TRAFIC DE STUPEFIANTE. LIPSA PERICOLULUI SOCIAL. RECURS. CAZ DE CASARE
| Comentarii |
|
Deţinerea de către inculpaţi, în contra dispoziţiilor legale, a unei cantităţi de mercur, pe care au intenţionat să-l valorifice întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de stupefiante, prevăzute de art. 312 C. pen.
(Secţia penală, decizia nr. 2129 din 16 mai 2000)
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 47 din 13 iulie 1998, Tribunalul Giurgiu a consemnat pe inculpaţii: M. C.
A. şi S. L. S. la câte 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic cu stupefiante, prevăzute de art. 312 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 74 şi 74 C. pen.
în baza art. 38 C. pen., din pedepsele aplicate inculpaţilor M. A. C. şi S. L. S. s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la 13 februarie 1998 până la 24 februarie 1998.
în baza art. 118 lit. n C. pen., a dispus confiscarea de la inculpaţi, în folosul statului, a cantităţii de 1.060 kg de mercur.
în temeiul art. 191 C. pr. pen., inculpaţii au fost obligaţi fiecare la suma de câte 100.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
în cursul anului 1993, inculpatul S. M. D. a găsit într-un depozit de utilaje petroliere, dezafectate şi abandonate, o cantitate de mercur pe care a pus-o într-un recipient din material plastic pe care apoi l-a dus la domiciliul său.
în toamna anului 1997, fratele său, inculpatul S. S. L. a încercat să folosească mercurul la construirea unei antene de televizor, dar a renunţat şi, în luna decembrie 1997, a dat recipientul cu mercur inculpatului M. A. C. în scopul de a fi valorificat.
Inculpatul M. A. C. a ascuns recipientul cu mercur pe nava fluvială pe care lucra.
Recipientul cu mercur a fost descoperit de comandantul navei care a sesizat organele de poliţie ce au stabilit provenienţa acestuia.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii, care au criticat-o cu privire la greşita lor
condamnare, solicitând a se dispune achitarea şi a se constata că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei fapte prevăzute de legea penală, în cauză urmând a se face aplicarea art. 16 C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia penală nr. 173 din 21 aprilie 1990 a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi, cu motivarea că susţinerea acestora potrivit căreia fapta lor nu întruneşte elementele constitutive ale vreunei infracţiuni nu este întemeiată câtă vreme s-a dovedit că aceştia au deţinut în contra dispoziţiilor legale o cantitate apreciabilă de mercur, substanţă cu un grad ridicat de toxicitate, pe care au intenţionat să-l valorifice.
Săvârşită în aceste condiţii, a conchis instanţa de apel, fapta comisă de inculpaţi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de stupefiante, prevăzute de art. 312 C. pen.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpaţii M. C. A. şi S. S. L. şi S. M. D., care au criticat-o pentru acelaşi motiv invocat şi la instanţa de apel şi anume greşita constatare că fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale vreunei infracţiuni, în cauză impunându-se a se reţine că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive, pericolul social, motiv pentru care au solicitat a se dispune achitarea lor şi aplicarea prevederilor art. 16 C. pen.
Recursurile sunt nefondate.
Situaţia de fapt, reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel, corespunde probelor de la dosar, iar încadrarea juridică dată faptei şi pedepsele aplicate inculpaţilor sunt legale.
Aşa cum s-a arătat şi de instanţa de apel, deţinerea de către inculpaţi, în contra dispoziţiilor legale, a unei cantităţi de peste 1 kg de mercur, pe care au intenţionat să-l valorifice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de stupefiante prevăzute de art. 312, întrucât prezintă pericol social ridicat, atât prin cantitatea deţinută
cât şi prin circulaţia ei fără un control din partea organelor abilitate, cu consecinţe grave în plan social şi economic.
Pentru considerentele arătate, având în vedere că, verificând decizia şi în raport cu prevederile art. 385 alin. 3, nu se constată existenţa unor motive
analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate şi a fi respinse ca atare, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
NOTAI
Soluţia Curţii Supreme este legală, dar motivarea, după părerea noastră, impune unele precizări.
în primul rând, inculpaţii, susţinând în motivele lor de recurs că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv pericolul social, implicit au invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. pr. pen.
Curtea avea obligaţia - nu latitudinea - să răspundă în considerentele deciziei: dacă critica recurenţilor se încadrează sau nu în acest caz de casare.
în al doilea rând, credem că, în cadrul analizei efectuate, instanţa trebuia să sesizeze confuzia, voită sau nu, a apărării inculpaţilor, între elementele constitutive ale infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia.
Pericolul social este o trăsătură esenţială a infracţiunii, nu un element constitutiv al acesteia.
Trăsăturile esenţiale - între care şi pericolul social sunt calităţi, însuşiri care caracterizează infracţiunea în genere şi, deci, orice infracţiune aparte; ele nu intră în conţinutul diferitelor fapte care constituie infracţiuni, îşi găsesc însă reflectarea în acest conţinut şi pun în lumină caracterul lui penal.
Dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părţi componente în conţinutul fiecărei infracţiuni privite în special şi particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.
Că între trăsăturile esenţiale şi elementele constitutive există o deosebire conceptuală rezultă, de altfel, din prevederile art. 10 C. pr. pen. care consideră lipsa gradului de pericol social ale unei infracţiuni şi lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii drept cazuri distincte prevăzute la lit. b1 şi respectiv lit. d - de împiedicare a punerii în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale.
în raport de toate acestea, concluzia care se impune şi la care trebuia să ajungă instanţa, este că lipsa uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu constituie caz de casare şi, pe cale de consecinţă, critica inculpaţilor nu poate fi analizată în raport de nici unul din cele 22 de cazuri limitativ prevăzute în art. 3859 alin. 1 C. pr. pen.
Arătam la începutul expunerii că instanţa avea obligaţia să răspundă în considerente, în mod neechivoc, dacă critica recurenţilor se încadrează sau nu în cazul de casare invocat, ori eventual în alt caz de casare.
Această obligaţie decurge din dispoziţia imperativă a art. 3856 alin. 2 C. pr. pen. potrivit căreia „instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859”.
în loc de acest mod de examinare prescris în termeni imperativi de text, ce face instanţa?
Trece la examinarea în fond a cauzei arătând că situaţia de fapt reţinută de
instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel, corespunde probelor de la dosar, iar încadrarea juridică dată faptei şi pedepsele aplicate inculpaţilor sunt legale ...”.
Această examinare caracterizează judecata în apel iar în cadrul recursului ea nu este numai inutilă, ci şi nelegală, deoarece practic se mai face o a treia judecată în fond, ceea ce contravine naturii juridice a recursului, care este o cale de atac eminamente devolutivă, în drept.
NOTA II
Afirmaţia categorică din nota precedentă, potrivit căreia: „lipsa uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu constituie caz de casare” este, socotim noi, susceptibilă de critică.
Astfel, potrivit art. 17 alin. 1 C. pen.: „săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Prin urmare, numai existenţa cumulativă a acestor trei trăsături esenţiale conferă unei fapte caracter penal.
Cum infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 C. pen.) rezultă că o hotărâre de condamnare care ignoră vreuna din aceste cerinţe este nelegală.
Dată fiind însemnătatea chestiunii, legiuitorul procedural s-a preocupat de asigurarea instrumentelor juridice adecvate, inclusiv cele vizând controlul judiciar.
Referitor la recurs, remarcăm că art. 3859 alin. 1 pct. 13 C. pr. pen. prevede următorul caz de casare: „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”. Aşadar, pentru această trăsătura esenţială rezolvarea normativă este fără echivoc.
Absenţa unei referiri exprese în cazurile de casare şi cu privire la celelalte însuşiri esenţiale naşte întrebarea firească: vinovăţia şi pericolul social exced cenzurii instanţei de recurs?
Cu privire la vinovăţie considerăm că este necesar să se distingă între noţiunea de „vinovăţie - trăsătură esenţială a infracţiunii” şi cea de „vinovăţie - element constitutiv al infracţiunii”.
Pentru această din urmă situaţie art. 3859 pct. 12 teza I C. pr. pen. instituie drept caz de casare: „când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiunii [...].”
în opinia noastră, vinovăţia, în accepţiunea de trăsătură esenţială a infracţiunii, şi pericolul social pot fi verificate de către instanţa de recurs prin prisma cazului de casare din art. 3859pct. 171 teza IC. pr. pen. întrucât condamnarea pentru o infracţiune inexistentă (fie datorită incidenţei vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, fie a lipsei gradului de pericol social al unei infracţiuni) pune în evidenţă caracterul de contrarietate cu legea a hotărârii pronunţate în aceste condiţii.
Acestei aserţiuni nu-i poate fi opusă susţinerea că aprecierea gradului de pericol social este o chestiune de fapt, fiind atributul exclusiv al instanţei de fond.
Evident că recursul nu declanşează un control asupra fondului cauzei, iar erorile de fapt nu sunt susceptibile de a constitui motive de casare, cu excepţia erorii grave de fapt (art. 3859 pct. 18 C. pr. pen.). Instanţa de recurs este obligată să controleze doar dacă s-a aplicat în mod corect legea faptelor stabilite de către instanţa de fond.
însă, constatarea instanţei de fond trebuie să se conformeze atât normelor de drept material, cât şi celor procedurale, pentru că numai astfel se poate afirma valabil-că faptul stabilit este conform dreptului.
Problema dacă un fapt este constatat conform legii este o chestiune de drept, dar şi o chestiune de fapt.
Aspectul faptic nu trebuie să conducă la interpretarea „suveranităţii depline” a instanţei de fond, pentru că, în ultimă instanţă, este înfrânt dreptul.
Instanţa de fond poate greşi în aprecierea gradului de pericol social al faptei şi această eventuală greşeală este controlabilă în condiţiile arătate mai sus, întrucât în discuţie este un lucru fundamental, anume temeiul răspunderii penale.
