ARTICOLUL 24 Dreptul la apărare Drepturile şi libertăţile fundamentale

I. Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.

II. Accepţiuni. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect conţinutul dreptului la apărare, sub cele două accepţiuni ale

Citește mai mult

sale. într-o accepţiune largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare, ca totalitate de drepturi şi reguli procedurale, oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. în această accepţiune se include şi posibilitatea folosirii avocatului.

în accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o mare utilitate, iar alin. 2 insistă cu privire la acest aspect. Prima regulă constituţională este în sensul că, în proces, părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat. Suntem deci în prezenţa unui drept al persoanei, pe care ea şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său. De aceea textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces (persoana, deci) îşi alege ea însăşi apărătorul calificat. Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori sau în care se judecă infracţiuni grave. Legile vor trebui deci să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile competente au obligaţia să numească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanei în cauză dacă aceasta, din diferite motive, nu-şi alege un avocat. De altfel, aşa cum am explicat deja, o asemenea prevedere există chiar în Constituţie în legătură cu asistenţa obligatorie din partea unui avocat în momentul comunicării învinuirii.