VATAMARE CORPORALĂ GRAVA PIERDEREA UNUI ORGAN. DISTRUGERE. PRESCRIPŢIE SPECIALĂ. ULTRAJ CONTRA BUNELOR MORAVURI ŞI TULBURAREA LINIŞTII PUBLICE. LEGITIMA APĂRARE A PATRIMONIULUI
| Comentarii |
|
S-a reţinut că inculpatul, administrator al unui bar, a încercat să calmeze nişte clienţi turbulenţi şi înarmaţi cu arme albe care îi solicitau taxe de protecţie, oferindu-le de băut. încercarea sa a eşuat, iar partea vătămată i-a adresat ameninţări şi l-a agresat, împrejurare în care inculpatul a luat arma de vânătoare şi a executat două focuri în plafon. Partea vătămată i-a luat arma şi l-a lovit, lăsându-l fără cunoştinţă. După ce şi-a revenit, inculpatul a luat un pistol cu gaze lacrimogene cu care a pus pe fugă partea vătămată şi grupul care o însoţea.
Dorind să meargă la Poliţie şi să anunţe agresiunea, a constatat că partea vătămată şi grupul său s-au oprit în faţa barului şi aruncau cu sticle şi bucăţi de b.c.a. în maşina sa şi în vitrinele localului său pe care de altfel le-au şi distrus.
Inculpatul, dorind să-i intimideze, a tras două focuri de armă în pământ, şi, deşi agresorii se aflau la 40-50 m, alicele au ricoşat dintr-un chioşc metalic şi au lovit partea vătămată care astfel şi-a pierdut un ochi.
Inculpatul a fost condamnat pentru vătămare corporală gravă, iar partea vătămată a fost şi ea condamnată pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, fapta de distrugere Hind prescrisă.
(Secţia penală, decizia nr. 2269 din 23 mai 2000)
CURTEA
Asupra recursurilor penale de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 356/10 noiembrie 1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus schimbarea încadrării juridice conform art. 334 C. pr. pen., din tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. e C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. săvârşită de inculpat împotriva părţii vătămate.
în baza art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 74 lit. a, b, c C. pen. a condamnat pe I.G. la 2 ani, 1 lună şi 14 zile pentru vătămare corporală din culpă.
în baza art. 321 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 74 C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
S-a constatat că această pedeapsă a fost graţiată - conform art. 1 din Legea nr. 137/1997 - total şi condiţionat.
S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 137/1997.
S-a constatat executată pedeapsa de 1 an, 1 lună şi 14 zile în perioada 30.06.1995 -14.08.1997.
A fost obligat inculpatul parte vătămată I.G. la
20.0. 000 de lei daune morale către partea vătămată - inculpatul I.E. şi la 602.738 lei despăgubiri civile către partea civilă Spitalul „Sf. P.” cu dobânda legală aferentă de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.
S-a dispus ridicarea sechestrului de pe bunurile inculpatului I.G.
în baza art. 217 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. a condamnat pe inculpatul I.E. la 1 an şi 8 luni închisoare.
în baza art. 321 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
în baza art. 1 din Legea nr. 137/1997 s-au constatat graţiate în totalitate şi condiţionat cele două pedepse aplicate inculpatului I.E.
S-au pus în vedere dispoziţiile art. 10 din aceeaşi lege.
A obligat pe partea vătămată - inculpat I.E. la 8 milioane de lei despăgubiri civile către partea civilă S.C. „C.T.” S.R.L. şi la 10 milioane daune morale către I.G.
Au fost obligaţi ambii inculpaţi la cheltuieli judiciare, statului.
Instanţa de fond - pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut următoarea situaţie de fapt: în noaptea de 6/7.XI.1994, la barul E. din comuna P., judeţul Ilfov - aparţinând de barul S.C. „C.T.”
S.R.L. al cărui administrator este inculpatul parte vătămată I.G. a avut loc o altercaţie între acesta şi un grup condus de partea vătămată - inculpat I.E., pe fondul solicitării acestuia din urmă a diferite sume de bani cu titlu de taxă de protecţie de la inculpat.
Deşi nu era prezent în local, inculpatul La aflat de la vânzătoarea G.A., în jurul orei 22, când a telefonat, că în bar sunt animozităţi între mai multe persoane înarmate cu săbii şi cuţite, împrejurare în care, în jurul orei 23, a ajuns şi el la faţa locului şi a constatat că, într-adevăr, persoanele prezente din acel grup erau în stare de ebrietate şi făceau scandal, având asupra lor şi diverse arme albe. Inculpatul a încercat să calmeze spiritele oferind celor prezenţi o ladă cu băutură - după ce în prealabil îi înştiinţase că este ora închiderii - însă partea vătămată - inculpat I.E. - l-a agresat şi ameninţat, cerându-i diverse sume de bani.
în aceste împrejurări, inculpatul, care adusese cu el o armă de vânătoare, a executat două focuri de armă în plafon pentru a intimida pe scandalagii, fără însă a-i calma.
Inculpatul parte vătămată I.E. a sărit la el, i-a smuls arma din mână şi l-a lovit cu ea peste faţă, iar cu braţele şi picioarele în abdomen, lăsându-l la pământ fără cunoştinţă.
După ce şi-a revenit, inculpatul I. a urcat în biroul lui de unde a luat un pistol cu gaze lacrimogene, a mai tras un foc de avertisment care a pus pe fugă în afara barului pe inculpatul partea vătămată I.E. şi pe cei care-l însoţeau.
Crezând că aceştia au plecat definitiv, inculpatul a hotărât să meargă împreună cu martora G.A. la Poliţie să înştiinţeze despre cele întâmplate, însă afară a constatat că mai multe persoane umblau la maşina sa încercând să spargă parbrizul iar I.E. arunca cu sticle şi bucăţi de b.c.a. în vitrinele localului care, în această împrejurare, s-au deteriorat, ca de altfel şi autoturismul său.
Inculpatul I.G., înarmat cu puşcă cu alice, a tras două focuri fără o ţintă precisă, în pământ, întrucât agresorii se aflau la o distanţă de 40-50 m, neintenţionând decât să-i intimideze şi să-i pună pe fugă, dar alicele au lovit un chioşc metalic, de unde au ricoşat şi au lovit pe partea vătămată I.E. care a suferit leziuni, pentru a căror vindecare au necesitat 65-70 de zile de îngrijiri medicale, conform raportului medico-legal nr. A1/5910/1995 şi care constituie plăgi prin împuşcare la nivelul globului ocular drept.
întrucât partea vătămată a pierdut ochiul drept, acesta fiind înlocuit cu o proteză, s-a apreciat prin aceeaşi expertiză că aceasta constituie infirmitate fizică permanentă însă nu reprezintă sluţire.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul I.G. şi partea vătămată-inculpat I.E.
Prin decizia penală nr. 451 din 28 septembrie
1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis apelul parchetului, şi al inculpatului I.E., s-a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, conform art. 334 C. pr. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. e C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C. pen., text în baza căruia, cu aplicarea art. 13 C. pen. inculpatul I.G. a fost condamnat la 2 ani, 1 lună şi 14 zile de închisoare şi la 1 an şi 6 luni închisoare pentru art. 321 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., conform art. 1 din Legea nr. 137/1997 s-a constatat că pedeapsa de 1 an şi 6 luni este graţiată şi s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 137/1997.
S-a constatat executată pedeapsa de 2 ani, 1 lună si 14 zile de închisoare în perioada 20.06.1995 -14.08.1997.
Inculpatul a fost obligat la 602.738 lei despăgubiri civile către partea civilă Spitalul „Sf. P.” cu dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la achitarea debitului.
Inculpatul a mai fost obligat la 20.000.000 de lei - daune morale către partea vătămată I.E.
în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului parte vătămată I.E. pentru infracţiunea prevăzută de art. 217 alin. 1 C. pen., constatând intervenită prescripţia răspunderii penale.
Conform art. 321 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. l-a condamnat pe acelaşi inculpat la
1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată în condiţiile art. 1 din Legea nr. 137/1997.
Inculpatul parte vătămată I.E. a fost obligat la
8.0. 000 de lei despăgubiri civile către partea civilă S.C. „C.T." S.R.L. şi la 10.000.000 de lei către partea civilă I.G.
Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat recursul inculpatului I.G. şi s-au confiscat de la acest inculpat armele seria 200481 şi 1486, fiind menţinut şi sechestrul asigurator.
S-a motivat că inculpatul I.G. nu a acţionat cu intenţia directă de a ucide sau vătăma victima, împuşcarea acesteia făcându-se prin ricoşeu - în acest fel acţionând cu o intenţie directă în săvârşirea vătămării corporale grave şi nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs parchetul şi inculpatul parte vătămată I.G.
Prin motivele scrise, parchetul a susţinut - în esenţă - următoarele:
- greşita încadrare juridică a faptei comise de inculpatul I.G. în dispoziţiile art. 132 C. pen., la stabilirea încadrării juridice a infracţiunilor contra vieţii trebuind a fi luate în considerare natura obiectului vulnerant, care în acest caz este o armă, zona vitală - care în speţă este capul, calificarea faptei fiind dată de mijlocul vulnerant folosit şi care prin natura lui a pus în primejdie viaţa mai multor personane;
- greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului I.G., având în vedere limitele legale sancţionatoare precum şi pericolul social al infracţiunii de vătămare corporală gravă.
Prin motivele sale, inculpatul I.G. a cerut achitarea în ce priveşte fapta de vătămare corporală gravă [...] sau, în subsidiar, menţinerea soluţiei instanţei de fond - cu referire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă.
Criticile formulate de parchet se încadrează în drept în cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. 1 pct. 17 şi 14 C. pr. pen., texte în raport de care vor fi examinate, constatându-se însă în funcţie de consideraţiunile ce urmează, că sunt nefondate.
Pentru caracterizarea juridică a unei activităţi infracţionale - ca tentativă de omor sau cu vătămare corporală gravă - nu este suficientă deducerea intenţiei din natura instrumentului vulnerabil folosit sau a zonei corporale lovite.
O asemenea activitate nu poate fi limitată doar la aceste elemente, ea trebuie examinată în ansamblul ei, atât din punctul de vedere al intenţiei făptuitorului, cât şi din cel al consecinţelor suportate de victime, precum şi al împrejurărilor generale ale momentului în care s-a produs fapta.
în speţă, inculpatul a executat mai întâi - cu o armă de vânătoare - două focuri în plafon pentru a intimida şi calma grupul de persoane care distrugea bunuri în bar şi făceau scandal.
Acţiunea desfăşurată în această fază nu a creat victime.
Prin probele administrate, rezultă că, în următoarea fază a incidentului, inculpatul I.G. a folosit o armă cu alice - cu care a tras un foc de avertisment, după care a mai executat două focuri fără ţintă precisă, în pământ, deoarece grupul de persoane ce însoţea pe partea vătămată continua să lovească cu pietre în ferestrele barului şi în ale maşinii sale.
în acest context, partea vătămată a fost lovită de alicele trase, producându-i-se plăgi împuşcate la nivelul globului ocular drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare 65-70 de zile de îngrijiri medicale şi nu au pus în primejdie viaţa acestuia.
Rapoartele de expertiză criminalistică au concluzionat că distanţa de la care s-a tras a fost superioară celei de 5 m, între 40-60 m, iar vătămarea prin împuşcare s-a produs probabil prin ricoşare.
Nici aceste expertize şi nici martorii audiaţi nu au afirmat că inculpatul a efectuat o tragere directă, asupra grupului de persoane, astfel încât nu se poate susţine că a existat din partea inculpatului o intenţie directă sau indirectă în producerea rezultatului asupra părţii vătămate sau a altei persoane, după cum nici chiar posibilitatea acceptării producerii unui astfel de rezultat - urmare a comportării sale pe parcursul întregului incident.
Conduita inculpatului în raport de probele administrate şi de împrejurările concrete ale derulării faptelor caracterizează în concret - sub aspect subiectiv însă - o intenţie indirectă prin neacceptarea producerii unor vătămări corporale atâta timp cât inculpatul putea şi trebuia să prevadă că, folosind arma - chiar prin tragerea în pământ - exista posibilitatea ricoşeului şi, în consecinţă, exista şi posibilitatea producerii unor vătămări, aşa cum de altfel s-au şi produs în cauză.
Deosebit de aceste consideraţiuni, vizând latura subiectivă a infracţiunii - corect reţinute de instanţa de apel - se impune a discuta şi un alt element care priveşte latura obiectivă a aceleiaşi infracţiuni
şi care defineşte în drept infracţiunea de vătămare corporală gravă şi nu pe aceea de tentativă de omor.
Astfel, acţiunea de împuşcare - care constituie în speţă elementul material al laturii obiective, a avut drept urmare producerea unor leziuni grave, care însă nu au pus în pericol viaţa părţii vătămate, dar au avut ca urmare imediată o infirmitate permanentă prin pierderea ochiului drept.
Aşa fiind, se constată că sunt realizate în totalitate elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen. - infracţiune pentru care corect a fost condamnat inculpatul.
Nefondată este şi critica vizând individualizarea pedepsei aplicate acestui inculpat.
Pe de o parte, aceasta se înscrie în limitele legale, sancţionarea fiind stabilită cu respectarea tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. dar, pe de altă parte, poate realiza eficient scopurile prevăzute în art. 52 C. pen.
Nu se constată motive care să justifice majorarea sau coborârea acesteia sub limita minimă legală.
De asemenea, nefondate sunt şi criticile formulate de inculpat.
Pentru totalitatea consideraţiunilor expuse, nu poate fi primită critica privind inexistenţa elementului subiectiv în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. şi pentru aceleaşi motive sus-dezvoltate, nu subzistă în speţă infracţiunea de culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., pentru care inculpatul fusese condamnat de prima instanţă, aspect sub care nu poate fi nici menţinută această sentinţă aşa cum a solicitat recurentul inculpat.
Analizând hotărârile atacate - în conformitate şi cu dispoziţiile art. 3859 alin. 3 C. pr. pen. - nu se constată nici alte motive care, luate în considerare din oficiu, să conducă la casarea lor.
Aşa fiind, recursurile declarate în cauză de parchet şi inculpatul I.G. se vor respinge ca nefondate, conform art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 C. pr. pen., inculpatul recurent va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
NOTĂ
De la bun început dorim să precizăm că soluţia pe care o adnotăm o considerăm corectă în raport cu legislaţia penală care reglementează această stare de fapt. Dorim să analizăm doar problema legitimei apărări în cazul atacurilor care vizează patrimoniul,
aspect neavut în vedere de instanţă. La nivel de principiu, nimeni nu a negat necesitatea funcţionării legitimei apărări în situaţia infracţiunilor contra patrimoniului, însă reglementarea existentă în codul nostru penal face iluzoriu acest deziderat, prin condiţiile pe care le presupune pentru admiterea legitimei apărări.
în speţă, partea vătămată a aruncat cu sticle şi bucăţi de b.c.a. în vitrinele barului şi în maşina inculpatului pentru că acesta din urmă nu dorea să-i plătească taxă de protecţie, după ce în prealabil inculpatul fusese victima agresiunii grupului părţii vătămate. Pentru că inculpatul a dorit să-i sperie pe atacatori, a tras două focuri de armă în pământ şi, deşi distanţa era de 40-50 de metri, alicele au ricoşat dintr-un chioşc metalic, atingând ochiul victimei şi cauzându-i pierderea globului ocular.
Instanţa, de lege lata, putea să reţină eventual circumstanţa atenuantă a provocării, fără a putea reţine legitima apărare pentru protejarea patrimoniului, deoarece atacul nu a pus în pericol grav dreptul de proprietate al inculpatului, condiţie cerută expres de art. 44 alin. 2 C. pen.
La începuturile epocii moderne, legitima apărare era admisă doar pentru apărarea vieţii dar, treptat, sfera drepturilor care puteau fi apărate s-a extins asupra patrimoniului şi asupra tuturor drepturilor persoanei.
Nici legiuirile române nu au făcut excepţie, fiind admisă legitima apărare de Pravila lui Vasile Lupu şi Pravila lui Matei Basarab doar în materie de omor. Codul penal din 1864 prevedea legitima apărare atât în partea specială cât şi partea generală, şi era admisă doar pentru apărarea vieţii. Un element de noutate era acela că erau reglementate în art. 257 şi trei cazuri speciale de legitimă apărare (furt prin escaladare şi efracţie în timpul nopţii asupra unei locuinţe, în caz de tâlhărie şi în caz de viol). Codul penal din Ardeal admitea legitima apărare şi pentru apărarea patrimoniului, iar cel din Bucovina o admitea, în plus, şi pentru infracţiunile împotriva libertăţii.
Codul penal Carol II enumeră expres averea ca o valoare a cărei apărare justifică legitima apărare. Această prevedere a fost considerată ca fiind un progres faţă de Codul de la 1864. Reglementarea legitimei apărări nu a fost inspirată de vreo legislaţie străină, ci doar de ideile vremii.
O primă concluzie care poate fi trasă este aceea că, în materia infracţiunilor contra patrimoniului, e foarte dificil de a se imagina o situaţie de aplicare a legitimei apărări în condiţiile actualei reglementări a instituţiei. Teoretic, formularea legală permite acest lucru, dar lucrurile devin mai complicate când încercăm să o aplicăm la o speţă. Condiţia pericolului grav înlătură majoritatea ipotezelor, iar pentru cele rămase în discuţie trebuie analizată condiţia proporţionalităţii între atac şi apărare. Fiind vorba de infracţiuni contra patrimoniului, nu este justificată comiterea de către cel care se apără a unei X infracţiuni de aceeaşi natură. Singurele fapte comise în apărare ar putea fi doar actele de violenţă exercitate pentru recuperarea bunurilor.
In doctrina franceză s-a apreciat că nimeni nu poate contesta unui proprietar, care surprinde un adolescent în grădina sa la furat de fructe, dreptul de a-l trage de urechi sau de a-i da nişte palme sau picioare în fund şi de a-l îmbrânci afară de pe proprietatea lui. în acest caz s-a considerat că legitima apărare este justificat de a fi admisă în favoarea proprietarului. Se mergea până într-acolo încât era admis şi omorul dacă era vorba de un prejudiciu material ireparabil. O asemenea extrapolare ni se pare excesivă.
în practica judiciară franceză s-a decis că este în legitimă apărare acuzatul, vecin cu un comerciant ce era victima unui furt, care a tras mai multe focuri de armă cu scopul de a imobiliza automobilul hoţilor, deoarece a considerat ca fiind ameninţări gesturile ocupanţilor automobilului şi a tras doar după ce strigase în zadar pentru a-i împiedica să fugă. Speţa este foarte asemănătoare cu cea pe care o adnotăm, unde nu s-a admis o asemenea cauză care înlătură caracterul penal. Diferenţa este că în speţa franceză inculpatul era sigur de conduita agresivă a victimei, deoarece cu puţin timp înainte fusese lovit până şi-a pierdut cunoştinţa. în speţa franceză inculpatul a intervenit pentru a împiedica părăsirea locului furtului, iar în speţa prezentă inculpatul a încercat să împiedice continuarea atacului împotriva proprietăţii.
Cu ocazia elaborării Codului penal actual în Franţa, problema admiterii exprese a legitimei apărări în cazul infracţiunilor contra patrimoniului a născut o divergenţă între Senat şi Adunarea Naţională. Deputaţii au decis că un atac contra unui bun nu autorizează proprietarul, posesorul sau detentorul să se apere prin violenţă, cu motivarea că viaţa sau integritatea corporală a unei persoane, chiar şi a hoţilor, are o valoare superioară conservării bunurilor. Senatul şi Guvernul au considerat contrariul, iar consecinţa a fost elaborarea de către comisia de divergenţă a unui text, care admite în principiu legitima apărare în cazul bunurilor, dar cu nişte limite mai riguroase decât în cazul atacurilor contra persoanei.
Dispoziţiile franceze în materie au fost criticate de doctrină, deoarece s-a considerat că prevederile Codului penal dovedesc calităţi literare în utilizarea adverbelor, metodă care din principiu este ineficace, deoarece mulţimea de incertitudini pe care le-a impus va trebui soluţionată de instanţe, făcând astfel iluzorie distincţia legală între legitimă apărare contra persoanelor şi legitimă apărare a bunurilor12). în practică problema este foarte rar pusă, deoarece, dacă hoţul se opune restituirii bunului, atunci se poate vorbi de tâlhărie, deci o justificare şi a violenţei. ;
Această cauză exoneratoare este aplicabilă frecvent în situaţia bunurilor protejate prin sisteme de apărare automate a bunurilor, care pot determina o vătămare a hoţului. în acest ultim caz, dacă se dovedeşte că cel care a montat dispozitivul automat de apărare a proprietăţii a luat toate măsurile de avertizare a potenţialului hoţ şi instalarea dispozitivului nu urmăreşte uciderea acestuia, rănirea acestuia poate fi considerată a fi comisă în legitimă apărare.
în practica judiciară română s-a decis că instalarea de garduri electrice pentru apărarea proprietăţii împotriva furturilor, chiar dacă a fost anunţată vecinilor, constituie tentativă la infracţiunea de omor, dacă o persoană a fost electrocutată, dar viaţa i-a fost salvată. Această soluţie a fost împărtăşită şi de doctrină. Soluţia o considerăm corectă. Nici dacă e vorba de un curent de mică intensitate, care nu pune în pericol viaţa victimei, nu este justificată ca legitimă nici un fel de acţiune violentă, deoarece atacul împotriva unor bunuri nu pune în pericol grav patrimoniul persoanei.
Considerăm că, de lege lata, nici o vătămare corporală a atacatorului prin utilizarea dispozitivelor de apărare automate nu poate fi justificată pe temeiul legitimei apărări. Acesta poate fi un argument pentru înlăturarea din lege a condiţiei ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile ei.
în practica judiciară nu a fost admisă legitima apărare în cazul în care inculpatul a pândit hoţii şi a lovit la întâmplare cu un par în direcţia lor, cauzând o vătămare corporală gravă unuia, deoarece atacul nu a fost necesar în concret apărării sale, iar prinderea sau identificarea lor se putea face în alt mod decât prin lovirea gravă.
într-o altă speţă s-a decis în sens contrar şi anume că fapta paznicilor, constând în lovirea unei persoane care a sustras o curea de la o batoză aparţinând avutului obştesc şi care a refuzat să se conformeze somaţiei lor, a fost comisă în legitimă apărare. Violenţele exercitate după ce hoţul s-a legitimat ca fiind colectorul comunei şi a afirmat că venise în control, au fost considerate justificate de instanţă. Chiar dacă reţinerea legitimei apărări pentru violenţele ulterioare nu mai era justificată deoarece atacul nu mai era iminent, instanţa a statuat că legitima apărare este admisibilă în cazul infracţiunilor contra avutului, fie el şi obştesc.
Elementul de specificitate în soluţia acestei speţe este că atacul se consideră a fi imediat sau actual până în momentul încetării acţiunii de sustragere, de reţinere sau păstrare, chiar prin forţă, a bunului sustras, ori de asigurare a scăpării şi fugii răufăcătorilor. În susţinerea acestui punct de vedere s-a susţinut că trebuie făcută o distincţie între infracţiunile care, prin consumarea lor, cauzează un prejudiciu ireparabil (distrugerea) şi acelea care produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau diminuat printr-o atitudine pozitivă (majoritatea infracţiunilor contra patrimoniului), chiar după consumarea lor. în cazul primei categorii, consumarea faptei presupune şi consumarea atacului injust, iar pentru cea de-a doua categorie atacul poate dura şi după consumarea faptei până când mai există posibilitatea de a recupera bunul. În speţa noastră „atacul” împotriva patrimoniului era în curs de executare.
în sens contrar, s-a decis că fapta inculpatului care a lovit cu furca peste picioare partea vătămată pe care a prins-o după ce încărcase în căruţă fânul pe care îl sustrăsese de la inculpat, nu este comisă în legitimă apărare deoarece furtul fusese consumat înainte de loviri şi actele inculpatului nu erau necesare pentru apărarea averii. Nu împărtăşim această ultimă soluţie.
în doctrină au fost evidenţiate condiţiile actului de apărare în cazul infracţiunilor contra avutului obştesc şi anume că apărarea trebuie să fie de o intensitate proporţională şi firească, suficientă pentru respingerea atacului şi înlăturarea pericolului ce ameninţă bunul, iar dacă atentatul se săvârşeşte asupra unor bunuri obşteşti de o valoare deosebită sau produce consecinţe ireparabile, atunci violenţele mai grave pot fi considerate ca legitime. Practica judiciară a împărtăşit acest punct de vedere.
Chiar dacă aceste consideraţii au fost făcute în legătură cu importanţa avutului obştesc în perioada respectivă, credem că ele pot fi admise şi în legătură cu celelalte infracţiuni contra patrimoniului.
Proporţionalitatea apărării se evaluează în raport de gravitatea pericolului şi de împrejurările în care s-au produs atacul, fără însă a considera ca fiind criterii apriorice echivalenţa mijloacelor folosite (criteriu neaplicabil în materia infracţiunilor contra patrimoniului) şi nici raportul de forţe dintre agresor şi cel care se apără.
O dată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, ipotezele de legitimă apărare au fost restrânse la câteva cazuri excepţionale. Condiţia ca fapta să pună în pericol grav a înlăturat de la aplicarea legitimei apărări majoritatea furturilor sau a distrugerilor.
în acest sens, s-a decis că, deşi casa inculpatului era un bun important, faptul că partea vătămată a aruncat o cărămidă în ea, nu a pus în pericol grav acel bun şi, în consecinţă, acesta nu poate invoca în apărarea sa legitima apărare.
în speţa pe care o adnotăm, fapta de distrugere nu a pus în pericol grav patrimoniul inculpatului, deci e inadmisibilă legitima apărare de lege lata, chiar dacă „atacul” era material, direct, imediat şi injust. Credem că soluţia, chiar dacă este legală, este departe de a fi şi echitabilă. Un sistem de legi bune este acela care face să fie egalitate între legal şi echitabil. Inculpatul, dacă respecta legea, trebuia să aştepte până victima şi grupul său se plictiseau de distrus bunuri şi apoi să meargă la Poliţie suportând astfel şi riscul insolvabilităţii agresorilor.
Pentru a proteja pe cel ce se apără şi a descuraja pe agresor, unele legislaţii au instituit o prezumţie relativă de legitimă apărare în cazul furturilor prin efracţie şi în timpul nopţii sau al tâlhăriei. Agresorul trebuie să dovedească că cel care s-a apărat nu era în legitimă apărare, spre deosebire de legislaţia română, unde prezumţia este că cel care se apără nu este în legitimă apărare, protejând astfel agresorul. Victima atacului fie nu se opune - şi atunci este lezată, fie se apără - şi atunci este prezumată a nu fi în legitimă apărare. Din acest motiv legitima apărare este admisă cu dificultate.
Singura posibilitate pe care legea o permite este aceea că, în cazul infracţiunii flagrante, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.
în concluzie, considerăm că, de lege ferenda, reglementarea legitimei apărări poate fi îmbunătăţită prin înlăturarea condiţiei ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile ei, tocmai pentru a înlătura unele soluţii pe care, la fel cu cea pe care o adnotăm, le apreciem ca fiind echitabile.
De asemenea, se impune şi consacrarea prezumţiei relative de legitimă apărare în cazul infracţiunilor de tâlhărie, viol sau furt calificat, rămânând în sarcina atacatorului să dovedească eventuala disproporţie a apărării.
