărire penală contestate de inculpați.
în ceea ce privește nulitatea actului de sesizare invocată de inculpați, din cauza verificării efectuate de procurorul-șef al Serviciului de prevenire și combatere a criminalității organizate, în condițiile în care procurorul-șef al DIICOT, procuror ierarhic superior primului, a efectuat acte de urmărire în cauză, tribunalul a subliniat că, așa cum s-a reținut în decizia nr. 9/18.02.2008 pronunțată de îCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, această este o neregularitate care, dacă există, poate fi înlăturată de îndată sau prin acordarea unui termen, un astfel de rechizitoriu fiind, prin urmare, apt să învestească instanța. Așa fiind, tribunalul a considerat necesar să examineze cu întâietate acele aspecte de neregularitate care duc la imposibilitatea învestirii instanței și la restituirea dosarului, restul chestiunilor fiind prematur formulat.
împotriva acestei sentințe, au declarat recurs inculpații B.R., D.M.C. și R.M.; Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (în continuare D.I.I.C.O.T.), Biroul Teritorial Harghita; inculpații S.C., D.G.I., N.M., N.M., N.A., S.N., S.F., S.S., S.N., S.M. și M.I.
în motivarea recursului primilor trei inculpați, inculpatul R.M. contestă dispoziția primei instanțe de respingere a contestației acestuia în contra sechestrului asigurator. Ceilalți doi inculpați nu și-au prezentat motivele pentru care au atacat hotărârea Tribunalului Harghita.
în motivarea recursului procurorului, acesta contestă temeinicia sentinței Tribunalului Harghita de desesizare, sub două aspecte: în primul rând, susține că rechizitoriul parchetului cuprinde toate elementele prevăzute de art. 263 C.proc.pen. în aceeași ordine de idei, precizează că verificarea actului de sesizare înseamnă obligația instanței de a stabili, din oficiu, modul în care a fost sesizată, respectiv dacă au fost respectate dispozițiile art. 263-264 C.proc.pen., condițiile de fond și de formă, de a căror respectare depinde legala sesizare și investire a instanței. în acest context, modul în care s-au luat, ori nu s-au luat diferite măsuri procesuale de către organul de urmărire penală, ori modul în care s-au administrat probele nu sunt aspecte care vizează regularitatea actului de sesizare. Se face o confuzie a momentului în care se verifică toate aceste aspecte. în cauza din față, actul de sesizare al instanței cuprinde toate elementele prevăzute de art. 263 C.proc.pen. și doar aceste aspecte trebuiau verificate la acest moment procesual de către instanța de fond. De asemenea, conform art. 264 C.proc.pen., rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior celor care au întocmit rechizitoriul. Cum nimeni nu are dreptul să ceară unui judecător să motiveze hotărârea în vreun anumit fel, la fel, nimeni nu are dreptul să impună magistratului procuror un anumit mod în care să se exprime prin rechizitoriul pe care îl întocmește. Atâta timp cât rechizitoriul respectă acele elemente prevăzute de lege în art. 263-264 C.proc.pen., restul este expresia propriei sale gândiri, expresia convingerii intime a magistratului procuror, iar modul în care se exprimă nu trebuie cenzurat în momentul în care se face verificarea regularității actului de sesizare al instanței, aceste aspecte urmând a fi verificate cu ocazia cercetării judecătorești, odată cu administrarea probelor. Tot ceea ce a consemnat procurorul va fi cenzurat sub aspectul temeiniciei, la momentul în care se va da o soluție în cauză. în nici un caz, această cenzurare nu-și are locul în momentul în care se verifică legalitatea actului de sesizare al instanței, respectiv al înscrisului prin care s-a sesizat instanța de judecată.
în al doilea rând, este criticată dispoziția tribunalului de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura procesual preventivă a obligării inculpaților de a nu părăsi țara, o asemenea dispoziție fiind considerată de procuror ca netemeinică, de vreme ce nu a intervenit niciun element nou care să schimbe temeiurile primei și să ducă la înlocuirea ei cu obligarea de a nu părăsi țara.
în motivarea recursurilor celorlalți inculpați, este criticată dispoziția primei instanțe de respingere ca premature a cererilor lor de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, întemeiate pe prevederile art. 332 C.proc.pen. Subliniază că cel puțin trei vicii ale urmăririi penale justifică o desesizare a instanței, cu consecința reactivării urmăririi penale.
Analizând recursurile pendinte, se rețin următoarele:
A. Asupra recursurilor inculpaților B.R., D.M.C. și R.M. Potrivit părții introductive a încheierii de ședință din data de 30 martie 2011, când au avut loc dezbaterile judiciare în fața Tribunalului Harghita, cei trei inculpați au fost prezenți la dezbateri. Ei nu se află în niciuna din situațiile speciale prevăzute de art. 3823 raportat la art. 363 alin. (3) C.proc.pen., astfel pentru aceștia termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la pronunțare. în considerarea deciziei nr. XXVIII/16.04.2007 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M.Of. nr. 570/29.07.2008), termenul de recurs împotriva sentinței de desesizare nu este cel general de 10 zile, ci unul special de 3 zile. Cum sentința penală nr. 76/2011 a Tribunalului Harghita a fost pronunțată în 1 aprilie 2011, el s-a împlinit pentru cei trei inculpați la data de 5 aprilie 2011, calculul realizându-se pe zile libere, conform art. 186 alin. (2) C.proc.pen. Cu toate acestea, d-nii B.R., D.M.C. și R.M. au promovat calea de atac abia în 8 aprilie 2011 (primii doi) și, respectiv, în 6 aprilie 2011 (ultimul), fără să indice niciun motiv care să justifice repunerea în termenul de recurs. în acest sens, indicarea în mod greșit în sentința tribunalului a termenului de 10 zile, în loc de 3 zile, nu reprezintă o cauză temeinică de împiedicare a exercitării recursului în timp util, de vreme ce hotărârea înaltei Curți este obligatorie pentru toți, iar inculpații aveau posibilitatea rezonabilă să o cunoască, ea fiind previzibilă și accesibilă.
în considerarea celor expuse, în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. a) C.proc.pen., vom respinge ca tardive recursurile formulate de inculpații B.R., D.M.C. și R.M. împotriva sentinței penale nr. 76/01.04.2011 pronunțate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 2483/96/2010.
B. Asupra recursului declarat de D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Harghita.
a) Recursul promovat de procuror împotriva sentinței penale nr. 76/01.04.2011 a Tribunalului Harghita este fondat pentru următoarele motive:
Suplimentar viciilor actului de sesizare împărtășite de prima instanță, inculpații au invocat și omisiunea efectuării verificărilor pretinse de art. 264 alin. (3) C.proc.pen., de către procurorul ierarhic superior competent. în acest sens, au subliniat că, în condițiile în care procurorul-șef de secție a efectuat acte de urmărire penală în cauză, el nu mai avea căderea legală să supună rechizitoriul examenului legalității și temeiniciei, acest atribut revenind procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Totodată, alături de nulitatea rechizitoriului, inculpații au alegat și nulitatea urmăririi penale, solicitând, în temeiul art. 332 C.proc.pen., restituirea cauzei la procuror pentru refacerea fazei prealabile judecății, în principal pentru următoarele motive: în primul rând, deși aveau avocați aleși, iar art. 172 alin. (1) C.proc.pen. impune încunoștințarea avocatului inculpatului despre efectuarea actelor de urmărire penală, procurorul nu s-a conformat acestei obligații, astfel încât avocații nu au avut posibilitatea rezonabilă să exercite în mod plenar apărările. în al doilea rând, cu prilejul efectuării expertizelor informatice, organele de urmărire penală nu i-au informat pe inculpați că pot să formuleze obiective proprii și obiecțiuni la rapoartele de expertiză și nici nu le-au oferit posibilitatea să ceară numirea câte unui expert recomandat de ei. în al treilea rând, comisiile rogatorii interne și internaționale nu s-au efectuat după exigențele art. 132 C.proc.pen., autoritățile rogate nefiind de aceeași natură și de același grad cu cele care au efectuat urmărirea penală în cauză. în sfârșit, în fața Tribunalului Harghita a mai fost invocată necompetența funcțională a procurorului din cadrul D.I.I.C.O.T. de efectuare a urmăririi penale în speță, o asemenea competență aparținând Direcției Naționale Anticorupție, în raport de natura infracțiunilor cu care autoritățile judiciare s-au sesizat inițial și de autoritatea judiciară prima sesizată.
Cele două chestiuni au fost considerate de către instanța de prim grad prematur formulate și respinse ca atare.
Admițând corectitudinea distincției dintre sesizare și învestire, făcută de prima instanță, contrar susținerilor acesteia, subliniem însă că stricta legalitate și durata rezonabilă a procedurilor impune instanței ca, încă de la primirea sesizării, să examineze integral legalitatea atât a sesizării cât și a actelor specifice efectuate în faza de urmărire penală, să constate eventualele nereguli și să ia de îndată măsurile necesare remedierii acestora. Interesul procesual al unui asemenea demers este dat, la rândul său, atât de nevoia restabilirii cât mai urgente a legalității, cât și de imperativul soluționării pe fond a pricinii într-un termen rezonabil. O asemenea interpretare exclude un formalism excesiv care nu face decât să prelungească nejustificat procedurile și nu este contrazisă sub nicio formă de plasarea sub secțiuni diferite a textelor art. 300 și art. 332 C.proc.pen., de vreme ce legiuitorul nu interzice expres ridicarea și soluționarea împreună a neregulilor formale ținând de actul de sesizare, dar și de tot cuprinsul fazei prealabile judecății.
în considerarea acestei idei și având în vedere că recursul procurorului devoluează integral cauza, desigur în limitele chestiunilor dezlegate acest moment al procedurilor, în prezenta pricină instanța de recurs va proceda și la analiza celorlalte neregularități invocate de inculpați și va aduce acestora un răspuns în substanță.
Astfel, faptul că procurorul-șef de secție a îndeplinit sporadic anumite acte de urmărire penală, independent dacă acestea sunt procesuale sau procedurale, din moment ce el nu a efectuat în întregime urmărirea penală și nici nu a întocmit rechizitoriul nu îl împiedică pe același procuror să procedeze la verificarea valabilă a actului de sesizare a instanței, în temeiul art. 264 alin. (3) C.proc.pen. Prin urmare, verificarea în cauză a legalității și temeiniciei rechizitoriului s-a efectuat de către procurorul ierarhic competent potrivit legii.
Dispozițiile art. 172 alin. (1) C.proc.pen. sunt ocrotite sub sancțiunea nulității relative. Pentru ca actul contestat să fie anulabil, trebuie ca persoana interesată să afirme și să dovedească existența unei vătămări procesuale concrete pe care i-a produs-o acel act. Inculpații nu au arătat și nici nu au demonstrat în ce ar consta vătămarea pe care omisiunea procurorului de a încunoștința avocații despre efectuarea anumitor acte de urmărire penală a provocat-o asupra drepturilor lor procesuale. Invocarea generică a lezării drepturilor apărării nu este suficientă, atâta timp cât acuzații nu au specificat care a fost în particular vătămarea. Mai mult, dacă inculpații ar fi considerat că drepturile lor procesuale au fost lezate de omisiunea procurorului, aveau posibilitatea să conteste această omisiune cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală și să ceară atunci refacerea actelor pretins viciate.
în aceeași ordine de idei, prevederile art. 120 alin. (2) C.proc.pen. sunt protejate sub sancțiunea nulității relative. Instanța nu cunoaște care este vătămarea provocată inculpaților prin efectuarea expertizelor tehnice informatice. în plus, nemulțumirea lor relativ la concluziile rapoartelor de expertiză putea fi valorificată la prezentarea materialului de urmărire penală, când puteau să solicite contraexpertize sau să prezinte obiecțiuni la rapoartele de expertiză deja existente. în orice caz, pot manifesta o asemenea atitudine și în cursul cercetării judecătorești în fața instanței de judecată, în cazul în care se va dispune din nou trimiterea lor în judecată.
Inculpații nu au fost consecvenți cu privire la care acte procedurale le contestă, au invocat inițial comisii rogatorii interne, pentru ca apoi să facă trimitere la comisii rogatorii internaționale. Cât privește actele procedurale efectuate de organele poliției judiciare, acestea au fost îndeplinite în baza delegării, și nu a comisiei rogatorii, dispuse valabil de către procurorul titular al urmăriri penale, un astfel de procedeu fiind permis de lege. Referitor la actele obținute prin comisie rogatorie internațională și pe baza unei echipe comune de anchetă, amintim d-lor avocați că acestea se realizează pe teritoriul statului în relație după normele de procedură ale acelui stat și nu după procedura penală română și ele trebuie să fie conforme legii statului străin, nu legii statului solicitant, aceasta întrucât autoritățile judiciare române nu au uzat de facultatea de a solicita aplicarea dreptului nostru de către autoritățile statului străin.
în fine, această instanță nu a identificat niciun motiv de necompetență a D.I.I.C.O.T. în acest sens, subliniem că niciun text de lege nu se opune disjungerii operate în fața procurorului, iar infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților sunt de competența de urmărire penală a D.I.I.C.O.T.
în lumina acestor considerente, susținerile acuzaților după care actul de sesizarea nu ar fi fost verificat de către procurorul ierarhic competent sunt inexacte și nu atrag nici refacerea și nici complinirea rechizitoriului. Mai mult, sunt nefondate apărările lor potrivit cărora urmărirea penală ar fi viciată sub cele patru aspecte dezvoltate mai sus și exclud o dispoziție a instanței, întemeiată pe prevederile art. 332 C.proc.pen., de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii fazei prealabile judecății.
b) Asupra motivelor de recurs invocate de procuror, nu le vom primi și, în primul rând, constatăm că Tribunalul Harghita a realizat o radiografie exactă a rechizitoriului parchetului, evidențiind în mod corect și complet viciile care îl afectează, a căror repararea nu poate avea loc în alt mod decât prin refacerea lui.
Dacă absența datelor suplimentare prevăzute de art. 260 C.proc.pen. era posibil să fie acoperită fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest sens, nu același lucru se poate afirma despre lipsa stări de fapt și a analizei adecvate a probatoriului instrumentat în cauză, pentru că o prezentare riguroasă a stării de fapt și un examen detaliat al probelor atrag practic emiterea unui nou rechizitoriu.
în acest context, subliniem că rechizitoriul nu numai că trimite litigiul într-o fază superioară, aceea a judecății, dar și fixează limitele în care judecata va avea loc cu privire la fapta/faptele și persoana/persoanele la care se referă. Delimitarea clară a obiectului judecății îi incumbă procurorului, ca titular al funcției de acuzare și nu poate fi lăsată pe seama judecătorului, fiind incompatibilă cu funcția de jurisdicție pe care acesta din urmă o exercită. în același timp, stabilirea cu puterea evidenței a obiectului judecății prezintă importanță nu numai sub aspect teoretic, ci mai ales din punct de vedere practic: pentru instanța de judecată care va ști în ce limite are loc judecata, pentru procurorul de ședință care va cunoaște în ce limite să exercite acuza și pentru părți care vor avea cunoștință de limitele în care își vor construi apărările.
în prezenta cauză, constatăm și noi că, exceptând o expunere generică a imaginii de ansamblu a acțiunilor grupului infracțional, ignorând faptul că răspunderea penală este individuală și nu colectivă, în rechizitoriu nu s-a precizat în concret și în mod detaliat, cu trimitere pertinentă la probele care o susțin, în ce constă activitatea infracțională care i se reproșează fiecărui inculpat în parte și, cu referire la infracțiunea de rezultat de trafic de minori, care sunt actele de trafic calificat ale fiecărui inculpat în raport de fiecare victimă minoră. Sunt invocate peste 600 de pagini ale actului de sesizare, dar amintim că, pentru conturarea limitelor în care va avea loc judecata, prezintă importanță nu numărul paginilor, ci calitatea conținutului acestora, care lipsește însă actului de sesizare în discuție. Mai este invocată complexitatea cauzei, dar aceasta nu reprezintă o dispensă pentru procuror de la respectarea prevederilor art. 263 C.proc.pen. și pentru judecător de la efectuarea verificărilor cerute de art. 300 C.proc.pen. Totodată, arătarea faptelor nu înseamnă indicarea denumirii acestora cu referire la acte generice și interpretabile (cum sunt, de exemplu „s-a ocupat de transportul în străinătate, în calitate de șofer sau însoțitor a unui număr de …., având un număr de … ieșiri/intrări în/din România”), ci înseamnă descrierea fiecărui act infracțional într-o manieră exactă, care să excludă echivocul. De asemenea, indicarea probelor pe care se întemeiază acuza nu poate sub nicio formă să se limiteze la o enumerare a mijloacelor de probă instrumentate în cauză și nici la o reproducere fidelă și într-un context generic a conținutului anumitor probe, cum este cazul în speță, ci trebuie să cuprindă o analiză particulară și pertinentă a împrejurărilor de fapt din care rezultă un anumit comportament care i se impută unui anumit inculpat.
în al doilea rând, procurorul critică dispoziția primei instanțe de înlocuire a măsurii obligării inculpaților B.R., D.A., D.T., D.G.I., R.C., R.D., D.M.C., D.P., M.I., N.M., N.M., R.M., S.F., S.S., S.M., S.N., V.I., S.C. și N.A. de a nu părăsi localitatea cu măsura procesual preventivă a obligării lor de a nu părăsi țara. Procurorul nu a semnalat și nici instanța de control nu a identificat care sunt acele impedimente în calea bunei desfășurări a procedurilor penale în ipoteza concretă în care inculpații sunt supuși obligării de a nu părăsi țara. Astfel că, singură o mai mare posibilitate de a se deplasa pe teritoriul țării nu împiedică desfășurarea optimă a actelor specifice procesului penal, din moment ce ei sunt ținuți aproape autorităților judiciare prin limitarea libertății lor de circulație și prin obligațiile care le-au fost impuse, iar nerespectarea măsurii și a obligațiilor are drept consecință rearestarea, consecință despre care inculpații au fost informați.
C. Asupra recursurilor promovate de inculpații, SC, D.G.I., N.M., N.M., N.A., S.N., S.F., S.S., S.N., S.M. și M.I.. Constatăm că inculpații recurenți contestă dispoziția de respingere ca prematură a cererii de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea rechizitoriului, susținând că viciile evidențiate de ei trebuiau să fie cercetate în substanță și să atragă o dispoziție de desesizare a instanței și pentru aceste motive. Am recunoscut anterior că toate neregulile de procedură descoperite și invocate în cauză trebuiau tratate de către instanța de prim grad și am procedat noi la cercetarea acestora ajungând la concluzia că sunt nefondate. Astfel, și recursurile acestor inculpați sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.
