ARTICOLUL 120 Principii de bază Administraţia publică locală Administraţia publică
| Comentarii |
|
CAPITOLUL V
Administraţia publică
SECŢIUNEA a 2-a
Administraţia publică locală
Administraţia publică
SECŢIUNEA a 2-a
Administraţia publică locală
ARTICOLUL 120
Principii de bază
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.
| ← ARTICOLUL 119 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării... | ARTICOLUL 121 Autorităţi comunale şi orăşeneşti... → |
|---|
Noua reglementare, potrivit standardelor europene, admite dreptul cetăţenilor români care aparţin unei minorităţi naţionale, care are în unitatea administrativ-teritorială respectivă
O pondere
Citește mai mult
semnificativă, la a folosi în scris sau oral, în relaţiile cu autorităţile locale, limba maternă. Legea administraţiei publice locale va veni cu detalii în legătură, atât cu semnificaţia expresiei “pondere semnificativă”, cât şi cu privire la aspectele de ordin procedural: condiţii, efecte şi sancţiuni.Este de la sine înţeles că exercitarea acestui drept nu poate fi realizat decât în consonanţă cu drepturile cetăţenilor care nu vorbesc bine limba acelei minorităţi, dar trebuie să cunoască actele şi faptele administraţiei, respectiv cu observarea principiului constituţional referitor la limba oficială a statului român.
Citește mai mult
Spaniei; Titlul V din Constituţia Italiei; Titulul VIII din Constituţia Portugaliei).Astfel, Titlul VIII din Constituţia Spaniei, art. 137-158, este mai departe structurat pe 3 capitole: Cap. 1 - „Principii generale"; Cap. 2 -„Administraţia locală"; Cap. 3 - Comunităţile autonome. Ponderea cea mai mare o are capitolul consacrat comunităţilor autonome, unde întâlnim texte de mare detaliu, cum este art. 148 care enumeră materiile, (22 la număr), în care îşi pot asuma competenţe comunităţile autonome. în art. 149 sunt enumerate materiile în care statul are competenţe exclusive, în număr de 32.
Aceste aspecte nu sunt întâmplătoare în Constituţia Spaniei pentru că legiuitorul constituant spaniol din 1978 a simţit nevoia unei dezvoltări în Constituţie a problemelor ce vizează „organizarea teritorială a statului", cum este denumirea Titlului VIII la care ne referim, tocmai pentru a evita o formulă de organizare federativă, avându-se în vedere cunoscutele reacţii ale bascilor şi ale catalanilor.
Aceste dezvoltări din Titlul VIE au fost menţinute tocmai pentru a demonstra că prin Constituţie se urmăreşte „fundamentarea unităţii indisolubile a naţiunii spaniole, patrie comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor"', cum se menţionează în art. 2, unde se adaugă că prin Constituţie se recunosc şi se garantează dreptul la autonomie a naţionalităţilor şi regiunilor care compun Spania, şi la solidaritate între ele.
Nu este locul într-o carte consacrată comentării Constituţiei României să ne oprim la o analiză adâncită asupra fenomenului Comunităţilor autonome din Spania, dar autorii acestei lucrări pot confirma că din discuţiile cu redactori ai Proiectului Spaniol de Constituţie a reieşit că în intenţia Constituţiei nu a fost organizarea teritoriului Spaniei în integralitate în comunităţi autonome, ci reglementarea acestei instituţii, ca, prin lege, să se organizeze numai în anumite zone, asemenea „comunităţi autonome". Dovadă în acest sens este şi modul în care a fost reglementată desemnarea senatorilor, Senatul fiind cameră de reprezentare teritorială. Astfel, după cum rezultă din art. 69 al Constituţiei Spaniei, regula o reprezintă desemnarea Senatorilor la nivel provinciilor şi excepţia o reprezintă desemnarea senatorilor la nivelul comunităţilor autonome. Când, după adoptarea Constituţiei, s-a discutat în Parlamentul Spaniei legea de înfiinţare a comunităţilor autonome a rezultat ceea ce redactorii Constituţiei nu au preconizat. întregul teritoriu al Spaniei s-a organizat în comunităţi autonome, 17 la număr, transformând Spania, practic, într-o cvasifederaţie, de unde problemele delicate în ceea ce priveşte alegerea senatorilor.
Probleme de aceeaşi natură a avut de rezolvat şi legiuitorul constituant italian din 1947, mai ales pe fondul reacţiilor din diferite zone ale Italiei, cu privire la implicarea Italiei în cel de-al doilea război mondial.
în acest sens, chiar denumirea Titlului V - „Regiunile, provinciile şi comunele", sugerează o organizare pe două nivele intermediare, lăsând să se înţeleagă că la al doilea nivel vor fi largi competenţe, inclusiv cu caracter normativ.
De altfel, în art. 117 sunt enumerate materiile în care, în limitele principiilor fundamentale, reglementate prin legile statului, regiunile pot adopta norme legislative care, însă, nu pot fi în contradicţie cu interesul naţional şi nici cu interesul altor regiuni.
în plus, în art. 116 se menţionează că prin statutele speciale adoptate, se atribuie forme particulare de autonomie Siciliei, Sardiniei etc.
Cu toate aceste precauţii ale legiuitorului constituant italian din 1947, nu s-a putut evita constituirea unei formaţiuni politice care promovează ideea independenţei Nordului sub denumirea de Padania, să nu mai vorbim de curentele secesioniste din Sicilia sau Sardinia.
Existenţa acestor curente politice nu schimbă, însă, sistemul constituţional italian, Italia fiind un stat unitar cu o organizare administrativ-teritorială specifică, reglementare care a ţinut seama de zbuciumata istorie de constituire a statului italian şi de particularităţile geografice.
II. Semnificaţia reglementării din 1991. Legiuitorul nostru constituant din 1991 s-a oprit la o formulă intermediară, reţinând în Secţiunea a 2-a - „Administraţia publică locală" - a Cap. V - .Administraţia publică" - din Titlul III - „Autorităţile publice", numai un număr de patru articole, strict necesare pentru a reflecta autorităţile comunale, orăşeneşti şi judeţene, respectiv autorităţile statale la nivelul judeţelor şi, bineînţeles, principiile care stau la baza raporturilor dintre aceste autorităţi. Această concepţie are în vedere evoluţiile extrem de rapide în domeniul autonomiei locale, pe măsura dezvoltării economice şi sociale a comunităţilor locale, care nu poate fi decât conformă legii.
Această concepţie reprezintă o îndepărtare de „spiritul tradiţional" pentru că, în Constituţia României din 1923, problema administraţiei publice locale era expediată într-un singur articol (art. 108), cum s-a arătat, în redactarea: „Instituţiunile judeţene şi comunale sunt regulate de legi. Aceste legi vor avea de bază descentralizarea administrativă. Membrii Consiliilor judeţene şi consiliilor comunale sunt aleşi de către cetăţenii români prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu şi cu reprezentarea minorităţii, după formele prevăzute de lege. La aceştia se vor putea adăoga prin lege şi membri de drept şi membri cooptaţi. Intre membrii cooptaţi pot fi şi femei majore."
în redactarea din 1991, art. 120 la care ne referim, scotea în evidenţă cele două principii de ordin constituţional, ale administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, şi anume: principiul autonomiei locale şi principiul descentralizării serviciilor publice. Textul constituţional pleca de la ideea că aceste principii se vor regăsi atât în activitatea fiecărei autorităţi comunale, orăşeneşti sau judeţene, cât şi în raporturile dintre autorităţile comunale (orăşeneşti) şi cele judeţene.
III. Semnificaţia modificărilor din 2003. Prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a adăugat la cele două principii ale textului din 1991 şi principiul deconcentrării serviciilor publice. Această completare era necesară pentru că administraţia publică locală, de vreme ce se realizează la nivel judeţean şi la nivelul localităţilor, presupune, la rândul său, o aşezare în teritoriu a organismelor specializate, deci o deconcentrare spre localităţi a serviciilor, care, în prezent, funcţionează numai în "capitala" judeţului, respectiv în cadrul localităţilor spre cartiere sau, după caz, spre sate. Acest principiu trebuia, aşadar, înscris expres în textul Constituţiei. De altfel, aşa cum s-a arătat în comentariul din 1992 al Constituţiei, principiul descentralizării serviciilor publice includea şi sensul deconcentrării, dar înscrierea expresă a principiului deconcentrării înlătură orice dubiu.
Este de subliniat că prin sintagma „administraţia publică" se desemnează activitatea pe care o desfăşoară autorităţile create pe baza principiului autonomiei locale. Nu trebuie, deci, confundată ideea de administraţie publică locală, care vizează atât comuna (oraşul), cât şi judeţul, cu ideea de consiliul local, care, în virtutea convenţiei terminologice inserate la articolul următor, evocă numai autorităţile comunale şi orăşeneşti.
De asemenea, se impune a releva că principiul autonomiei locale stă la baza raporturilor şi dintre autorităţile comunale şi orăşeneşti sau, după caz, judeţene, desemnate în mod democratic de către cetăţeni (prin vot), pe de o parte, şi autorităţile statale (guvernamentale sau departamentale) „implantate" în teritoriu, pe de altă parte.
IV. Folosirea limbii materne. Legea de revizuire a Constituţiei a mai completat textul iniţial din 1991 şi cu un nou alineat, consacrat folosirii, în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale, a limbii materne, ridicându-se la nivel de normă constituţională un principiu din Legea nr. 215/2001, Legea administraţiei publice locale: „în comunele sau oraşele în care cetătenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoţtintă publică şi în limba maternă a cetătenilor aparţinând minorităţii respective." [art. 40 alin. (7)].
Noua reglementare constituţională, potrivit standardelor europene, admite dreptul cetăţenilor români care aparţin unei minorităţi naţionale, care are în unitatea administrativ-teritorială respectivă o pondere semnificativă, de a folosi, în scris sau oral, în relaţiile cu autorităţile locale, limba maternă. Legea administraţiei publice locale va veni cu detalii atât în legătură cu semnificaţia expresiei „pondere semnificativă", cât şi cu privire la aspectele de ordin procedural, la condiţii, la efecte şi sancţiuni.
Este de la sine înţeles că exercitarea acestui drept nu poate fi realizat decât în consonanţă cu drepturile cetăţenilor care nu vorbesc limba acelei minorităţi, dar trebuie să cunoască actele şi faptele administraţiei, respectiv, cu observarea principiului constituţional referitor la limba oficială a statului român.