ARTICOLUL 23 Libertatea individuală Drepturile şi libertăţile fundamentale
| Comentarii |
|
Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 23
Libertatea individuală
(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
| ← ARTICOLUL 22 Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi... | ARTICOLUL 24 Dreptul la apărare Drepturile şi libertăţile... → |
|---|
- alin.12 "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii". Aceasta propozitie pare neterminata si ar putea continua astfel: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, ci si in conformitate cu......
Eu cred ca formularea corecta, clara, care nu lasa loc interpretarilor este: "Orice pedeapsa trebuie stabilita si aplicata doar in conditiile si in temeiul legii".
La fel si cu alin.13 "Sancţiunea privativă de libertate nu poate
Citește mai mult
fi decât de natură penală, ci și de natura ...... ". Si in acest caz cred ca mai corect era: "Sancţiunea privativă de libertate va fi doar de natură penală”. Aștept un răspuns. Mulțumesc.Citește mai mult
de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea individuală este expresia constituţională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi proteja libertatea omului. Acestea fiind spuse, nu trebuie înţeles de aici că libertatea individuală ar fi un drept absolut. Ca toate drepturile subiective, ea cunoaşte anumite limite în exercitare, prima dintre ele fiind libera exercitare a drepturilor celorlalte subiecte de drept. Prin urmare, ea se realizează în coordonatele impuse de ordinea de drept.încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţii de tip represiv, ceea ce implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, chiar unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări. Acţiunea de tip represiv a autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept este şi trebuie să fie condiţionată şi clar delimitată, astfel încât libertatea individuală să fie respectată şi nici o persoană care este inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice. Intervine astfel noţiunea de siguranţă a persoanei care exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii permite realizarea represiunii faptelor antisociale sau nelegale, dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară. Noţiunea de libertate individuală are însă o sferă de cuprindere mai mare decât cea de siguranţă a persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale, ce priveşte legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
II. Restrângeri. Articolul 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări; acestea pot fi dispuse numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Prin cazuri prevăzute de lege urmează să înţelegem situaţiile, împrejurările în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Prin procedura prevăzută de lege, urmează să înţelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituţional obligă totodată legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât şi procedurile. în orice caz, legiuitorul, în stabilirea cazurilor şi procedurilor, va trebui să aibă în vedere că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
Percheziţia este o măsură prevăzută în Codul de procedură penală, reglementată astfel: „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris (...) tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia". Prin ea însăşi percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei în accepţiunea pe care am formulat-o mai înainte. De aceea percheziţia se poate efectua numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Trebuie să adăugăm că revine procedurii penale stabilirea de reguli, până la detaliu, privind încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, de asemenea reglementată în Codul de procedură penală, prin care persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală. în legătură cu durata maximă a reţinerii, care nu poate depăşi 24 de ore, ea trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin de 24 de ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea organelor de anchetă în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică, din punct de vedere juridic răspunderea autorităţii care ar fi realizat o reţinere până la limita maximă dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că, deci, ea nu era necesară. Desigur, este rolul legislaţiei procesual-penale să detalieze procedurile reţinerii până la amănunte, un loc important trebuind să-1 ocupe evidenţele strict necesare.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de competenţa unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial, anume judecătorilor. Două reguli constituţionale importante sunt prevăzute explicit în art. 23: a) arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare, şi b) dispunerea acestei măsuri revine doar judecătorului. Coroborând alin. (4) cu alin. (2) al art. 23 rezultă că arestarea se poate dispune numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Apărarea intereselor legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune implică intentarea unui proces penal făptuitorului, proces care poate dura şi durează mai ales în cauzele mai complicate. De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării persoanelor implicate, atunci când, în condiţiile legii, o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care ar risca să conducă la o aplicare dificilă. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Având în vedere aceste realităţi obiective, revizuirea constituţională din 2003 a adus mai multe precizări în această materie, făcând distincţie, în mod expres, între cele două faze ale procesului penal, urmărirea şi judecata. Diferenţele se referă doar la aspecte de detaliu (durata arestării şi ritmicitatea verificării legalităţii măsurii arestării), nu şi la autoritatea competentă să emită mandatul sau la regulile juridice fundamentale de emitere a acestuia. Astfel, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru maxim 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca durata totală a arestului preventiv al unei persoane să poată depăşi un termen rezonabil, şi, în nici un caz, să nu fie mai mare de 180 de zile. în cursul judecăţii, instanţa de judecată este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic şi nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării. Ea are obligaţia să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile acestei măsuri nu mai există. Evident că acestea fiind duratele stabilite ca maxime, arestarea poate opera şi pentru termene mai mici decât cele precizate în textul constituţional.
în toate situaţiile, cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Controlul judiciar şi cauţiunea sunt două instituţii procesual penale care garantează că persoana liberată provizoriu va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată. Liberarea provizorie, regulă a încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum riscul unei erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale. De asemenea, cel arestat are oricând posibilitatea de a ataca hotărârile judecătoreşti referitoare la arestarea sa prin căile de atac prevăzute de lege.
Constituţia stabileşte şi alte reguli, comune reţinerii şi arestării. Deoarece atât reţinerea cât şi arestarea privesc libertatea individuală, ele se pot ordona numai atunci când există motive legale, iar în ideea de respect a libertăţii şi siguranţei persoanei aceasta are dreptul să cunoască motivele care impun măsuri atât de grave şi care, desigur, o privesc. De aceea Constituţia prevede două reguli în legătură cu aceste motive, prima privind timpul de comunicare şi a doua privind limba în care se face această comunicare. Astfel autoritatea care efectuează reţinerea sau arestarea, are obligaţia constituţională de a comunica de îndată persoanei reţinute sau arestate motivele măsurii luate. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice, ci şi pentru evitarea unor erori. Cât priveşte limba în care se face comunicarea ea este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, este o garanţie a siguranţei persoanei. Atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă în cel mai scurt termen, dar şi, acest lucru este esenţial, numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. învinuirea este deja un mare pas spre formularea culpabilităţii şi răspunderii persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să funcţioneze. Avocatul devine practic un garant al siguranţei persoanei, el poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu care clientul său este confruntat. Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este obligatorie, de aceea autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se realizează prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este atât de clară şi, desigur, imperativă încât nu admite nici un subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o gravă încălcare a Constituţiei.
Arătam că reţinerea şi arestarea unei persoane se justifică prin existenţa unor motive, desigur legale. Dacă aceste motive au dispărut, spune Constituţia, cel reţinut sau arestat trebuie în mod obligatoriu eliberat. Deşi textul nu stabileşte un termen în care eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor.
III. Prezumţia de nevinovăţie. Principiul legalităţii. în fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale, de mare tradiţie în sistemele juridice şi de incontestabilă actualitate, anume prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constituţională a adăugat încă o regulă devenită cu timpul tradiţie în mai multe state dezvoltate, aceea a imposibilităţii de a prevedea prin lege sau aplica sancţiuni privative de libertate în alte domenii decât cel penal, facându-se astfel corelaţia cu revizuirea intervenită la art. 15 alin. (2), care se fundamentează, între altele, şi pe caracterul eminamente administrativ al sancţiunilor contravenţionale.
sotul meu e din Ecuador AMERICA DE SUD.
parintii mei il ameninta tot timpul cu expulzarea.
tot timpul il fac hot , doar prin simplul fapt ca el are o datorie la ei.
suntem casatoriti de 8 ani..
o zi buna..