ARTICOLUL 26 Viaţa intimă, familială şi privată Drepturile şi libertăţile fundamentale

Daca o vecina de casa are o fereastra de camera care se deschiide ,la o distanta de 150 cm. fata in fata cu fereastra mea de la camera de zi,facuta cu doi ani in urma de a cumpara eu casa ,si acum arunca dupa caine in curtea mea si striga la el nu-mi incalca dreptul la intimitate si nu-mi violeaza proprietatea?
Va rog sa ma indrumati ce sa fac ,la cine sa apelez c, caci am apelat la Primaria Ighiu ,la CJ Alba la Politia Ighiu, si nu s-a rezolvat nimic.
Eu nu am bani sa o dau in judecata ,dar nici nu mai suport aceasta situatie.
Va multumesc.

I. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El se referă doar la o parte din aspectele ce privesc obligaţia de respectare a demnităţii şi personalităţii omului, obligaţie proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare supremă. Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată - pe care

Citește mai mult

însă nu le defineşte, căci nu este rolul reglementărilor constituţionale să dea definiţii. însă, trebuie observat că o definire a acestor trei noţiuni este dificilă, ele fiind concepte destul de vaste, dar şi destul de apropiate unul de celelalte; stabilirea concretă a conţinutului fiecăreia dintre ele revine autorităţilor care operează cu ele în cazuri şi contexte determinate. Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familiale şi private şi la ocrotirea lor împotriva oricăror atingeri, din partea oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup etc.). Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ care, desigur, trebuie să fie explicit şi exprimat liber.
Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Astfel, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei. Se consideră, de asemenea, că este un atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-un aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronunţate de o persoană, fară consimţământul acesteia.

II. Dreptul persoanei la propria imagine intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private. Dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. în Franţa, de exemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale. Tot aici tribunalele au stabilit că publicarea imaginii unui minor se poate face numai cu consimţământul său, precum şi cu cel al titularului puterii părinteşti. Este, de asemenea, interzisă şi, desigur, sancţionată aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor sau a unor date personale.

III. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest drept era încorporat de multă vreme în catalogul drepturilor omului, chiar dacă nu în mod explicit. Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) arăta că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai mult căutări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi.

Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea ea apare explicit în legislaţii mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi. Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său este o veche revendicare feministă, strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea riscului maternităţii. în timp această libertate a cuprins în conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori, o nouă etică), transsexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. în temeiul acestuia, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la operaţiile de inginerie genetică etc. Prin consacrarea acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu. Uneori acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decât o amuzantă eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei reglementări convenţionale sau legale. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi găseşte temeiul juridic şi în art. 7 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivit căruia nimeni nu poate fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante şi care interzice, în special, „ca o persoană să fie supusă, fară consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice".

în mod firesc, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă limite determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social. Fără a intra în detalii în această privinţă, vom menţiona, printre alte limitări: examenul sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie; examene medicale instituite în mediile şcolare şi studenţeşti pentru depistarea unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea bolilor venerice, a toxicemaniei, vaccinările obligatorii şi altele.

IV. Documente internaţionale. Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din Constituţie, se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană - spune art. 17 - are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate). Cât priveşte constituţiile străine, putem cita pe cea a Spaniei, care prin art. 18 alin. 1, garantează fiecăruia „dreptul la onoare, la intimitate personală şi familială şi la propria imagine", pe cea a Olandei care, prin art. 10, arată că orice persoană are dreptul „la respectarea vieţii sale private, în afara restricţiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei legi. Legea va stabili reguli în vederea protecţiei vieţii private cu privire la înregistrarea şi comunicarea de date cu caracter personal. Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile persoanelor de a lua cunoştinţă de datele înregistrate în legătură cu ele şi de utilizarea lor şi, de asemenea, de a rectifica aceste date".