ARTICOLUL 124 Înfăptuirea justiţiei Instanţele judecătoreşti Autoritatea judecătorească
| Comentarii |
|
CAPITOLUL VI
Autoritatea judecătorească
SECŢIUNEA 1
Instanţele judecătoreşti
Autoritatea judecătorească
SECŢIUNEA 1
Instanţele judecătoreşti
ARTICOLUL 124
Înfăptuirea justiţiei
(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
| ← ARTICOLUL 123 Prefectul Administraţia publică locală... | ARTICOLUL 125 Statutul judecătorilor Instanţele... → |
|---|
Se înţelege, după decembrie 1989, cetăţenii României
Citește mai mult
au avut un orizont de aşteptare şi în ceea ce priveşte justiţia .Din motive diverse, percepţia cetăţenilor asupra actului de justiţie este însă departe de ceea ce trebuie să fie justiţia, ca element al civilizaţiei occidentale spre care tinde societatea românească. Aproape că despre incorectitudinea din justiţie, despre corupţia din justiţie se vorbeşte ca despre un fenomen de la sine înţeles, anormalitatea tinde să se instituţionalizeze, sens în care există şi repetate atenţionări ale structurilor şi demnitarilor europeni.Se pare că toată lumea este de acord că ceva nu este în regulă cu justiţia din România, considerându-se, în procesul de identificare a soluţiilor pentru intrarea în normalitate, că anumite precizări sunt necesare, fie modificându-se, fie completându-se textele existente, inclusiv constituţionale. Este, de fapt, una din necesităţile fundamentale care a condus la prezenta lege de revizuire a Constituţiei.
La prima vedere, noul alineat, care se adaugă la art. 124, conţine deziderate de ordin moral, putându-se spune că aceste principii morale se subînţelegeau şi din textele iniţiale ale Constituţiei. La o analiză mai aprofundată, văzând Constituţia, ca lege fundamentală a ţării, rezultă că principiile constituţionale despre rolul justiţiei s-au nuanţat, ceea ce are ca efect modificarea corespunzătoare a legislaţiei. Desigur, că textul nou introdus trebuie privit în coroborare cu celelalte texte care au fost sau, după caz, s-au introdus în Constituţie la capitolul consacrat autorităţii judecătoreşti. Aşa, de pildă, prin alin.3 al art. 125, nou introdus, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, ceea ce înseamnă că, din coroborarea celor două texte, putem trage concluzia că, în perspectivă, este de neconceput ca, în una şi aceeaşi problemă de drept, să existe, în România, soluţii diferite, cum se întâmplă, uzual, în prezent. Federalizarea justiţiei într-un stat unitar este inadmisibilă.
Fără modificările constituţionale la care ne referim, “procesul de tranziţie” al justiţiei s-ar fi prelungit, riscându-se ca cetăţenii să-şi piardă încrederea injustiţie, ca putere a statului de drept. Or, se ştie, la statul de drept şi la drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu există alternativă democratică. Unde nu sunt drepturi ale cetăţenilor şi garanţii constituţionale ale acestora, între care o justiţie imparţială şi egală pentru toţi, nu poate fi vorba nici de democraţie constituţională.
Deşi exprimarea „putere judecătorească" a fost înscrisă explicit în Constituţie doar prin revizuirea din anul
Citește mai mult
2003, este în afara oricărei îndoieli faptul că ea nu a fost necunoscută Constituantului din 1991 şi că separaţia şi echilibrul puterilor rezulta clar din conţinutul Constituţiei în formularea sa iniţială. Cu toate acestea constituantul a preferat denumirea „autoritate judecătorească" a Titlului IV sub care a reglementat instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Această denumire nu este străină nici unor constituţii din alte state (cea franceză de exemplu), nu se identifică cu cea de putere judecătorească pe care o excede ca sferă, dar este de mare utilitate în tehnica redactării constituţionale. De aceea apare cu claritate că art. 1 alin. (4) menţionat mai înainte se referă numai la instanţele judecătoreşti.Cât priveşte cuvântul justiţie, el are două accepţiuni, ambele corecte şi utilizate. Prin, justiţie" înţelegem, într-o primă accepţiune sistemul instanţelor (organelor) judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. în limbajul obişnuit, a face justiţie înseamnă a face dreptate. Iar remarca uluitoare a lui Puffendorf, în sensul căreia „Dacă n-ar exista justiţie, ne-am mânca între noi", a fost şi rămâne valabilă şi azi.
II. Prin aşezarea sa constituţională, art. 124 comandă întreg conţinutul reglementărilor privind puterea judecătorească. înfăptuirea justiţiei în numele legii exprimă realitatea în sensul căreia aceasta este autoritatea prin care sunt aduse la îndeplinire, în caz de nevoie, comandamentele dreptului, ale legii. Aceasta implică importante consecinţe, şi anume: sunt autorităţi care înfăptuiesc justiţia numai cele stabilite prin lege; judecata se realizează prin proceduri stabilite numai prin lege; sancţiunile ce sunt aplicate sunt numai cele stabilite prin lege; hotărârile şi deciziile judecătoreşti se pronunţă în numele legii.
III. Justiţia unică, imparţială şi egală. Cu prilejul revizuirii Constituţiei, art. 124 i s-a adăugat un alineat nou în sensul căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. S-a valorificat astfel atât un clasic principiu juridic cât şi o exigenţă din Convenţia europeană privind drepturile omului.
Justiţia este unică, iar aceasta înseamnă că: activitatea de judecată se înfăptuieşte după aceleaşi coduri şi legi în toată România; judecăţile se realizează de unul şi acelaşi sistem de autorităţi judecătoreşti; altfel spus de către o singură putere judecătorească; pentru întreaga ţară există o singură înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie.
Justiţia este imparţială, în sensul că, fiind înfăptuită de către autorităţi special create, acestea sunt neutre, nu au şi nu trebuie să aibă nici un interes particular, concret în procesul pe care-1 judecă. Ea se fondează pe ideea de neutralitate, fiind exclusă atitudinea de părtinire sau de respingere faţă de una din părţi. Caracterizarea exprimă constituţional cutuma clasică în sensul căreia nu poţi fi judecător în propria cauză; exprimă ideea neutralităţii care este de esenţa justiţiei.
Justiţia este egală pentru toţi, în sensul că marele principiu al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, se aplică şi părţilor din proces, acestora aplicându-li-se acelaşi regim juridic. în faţa judecătorului atât oamenii luaţi individual, cât şi autorităţile publice, private, confesionale stau pe picior de egalitate. în faţa judecătorului toţi sunt părţi, justiţiabili. Acest adaos s-a impus ca urmare a practicii judecătoreşti care, uneori, găsea cu greu un temei juridic explicit tratamentului egal al părţilor.
IV. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii este un principiu constituţional de organizare şi funcţionare a justiţiei. Acest principiu impune ca în soluţionarea pricinilor judecătorul să nu poată primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Acest principiu protejează j ustiţiabilii contra abuzurilor puterilor publice. Supunându-se numai legii, se subînţelege că judecătorul se supune şi Constituţiei, care este legea supremă în stat. Această precizare este deosebit de actuală ştiut fiind că în justiţia contemporană noutatea este aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale şi înlăturarea ecranului legii. Iar această nouă viziune, care desigur completează armonios conceptul justiţiei clasice, este efectul constituţionalizării dreptului, ca proces în plină desfăşurare.
Principiul constituţional îşi găseşte garantarea sa, îndeosebi, în modalităţile de recrutare a judecătorilor, în inamovibilitatea judecătorilor, în avansarea judecătorilor, în controlul judecătoresc şi, nu în ultimul rând, în salarizarea judecătorilor.