Urmărire penală. Neprezentarea materialului de urmărire penală. Restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale
| Comentarii |
|
Neprezentarea materialului de urmărire penală învinuitului, în condiţiile în care, deşi legal citat în acest scop, el nu s-a prezentat, nu poate avea ca efect restituirea cauzei la procuror.
(Decizia nr. 1816/A din 23 septembrie 2002 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 2190 din 16.11.2001 a Judecătoriei Buftea, a fost condamnat inculpatul U.l. la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 108 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată.
S-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani, reprezentând termen de încercare.
S-au repus părţile în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul ocupă abuziv terenul proprietatea părţii vătămate şi refuză să-l elibereze.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând, cu prilejul dezbaterilor, achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală.
Prin Decizia penală nr. 1094/A din 18.06.2002 a Tribunalului Bucureşti -Secţia I penală, a fost admis apelul inculpatului, s-a desfiinţat sentinţa şi conform art. 270 lit. b) din Codul de procedură penală s-a trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.
Instanţa de apel a reţinut astfel că inculpatul nu a fost citat pentru a i se prezenta materialul de urmărire penală. Dovada chemării în acest scop se face prin citaţie, potrivit normelor procedurale comune, iar nu prin întocmirea unui proces-verbal, aşa cum s-a procedat în cauză.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 380 din Codul de procedură penală, în cauză nefiind vorba despre o urmărire penală incompletă, ci de prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului.
Totodată, din procesul-verbal existent în dosarul de urmărire penală, întocmit de procuror, rezultă că inculpatul a fost citat în vederea prezentării materialului de urmărire penală, însă nu s-a prezentat.
Recursul este întemeiat.
Curtea constată astfel, în primul rând, că tribunalul a examinat cauza sub aspectul unui motiv cu care nu fusese învestit.
Potrivit efectului devolutiv al apelului, astfel cum este prevăzut în art. 371 din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel, şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, instanţa fiind obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Rezultă că acest control judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă nu se efectuează din oficiu, instanţa ierarhic superioară procedând la o nouă judecată a cauzei numai la cererea titularilor apelului.
Prin efectul devolutiv al declaraţiei de apel, instanţa ierarhic superioară are obligaţia de a înfăptui o nouă judecată, verificând cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.
Or, în speţă, instanţa de apel a devoluat fondul cauzei din oficiu, fără însă a pune în discuţia părţilor restituirea cauzei la parchet în vederea "reluării" urmăririi penale (motiv de apel cu care nu fusese învestită), încălcând, practic, dispoziţiile art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală.
în al doilea rând, soluţia instanţei de apel este greşită şi pe fondul ei, textele de lege menţionate de tribunal negăsindu-şi aplicare în speţă.
Potrivit art. 380 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 379 din Codul de procedură penală, dacă instanţa de apel desfiinţează sentinţa pentru că s-a constatat existenţa vreuneia din situaţiile arătate în art. 333 din Codul de procedură penală, se dispune restituirea cauzei procurorului, pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale.
Art. 333 din Codul de procedură penală prevede că restituirea cauzei la procuror se face când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere.
Or, în speţă, nu este vorba despre o urmărire penală incompletă, ci de prezentarea materialului de urmărire penală.
în dosarul de urmărire penală există procesul-verbal întocmit de procuror la data de 17.09.2001, din care rezultă că inculpatul a fost citat în vederea prezentării materialului de urmărire penală, însă nu s-a prezentat.
Având în vedere că urmărirea penală s-a efectuat în cauză fără punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit art. 257 din Codul de procedură penală, procurorul l-a chemat pe învinuit pentru prezentarea materialului de urmărire penală, conform art. 250 şi următoarele din Codul de procedură penală.
Totodată, în art. 254 din Codul de procedură penală sunt prevăzute cazurile de neprezentare a materialului de urmărire penală, printre care este şi situaţia când inculpatul s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, cum este şi cazul în speţă, procurorul întocmind un proces-verbal în acest sens.
Instanţa de apel a apreciat că dovada chemării se face prin citare potrivit normelor procedurale comune, iar nu prin întocmirea unui proces-verbal, cum s-a procedat în cauză.
Potrivit art. 175 din Codul de procedură penală, chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală se face prin citare scrisă, notă telefonică sau telegrafică.
în procesul-verbal aflat la dosarul de urmărire penală, procurorul a specificat că învinuitul a fost citat (nearătând practic modalitatea de efectuare a acesteia) pentru prezentarea materialului de urmărire penală, citarea făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legale.
Din aceste considerente, rezultă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale menţionate, hotărârea sa fiind afectată de cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală.
Curtea va casa decizia şi va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de inculpat, având în vedere că, prin restituirea cauzei la procuror, fondul cauzei (constând în solicitarea inculpatului de a fi achitat pe motivul că fapta nu există) nu a fost soluţionat.
NOTĂ:
Deşi corectă, soluţia prezentată impune anumite comentarii în ceea ce priveşte motivarea ei.
Potrivit art. 371 din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.
în cadrul acestor limite, instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Aşadar, singurele limite impuse de legiuitor sunt cele referitoare la apelant (şi la calitatea pe care acesta o are în proces) şi, respectiv, la intimat. în acest cadru, noua judecată care are loc în apel nu este mărginită la motivele invocate de apelant în faţa instanţei de control judiciar, ci aceasta are obligaţia de a realiza o nouă judecată în fond a cauzei, care este determinată de însăşi existenţa declaraţiei de apel.
Prin urmare, chiar dacă există o declaraţie de apel nemotivată, instanţa trebuie să ia în considerare orice temei de fapt sau de drept, indiferent dacă a fost invocat sau nu de apelant, şi să pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului (în acest sens, a se vedea V. Papadopol, C. Turianu - "Apelul penal", Casa de editură şi presă "ŞANSA" S.R.L., 1994, pagina 127).
în acest context, afirmaţia cuprinsă în motivarea Curţii, în sensul că "acest control judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă nu se efectuează din oficiu, instanţa ierarhic superioară procedând la o nouă judecată a cauzei numai la cererea titularilor apelului", este în parte inexactă, întrucât, prin declaraţia de apel, instanţa de control judiciar capătă nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a cenzura hotărârea primei instanţe sub toate aspectele, în fapt şi în drept, în ce priveşte aspectele de drept substanţial şi procesual, însă în limitele prevăzute de art. 371 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Aşa cum s-a arătat (a se vedea op. cit., pagina 193), în ceea ce priveşte aspectele de drept procesual, verificarea întreprinsă de instanţa de apel vizează în principiu toate actele procesuale efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la pronunţarea hotărârii atacate, inclusiv pe parcursul urmăririi penale.
Respectarea normelor procesuale este prevăzută fie sub sancţiunea nulităţii absolute (în cazurile enumerate în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală), fie sub sancţiunea nulităţii relative (majoritatea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal). Dacă în cazul constatării nulităţilor absolute, desfiinţarea hotărârii nu va putea fi evitată, căci o asemenea nulitate este luată întotdeauna în considerare din oficiu, nu acelaşi lucru se poate afirma şi în legătură cu nulităţile relative.
în legătură cu nulitatea relativă, legea impune în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală anumite condiţii, între care şi aceea ca nulitatea să fi fost invocată în cursul efectuării actului (când partea este prezentă) sau la primul termen de judecată cu procedura completă (când partea a lipsit la efectuarea actului), cu excepţia situaţiei în care anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. în măsura în care nu se respectă acest moment-limită de invocare a nulităţii relative, aceasta se acoperă şi nu mai poate produce efecte prin invocarea ei la un moment ulterior, inclusiv în apel.
Pe de altă parte, fiind vorba despre o nulitate relativă, ceea ce presupune existenţa unei vătămări procesuale produse unei anumite părţi, nulitatea nu poate fi luată în considerare din oficiu de către instanţa de apel (cu excepţia deja arătată), nici măcar în virtutea efectului devolutiv (şi chiar dacă în faţa primei instanţe a fost invocată în termenul legal), căci ea priveşte o vătămare asupra căreia partea este suverană să aprecieze, invocând-o sau nu, ca motiv de apel (în acelaşi sens, a se vedea: op. cit., pagina 194).
Revenind la situaţia din speţă, rezultă că ceea ce a stat la baza hotărârii instanţei de apel, de restituire a cauzei la procuror, a fost presupusa nerespectare a dispoziţiilor procedurale privind prezentarea materialului de urmărire penală, motiv care, deşi nu a fost invocat expres în apel de către inculpat, a fost luat în considerare din oficiu de către tribunal.
Or, nerespectarea procedurii prezentării materialului de urmărire penală nu atrage nulitatea absolută, căci nu se încadrează în nici unul dintre cazurile enumerate în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală (în acest sens, a se vedea Curtea de Apel Bucureşti - "Culegere de practică judiciară penală, 1998", Ed. ALLBECK, 1999, pagina 213; "Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997", Ed. Holding Reporter, 1998, pagina 243).
în consecinţă, şi pentru motivele de mai sus, instanţa de apel nu putea lua în considerare din oficiu eventuala nerespectare a procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală în cauză (în condiţiile în care nu rezultă că am fi în ipoteza de excepţie, prevăzută de art. 197 alin. 4 teza finală) şi, deci, nu putea dispune pentru acest motiv restituirea cauzei la procuror.
în acest sens trebuia să fie motivarea soluţiei Curţii, de admitere a recursului declarat de parchet, fără a se intra în analiza, pe fondul său, a motivului care a stat la baza soluţiei de restituire.
