ARTICOLUL 139 Impozite, taxe şi alte contribuţii Consiliul Superior al Magistraturii Autoritatea judecătorească

I. Geneza reglementării. Versiunea din 1991 a acestui text a fost rezultatul adoptării, fără modificări, a textului din Proiect, în şedinţa Adunării Constituante din data de 13 noiembrie 19913). Este de menţionat că articolul din Proiectul de Constituţie a fost adoptat, la data respectivă, cu o formulare generică la alin. (2): „impozitele şi taxele locale se stabilesc de către consiliile locale şi judeţene în limitele şi condiţiile legii."

Anterior acestei date, Adunarea Constituantă a adoptat cu modificări terminologice secţiunea consacrată administraţiei locale. Astfel, Secţiunea 2 din

Citește mai mult

Capitolul V al Titlului III, care în Proiect a fost intitulată „Administraţia publică locală şi judeţeană" a fost „adjudecată" sub denumirea „Administraţia publică locală", lăsându-se să se înţeleagă că această denumire se va generaliza, inclusiv Ia articolul consacrat impozitelor şi taxelor, ceea ce a determinat pe reprezentantul Comisiei de elaborare a Proiectului de Constituţie să facă după votul din 13 noiembrie 1991 precizarea corespunzătoare."

Aşa se explică de ce, în documentele Comisiei de elaborare a Proiectului de Constituţie, s-a reţinut pentru alin. (2) redactarea „Impozitele şi taxele locale se stabilesc de către consiliile locale, în limitele şi în condiţiile legii"2). Ulterior, Comisia a realizat că generalizarea denumirii secţiunii amintită mai sus, cel puţin în ceea ce priveşte impozitele la care se referea art. 137 din Proiectul de Constituţie, este incorectă din punct de vedere ştiinţific, fiind de natură a conduce la confuzii şi la blocaje instituţionale. Este motivul pentru care, în documentul privind corelarea generală a textelor adoptate, s-a revenit la forma iniţială a Proiectului, făcându-se precizarea şi la consiliile judeţene, însoţită de unele corecţii de ordin redacţional, rezultând textul din Constituţia din 19913).

II. Substanţa reglementării. Explicaţiile cu privire la elaborarea şi adoptarea versiunii din 1991 a art.139 la care ne referim ne ajută să înţelegem şi substanţa reglementării, în sensul că impozitele şi taxele, precum şi alte contribuţii financiare la bugetul de stat, vizează deopotrivă bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale, adică bugetele stabilite de consiliile locale şi de consiliile judeţene.

Versiunea din 1991 a textului, în două alineate, a urmărit ca, pe de o parte, în alin. (1) să se stabilească principiile după care, cum s-a arătat anterior, numai legea, adică actul juridic votat de Parlament, stabileşte contribuţiile financiare sub formă de impozite, taxe etc. către bugetele centrale, adică către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, iar pe de altă parte, să consacre un principiu constituţional pentru impozitele locale.

Din formularea „se stabilesc numai prin lege" se deduce că nu este de conceput să se stabilească impozite, taxe sau alte contribuţii la bugetul de stat prin hotărâre de Guvern sau, mai grav, prin ordine ale miniştrilor, cum, din păcate, s-a întâmplat şi se întâmplă şi la data prezentelor comentarii. Există contribuţii financiare, în speţă cota taxei pe valoare adăugată pentru anumiţi contribuabili, care este stabilită prin ordin al ministrului finanţelor. Formularea categorică a textului constituţional anume folosirea adverbului „numai" care indică exclusivitatea, conduce în mod categoric la teza după care este exclusă delegarea de atribuţii în această materie.

Legea nu poate, faţă de formularea categorică a textului constituţional, să lase la latitudinea Guvernului sau a ministrului de finanţe să stabilească impozite, taxe ori alte contribuţii la bugetul de stat sau la bugetul asigurărilor sociale de stat. Se înţelege că dispoziţiile legale care îngăduie asemenea delegări sunt neconstituţionale, fiind susceptibile de atac, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate sau prin acţiune directă a Avocatului Poporului, la Curtea Constituţională.

Actele administrative emise pentru stabilirea de taxe, impozite şi alte contribuţii la bugetul de stat sau la bugetul asigurărilor sociale de stat, cum ar fi ordine ale ministrului, sunt lovite de nulitate absolută, fiind susceptibile de atac în faţa instanţei de contencios administrativ.

în ipoteza în care asemenea acte administrative nu au fost atacate în termenul general de 1 an, prevăzut de Legea contenciosului administrativ, nimic nu opreşte persoana care se consideră vătămată în drepturile sale şi în interesele sale legitime printr-un asemenea act administrativ să introducă acţiune prealabilă, solicitând revocarea actului şi intrarea în ordinea constituţională. Dacă autoritatea administrativă emitentă refuză să răspundă, acţiunea în contenciosul administrativ va fi întemeiată pe ideea refuzului nejustificat, respectiv dacă autoritatea administrativă emitentă răspunde celui vătămat în sensul menţinerii actului, înseamnă că actul anterior a fost întregit cu actul la care se referea răspunsul, iar cel vătămat poate ataca acest din urmă act în instanţa de contencios administrativ, în termenul prevăzut de lege.

III. Semnificaţia modificărilor din 2003. Articolul 139, la care ne referim, prin Legea de revizuire a Constituţiei a suferit două modificări, în primul rând denumirea acestuia a fost schimbată, din „impozite şi taxe" în „impozite, taxe şi alte contribuţii", iar în al doilea rând, s-a adăugat alin. (3).

Necesităţile financiare ale ţării au impus necesitatea prelevării, îndeosebi de la agenţii economici, pe lângă tradiţionalul impozit şi, respectiv, a diferitelor taxe, atunci când e cazul, şi a altor contribuţii financiare destinate constituirii unor fonduri la nivel naţional, din care să fie finanţate diferite servicii sau lucrări publice, ca de exemplu construcţia şi modernizarea drumurilor, construcţia de locuinţe etc.

Această realitate economico-financiară trebuia să dobândească şi o consacrare constituţională, iar pentru a contura cetăţenilor şi agenţilor care plătesc asemenea contribuţii speciale un sentiment de încredere, textul nou introdus precizează principiul după care asemenea fonduri speciale se folosesc, în regimul stabilit prin lege, dar numai pentru realizarea destinaţiei pentru care au fost constituite. Este, aici, un criteriu constituţional pentru verificarea de către Curtea Constituţională a constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor în materie, respectiv pentru verificarea de către Curtea de Conturi a activităţii Guvernului şi a ministerelor, în legătură cu folosirea acestor fonduri.