ARTICOLUL 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului Dispoziţii comune
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii comune
Dispoziţii comune
ARTICOLUL 20
Tratatele internaţionale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
| ← ARTICOLUL 19 Extrădarea şi expulzarea Dispoziţii comune | ARTICOLUL 21 Accesul liber la justiţie Dispoziţii comune → |
|---|
Prima regulă stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care
Citește mai mult
România este parte. Aşa cum rezultă din lectura textului, este nominalizată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ceea ce priveşte celelalte documente internaţionale, se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Explicaţia acestui limbaj al art. 20 stă în ataşamentul pe care România îl proclamă explicit mai întâi faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acest document de început şi de referinţă în domeniu, care a marcat începutul unei ere noi în proclamarea şi protecţia drepturilor omului. în ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă de cele două pacte, şi anume Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice, în textul art. 20 s-a menţionat şi cuvântul pactele.Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte, neconcordanţe între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate stabilită prin alin. (2) este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului.
II. Rolul şi motivarea reglementării. Soluţiile cuprinse în art. 20 privesc corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne, corelaţie care se prezintă astăzi ca rezultatul unei evoluţii îndelungate, începute o dată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul 1948. Declaraţia Universală este actul de naştere a unei viziuni şi a unei construcţii politico-juridice noi în domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fiinţei umane. Valorificându-se desigur tradiţiile în domeniu, acest document de referinţă a exprimat tendinţa drepturilor umane de a depăşi sfera şi limitele strâmte ale frontierelor unui stat, ele devenind o problemă a comunităţii internaţionale, o limbă comună a oamenilor de pretutindeni.
Legitimitatea unei asemenea viziuni rezultă din aceea că oamenii au anumite drepturi naturale, imprescriptibile şi inalienabile prin natura lor de fiinţe umane. Oamenii se nasc cu dreptul la viaţă, la libertate, la demnitate, la căutarea fericirii şi în toate acestea există ceva universal, comun, spre care aspiră.
O dată ce această vocaţie naturală şi universală a fost identificată şi recunoscută, comunitatea internaţională a procedat la elaborarea de documente politice şi juridice (pacte, declaraţii, protocoale, convenţii, tratate), realizându-se, în timp, un sistem internaţional de norme, cuprinzător şi eficient, care s-a impus. Construcţia acestui sistem, realismul său, eficienţa sa în protecţia drepturilor omului i-au dat şi o forţă juridică aparte, păstrându-se desigur şi rolul reglementărilor juridice interne în proclamarea şi protejarea concretă a drepturilor cetăţeneşti. Astăzi, ideea fundamentală care domină această instituţie este tocmai preeminenţa reglementărilor internaţionale.
Nu este lipsită de interes şi constatarea în sensul căreia drepturile din generaţia a doua şi mai ales cele din generaţia a treia (precum dreptul la un nivel de trai decent, liberă circulaţie, dreptul la informaţie) pot fi realizate în deplinătatea dimensiunilor lor numai prin colaborarea internaţională.
Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai ataşamentul faţă de reglementările internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de dinamica posibilă şi previzibilă. In domeniul drepturilor omului sunt încă multe lucruri de înfăptuit, care presupun colaborarea între state şi care se vor realiza prin tratate internaţionale.
III. Regula priorităţii. Legiuitorul constituant din anul 2003 a completat regula priorităţii prin adaosul „cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". Acest adaos este în spiritul şi litera principalelor instrumente judiciare internaţionale în domeniul drepturilor omului.
IV. Consecinţe juridice. Dispoziţiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă consecinţă îl priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care România este parte. O a doua consecinţă priveşte autorităţile publice competente a negocia, încheia şi ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul românesc, iar în situaţii mai dificile să se folosească de procedeele rezervelor sau declaraţiilor.