Art. 11 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 11
(1)În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:
1.domiciliul asiguratului;
2.bunurile asigurate;
3.locul unde s-a produs accidentul.
(2)Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.
(3)Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale.
| ← Art. 10 cod procedura civila | Art. 12 cod procedura civila → |
|---|
Aşadar, reclamantul are opţiunea între patru instanţe deopotrivă competente.
Se impun anumite precizări:
a) ordinea statornicită prin alin. (1) nu este obligatorie, astfel încât reclamantul să fie nevoit să se adreseze cu prioritate instanţei de la domiciliul asiguratului şi numai dacă domiciliul nu este cunoscut să sesizeze instanţa în raza căreia se află bunurile asigurate ori, dacă nu cunoaşte acest loc să se adreseze, în final,
Citește mai mult
instanţei unde s-a produs accidentul. Reclamantul are alegerea între instanţa domiciliului pârâtului şi oricare dintre aceste instanţe;b) norma de competenţă teritorială alternativă îşi găseşte aplicare numai dacă cererea are ca obiect despăgubiri respectiv, indemnizaţia de asigurare, în cazul asigurării de bunuri ori suma asigurată, în cazul asigurării de persoane. Textul nu s-ar putea aplica de pildă, atunci când s-ar cere plata primelor de asigurare.
1. Acţiune în regres. Cum între reclamantă şi pârât nu s-a încheiat niciun contract de asigurare, acţiunii în regres a reclamantei, societate de asigurări, formulată împotriva pârâtului, persoana care a avariat autoturismul asiguratului,
nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 C. proc. civ., ci ale art. 5 C. proc. civ., conform cărora acţiunea se introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului (C.A. Oradea, secţia civilă, decizia nr. 227/1999).
Capitolul II - Competenţa Secţiunea 3 - Competenţa în materie de asigurări
Art. 8. în materie de asigurări, competenţa este determinată de prezenta secţiune, fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 4 şi articolului 5 punctul 5.
Art. 9. (1) Un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:
(a) în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul
sau
(b) în
Citește mai mult
alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către deţinătorul poliţei de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantulsau
(c) dacă este coasigurător, în faţa instanţelor dintr-un stat membru sesizate cu acţiunea introdusă împotriva asigurătorului principal.
(2) Atunci când un asigurător nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, dar deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, acesta este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.
Art. 10. în cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acţionat în justiţie şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă. Acelaşi lucru este aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare, ambele categorii fiind afectate în mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut.
Art. 11. în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanţei permite acest lucru, să fie acţionat în faţa instanţei la care persoana vătămată a introdus acţiunea împotriva asiguratului.
(1) Dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 10 se aplică în cazul acţiunii directe introduse de persoana vătămată împotriva asigurătorului, în situaţia în care sunt permise asemenea acţiuni directe.
(2) Dacă legea privind astfel de acţiuni directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deţinătorului poliţei de asigurare sau a asiguratului, aceeaşi instanţă este competentă asupra acestora.
Art. 12. Fără a aduce atingere articolului 11 alineatul (3), un asigurător poate intenta acţiune numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, indiferent dacă acesta este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul sau beneficiarul.
(1) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.
Art. 13. De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii:
1. ulterioare naşterii litigiului sau
2. care permit deţinătorului poliţei, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni sau
3. încheiate între un deţinător de poliţă şi un asigurător, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect atribuirea competenţei instanţelor din statul în cauză, chiar dacă fapta prejudiciabilă s-a produs peste hotare, cu condiţia ca legislaţia statului în cauză să nu interzică astfel de convenţii sau
4. încheiate de deţinătorul poliţei care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia cazului în care asigurarea este obligatorie sau priveşte un imobil situat pe teritoriul unui stat membru sau
5. care privesc un contract de asigurări, în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe dintre riscurile enumerate la articolul 14.
Art. 14. Riscurile prevăzute la articolul 13 alineatul (5) sunt următoarele:
1. orice prejudicii produse:
(a) navelor maritime, instalaţiilor din zona de coastă sau din largul mării sau aeronavelor, rezultate în urma evenimentelor asociate utilizării lor în scopuri comerciale;
(b) mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este integral sau parţial efectuat cu astfel de nave sau aeronave fie în totalitate, fie în combinaţie cu alte mijloace de transport;
2. orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporale produse călătorilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora:
(a) decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a) în măsura în care, în privinţa celor din urmă, legislaţia statului membru în care aeronavele sunt înregistrate nu interzice clauzele atributive de competenţă în materia asigurării acestor riscuri;
(b) pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate în tranzit, conform descrierii de la punctul 1 litera (b);
3. orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a), în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea;
4. orice risc sau interes legat de oricare dintre cele menţionate la punctele 1 -3;
5. fără a aduce atingere punctelor 1 -4, toate „riscurile majore" definite în Directiva 73/239/CEE a Consiliului ”, astfel cum a fost modificată prin Directivele 88/357/CEE 21 şi 90/618/CEE, ale Consiliului în ultima versiune în vigoare ale acestora.