Abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată
| Comentarii |
|
abuzul de drept în materia dreptului de proprietate privată, Dispoziţii legale care interesează materia abuzului de drept. Premise pentru încercarea de definire a abuzului de drept în materia proprietăţii. Abuzul de drept în materia proprietăţii sub regimul noului cod civil român.
Dreptul de proprietate este un drept subiectiv, recunoscut şi garantat de lege, având caracterele juridice pe care le-am analizat şi conferind titularului său prerogativele cunoscute.
Am văzut, de asemenea, că dreptul de proprietate este compatibil cu existenţa unor limite ale exerciţiului prerogativelor sale, care pot consta în unele limite materiale, precum şi limite juridice, reglementate atât de dispoziţiile noului Cod civil, cât şi de cele cuprinse în legi speciale. De asemenea, în anumite condiţii prevăzute de Constituţie, de noul Cod civil şi de acte normative speciale, se poate ajunge la pierderea dreptului, contra unei juste despăgubiri, ca în cazul exproprierii, pentru că, aşa cum dispunea art. 480 fostul C. civ. şi cum prevede, în prezent, art. 555 alin. (1) NCC, dreptul de proprietate trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege.
Există însă un aspect distinct privitor la exerciţiul dreptului de proprietate, în ansamblul prerogativelor sale; ca drept subiectiv, dreptul de proprietate este exercitat de către titularul său în cadrul unor relaţii sociale, într-un cadru social. De aceea, este posibil să apară şi o limită a exerciţiului dreptului, anume în aşa fel încât, prin exerciţiul atribuţiilor sale, să nu fie aduse atingeri drepturilor subiective ce aparţin altor persoane. Dacă exerciţiul dreptului de proprietate se concretizează în asemenea atingeri, proprietarul comite ceea ce se numeşte abuz de drept. Aşa după cum se arată în literatura juridică interbelică, evident sub regimul fostului Cod civil român, „orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa naturală şi în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relaţiilor şi a uzurilor sociale; când un proprietar exercită dreptul său în aceste limite, el se află la adăpostul oricărei responsabilităţi pentru prejudiciile pe care le-ar cauza şi nu se pot admite restricţii dincolo de aceste limite. Când însă cineva uzează de dreptul său în mod anormal şi întoarce dreptul de la menirea sa normală şi obişnuită, el comite un abuz de drept (...)" (s.n., C.B.).
La rândul său, profesorul M. Cantacuzino arăta, în sintetica, dar monumentala sa carte „Elementele dreptului civil" din anul 1921, că, din cauza tendinţei exclusiviste, mai mult psihologică decât juridică, a dreptului de proprietate, determinarea exactă a hotarului dintre atributele cuprinse în dreptul subiectiv al unei persoane şi punctul unde începe dreptul subiectiv al altei persoane „dă loc la dificultăţi şi la multe şi variate conflicte", iar pentru soluţionarea acestora „s-a introdus în limbajul juridic expresia de abuz de drept, care nu poate să aibă alt înţeles decât acela de depăşire a hotarului dreptului subiectiv”.
De regulă, se vorbeşte despre abuzul de drept în materia dreptului de proprietate atunci când sunt amintite limitările lui date de raporturile de vecinătate, ceea ce am arătat şi noi când am analizat aceste raporturi.
Totuşi, dacă în jurisprudenţă cel mai adesea abuzul de drept în materia proprietăţii priveşte într-adevăr raporturile de vecinătate, nu credem că problema se poate pune exclusiv tn cadrul acestor raporturi. Dimpotrivă, ni se pare că este o problemă care priveşte dreptul de proprietate în general şi are a fi legată tot de limitele exerciţiului său.
Dispoziţii legale care interesează materia abuzului de drept.
Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011, în legislaţia noastră civilă, spre deosebire de alte legislaţii europene, cum ar fi Codul civil german (art. 206
şi art. 906) sau Codul civil elveţian (art. 684-685), nu existau referiri directe la abuzul de drept în exerciţiul dreptului de proprietate. Nu mai puţin, atât dispoziţii constituţionale, cât şi unele referiri generale ce erau cuprinse în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice. în prezent abrogat, printr-o interpretare sistematică, se considera că puteau constitui suport legal \n materie.
Astfel, art. 57 din Constituţie prevede că „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi". într-o lucrare anterioară consacrată materiei drepturilor reale, elaborată sub regimul fostului Cod civil român de la 1864, arătam că, situat la sfârşitul capitolului consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie, printre care figurează şi dreptul de proprietate, textul evocat determină modul cum au a fi exercitate aceste drepturi de către toate persoanele fizice, anume cu bună-credinţă şi fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Consideram în aceeaşi lucrare că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţie semnifică punerea lor în valoare în conformitate cu scopul lor, şi anume, pe de o parte, asigurarea participării depline a tuturor membrilor societăţii la viaţa socială, iar, pe de altă parte, nedeturnarea lor de la această finalitate.
în acelaşi timp, precizam că acest text mai evocă o limită a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale de care beneficiază toate persoanele, anume că ele trebuie să fie exercitate în aşa fel încât să nu încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi membri ai societăţii. Dacă nu sunt exercitate în conformitate cu aceste exigenţe, înseamnă că ele au fost deturnate de la scopurile avute în vedere de constituant, ajungându-se astfel la abuzul de drept. Cum am văzut că însuşi dreptul de proprietate este un drept fundamental, înseamnă că şi el este susceptibil de exercitare abuzivă.
Adoptat în contextul altor realităţi social-istorice, Decretul nr. 31/1954 dispunea chiar în art. 1 că „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socialistă", adică în conformitate cu regulile de convieţuire socială, cum observă îngrijitorii uneia dintre ediţiile Codului civil şi a altor acte normative civile, iar art. 3 din acelaşi act normativ prevedea că „drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.
Spuneam că formularea textului avea a fi adaptată unor realităţi în care drepturile subiective trebuie exercitate pentru asigurarea realizării intereselor tuturor membrilor societăţii, în acord cu interesul social, şi nu numai potrivit cu scopul lor economic şi social. însă, dincolo de luarea în considerare a unor asemenea dispoziţii care, oricum, nu mai sunt în vigoare, este afară de îndoială că, în exerciţiul tuturor drepturilor subiective, deci şi în al dreptului de proprietate, nu se poate face abstracţie de scopul lor economic şi social. Dar nu putem avea în vedere numai
acest scop. Oricum, deturnarea exerciţiului dreptului de la finalităţile evocate poate conduce la existenţa unui abuz de drept.
Premise pentru încercarea de definire a abuzului de drept în materia proprietăţii.
Apărută în jurisprudenţa franceză încă de la mijlocul secolului al XlX-lea, problema abuzului de drept în materia proprietăţii a fost legată, mai întâi, de raporturile de vecinătate, apoi s-a extins cu privire la exerciţiul dreptului de proprietate în general.
Instanţele franceze au considerat că proprietarul care construieşte un fals coş de fum numai pentru a întuneca vederea vecinului său, instalează un izvor numai pentru a seca izvoarele vecinilor săi sau construieşte pe proprietatea sa, dar în faţa unui hangar pentru dirijabile al vecinului său cu care era în conflict, numai pentru a jena activitatea aeronautică a acestuia din urmă, comite un abuz de drept, astfel că el a fost obligat să îndepărteze lucrările astfel făcute .
Confirmată ulterior, această jurisprudenţă a fost sintetizată de Curtea de Casaţie franceză, care a decis că „exerciţiul dreptului de proprietate, care are ca limite satisfacerea unui interes serios şi legitim, nu ar putea autoriza comiterea unor acte răuvoitoare, care nu s-ar justifica prin nicio utilitate şi ar fi de natură să cauzeze un prejudiciu altuia".
în literatura noastră juridică mai veche s-a observat că există legislaţii moderne care au introdus un criteriu subiectiv de determinare a existenţei unui abuz de drept, anume exerciţiul dreptului „ar fi abuziv când el e dictat exclusiv numai prin intenţia de a cauza altuia o pagubă’’.
S-a observat însă că acest criteriu este nesigur, pentru că „atribuirea unui element intern de intenţie e neapărat arbitrară şi prea îngustă, pentru că limitele normale ale dreptului subiectiv nu depind numai de un element de intenţie, ci de elementul mult mai cuprinzător de culpă în sensul cel mai larg al cuvântului". De aceea, se arată că „în noţiunea generală de culpă trebuie căutat criteriul (...) caracterului abuziv al exerciţiului unui drept, adică al depăşirii hotarelor dreptului, şi este culpă şi, prin urmare, îngrădire normală a dreptului" atunci când „exerciţiul unui atribut al dreptului cauzează altuia o daună” şi „nu corespunde cu scopul economic şi cu funcţia normală a dreptului (...) respectiv”.
Alţi autori au observat că, aşa fiind, „regula romană neminem laedit qui suo iure utitur trebuie astăzi tradusă în sensul că cel care îşi exercită drepturile cu băgare de seamă, fără a comite imprudenţe sau neglijenţe, nu va fi răspunzător de pagubele cauzate terţilor, cum, de altfel, s-a decis şi în practica fostei Curţi de Casaţie.
Pe baza celor de mai sus, afirmam în ediţia din 2008 a lucrării noastre consacrate drepturilor reale că există abuz de drept în situaţia în care titularul dreptului de proprietate, prin exercitarea atributelor pe care acesta i le conferă, cauzează,
din vina sa, un prejudiciu altei persoană. Consecinţa ce decurge dintr-o asemenea împrejurare va fi angajarea răspunderii civile delictuale a proprietarului pentru prejudiciul astfel cauzat.
Se poate susţine că un asemenea punct de vedere are a fi amendat în condiţiile vieţii moderne. într-adevăr, dezvoltarea exploatărilor industriale impune din ce în ce mai mult luarea în considerare a imperativului protecţiei mediului, în înţelesul cel mai larg al cuvântului, indiferent de sursele de poluare a acestuia. De altfel, în viaţa socială din contemporaneitate înseşi raporturile de vecinătate au a fi relativizate. De poluare sonoră se pot plânge nu numai vecinii fondului pe care aceasta se produce, ci şi cei aflaţi, eventual, pe o arie mult mai întinsă.
Observaţia este cu atât mai pertinentă pentru emanaţiile industriale.
De aceea, s-a spus că, atunci când în cadrul unor activităţi licite şi normale se ajunge la producerea unui prejudiciu faţă de terţe persoane, de natură să exceadă unor inconveniente normale ale unei activităţi, se va angaja răspunderea celui care le-a produs faţă de cei care le suferă.
În ceea ce ne priveşte, sub regimul fostului Cod civil român de la 1864, înţelegeam să distingem între abuzul de drept care presupune, în concepţia noastră, exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate în aşa fel încât, din vina proprietarului, sunt cauzate prejudicii altor persoane, cu consecinţa angajării răspunderii sale civile delictuale, şi cauzarea unor dezagremente altora, în mod obiectiv, prin utilizarea bunurilor asupra cărora poartă obiectul dreptului său. Şi în această din urmă situaţie se poate angaja răspunderea civilă delictuală a proprietarului, dar pe un alt temei juridic, anume răspunderea obiectivă, pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Aşadar, consideram că, atunci când vorbim despre abuzul de drept în materia proprietăţii, concepţia clasică rămâne edificatoare.
Pentru a exista abuz de drept, spuneam că trebuie să existe: a) exercitarea anormală a atributelor dreptului prin deturnare de la scopul lor, b) vina celui care acţionează astfel; c) un prejudiciu suferit de terţe persoane.
în orice caz, consideram că judecătorul va fi acela care, aplecându-se cu grijă la datele fiecărei cauze în parte, va determina, prin folosirea unor asemenea criterii, dacă dreptul de proprietate este exercitat dincolo de limitele sale, în mod culpabil, în aşa fel încât să constate existenţa unui abuz de drept, cu toate consecinţele ce pot decurge dintr-o asemenea împrejurare. Pentru că, în măsura în care va exista un prejudiciu, va fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a proprietarului, ca autor al faptei prejudiciabile.
Abuzul de drept în materia proprietăţii sub regimul noului Cod civil român.
în abordarea, fie şi în mod sintetic, a acestei probleme, credem că două sunt coordonatele ce trebuie avute în vedere. Mai întâi, este de reţinut că, în cel de-al treilea capitol, denumit „Interpretarea şi efectele legii civile", din Titlul său preliminar intitulat „Despre legea civilă", noul Cod civil consacră pentru prima dată în dreptul civil român, în mod expres, un text abuzului de drept. într-adevăr, potrivit art. 15, „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". După modelul Codului civil din Quebec, acest text înscrie principiul general al modului în care au a fi exercitate drepturile subiective civile, deci şi dreptul de proprietate privată; legea fundamentală civilă impune exercitarea tuturor drepturilor subiective civile de către titularul lor în raport de scopurile pentru care acestea sunt recunoscute şi apărate de lege. în orice caz, textul interzice în mod limpede exercitarea acestor drepturi în scopul de a vătăma sau păgubi alte persoane „ori într-un mod excesiv şi nerezo-nabil”, contrar principiului bunei-credinţe; pentru că art. 14 alin. (1) NCC dispune că orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi asume obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Aşadar, „obstacolele" ce nu pot fi depăşite pentru a nu se ajunge la exercitarea în mod abuziv a unui drept subiectiv civil, deci şi dreptul de proprietate privată, sunt:
a) aceste drepturi nu pot fi exercitate în scopul de a vătăma sau păgubi o altă persoană, adică în scopul de a-i crea acesteia un prejudiciu; b) ele nu trebuie exercitate dincolo de limitele normale recunoscute exerciţiului lor, adică „într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Cel care depăşeşte aceste limite în exerciţiul drepturilor sale subiective civile o face în mod abuziv, comite un abuz de drept.
Ajungem astfel la cea de-a doua coordonată care, strâns legată de cea de ordin general înscrisă în art. 15 NCC, este de natură să determine conţinutul noţiunii de abuz de drept, de această dată în domeniul exerciţiului dreptului de proprietate
privată: limitele juridice ale exerciţiului acestui drept, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 602-630 analizate mai sus, în special cele care privesc raporturile de vecinătate. Bunăoară, reamintim că, potrivit art. 630 NCC, care reglementează limitele judiciare ale exerciţiului dreptului de proprietate privată, un proprietar nu poate, prin folosirea fondului său, să creeze proprietarului fondului învecinat „inconveniente mai mari decât cele normale”: dacă o face, totuşi, instanţa de judecată va putea, din considerente de echitate, să îl oblige la plata de despăgubiri, precum şi, atunci când aceasta este cu putinţă, la restabilirea situaţiei anterioare. în orice caz, prin raportare la dispoziţiile art. 15 NCC, putem spune că proprietarul care creează vecinilor săi „inconveniente mai mari decât cele normale în raporturile de vecinătate” exercită dreptul său de proprietate privată „într-un mod excesiv şi nerezonabil", ceea ce înseamnă că el comite un abuz de drept, sancţionat prin angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru prejudiciul astfel cauzat proprietarului fondului învecinat.
Raţionând pe exemplul unei limite legale a exerciţiului dreptului de proprietate privată cum este cea privitoare la întrebuinţarea izvoarelor, reamintim că, potrivit art. 608 NCC, un proprietar poate da orice întrebuinţare izvorului ce ar exista pe fondul său, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior, cum ar fi dreptul de a utiliza apa ce prisoseşte proprietarului pe al cărui fond se află izvorul pentru irigarea grădinii sale. Dacă proprietarul izvorului dă un alt curs apei din izvor, în aşa fel încât aceasta să nu mai poată fi folosită de proprietarul fondului inferior, el îşi exercită dreptul său, până la proba contrarie, „în scopul de a păgubi pe altul”, comiţând astfel un abuz de drept. Şi exemplele ar putea continua.
Aşadar, în prezent, dispoziţiile noului Cod civil român stabilesc criteriile după care are a fi determinată existenţa unui eventual abuz de drept în materia exerciţiului dreptului de proprietate privată: exercitarea acestuia „în scopul de a vătăma ori păgubi pe altul” ori „în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”, în cadrul limitelor speciale - legale, convenţionale şi judiciare - stabilite de legea civilă fundamentală. Rămâne ca judecătorul să aprecieze, în fiecare cauză dedusă judecăţii, prin folosirea criteriilor prevăzute de lege, dacă exercitarea dreptului de proprietate se concretizează, eventual, într-un abuz de drept.
Nu putem încheia totuşi această discuţie fără a pune în evidenţă faptul că preocuparea pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate în aşa fel încât să nu fie aduse atingeri drepturilor aparţinând altor persoane nu este străină nici jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Astfel, într-un litigiu în care reclamanta se plângea că o staţie de epurare, proprietatea unei municipalităţi din Spania, a fost amplasată foarte aproape de locuinţa sa, astfel că exploatarea ei, prin emanaţii rău mirositoare şi alte dezagremente, este de natură să îi aducă atingere dreptului la domiciliu, viaţă privată şi familială, apărat prin art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, jurisdicţia europeană a admis că atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta bunăstarea unei persoane şi o pot priva de dreptul de folosire a domiciliului ei, în aşa fel încât să dăuneze asupra vieţii sale private şi familiale, fără ca, prin aceasta, să fie pusă în pericol grav însăşi sănătatea persoanei.
Fie că această problemă este abordată din punctul de vedere al existenţei unei obligaţii pozitive ce incumbă statului, anume de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a protegui dreptul la viaţă privată, familială şi domiciliu, aşa cum dispune art. 8 parag. 1 din Convenţie, fie că este vorba despre o ingerinţă justificată în exerciţiul acestui drept, cum îngăduie art. 8 parag. 2 din acelaşi tratat internaţional, principiile aplicabile sunt asemănătoare. în ambele situaţii, trebuie avut în vedere justul echilibru care se impune a fi prezervat între interesele concurente ale individului şi cele ale societăţii, în ansamblul său, iar statul se bucură, în oricare dintre aceste ipoteze, de o marjă de apreciere care îi este recunoscută de jurisdicţia europeană.
în speţă, Curtea a constatat că municipalitatea nu a luat toate măsurile necesare pentru încetarea inconvenientelor ce rezultau, pentru reclamantă, din exploatarea staţiei de epurare, ceea ce a condus-o la concluzia că statul în cauză nu a ştiut să asigure justul echilibru între interesele economice ale municipalităţii şi asigurarea protecţiei efective a dreptului reclamantei la respectul domiciliului, vieţii ei private şi familiale, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană. Curtea a obligat statul spaniol la plata unei substanţiale sume de bani pentru acoperirea prejudiciului material şi moral suferit de reclamantă. Aşadar, pentru jurisdicţia europeană, proprietarul unei instalaţii, în speţă o autoritate publică, trebuie să asigure exploatarea ei în aşa fel încât aceasta să nu producă dezagremente de natură a atinge dreptul la viaţă privată şi domiciliu protejat de Convenţie, în măsura în care o asemenea atingere s-a produs, va fi angajată răspunderea statului, care va fi obligat şi la plata de despăgubiri.
Dimpotrivă, o cameră a Secţiei a ll-a a Curţii a decis, într-un litigiu care opunea 78 de persoane fizice statului Luxemburg, privitor la acordarea autorizaţiei de funcţionare unei societăţi producătoare de oţel pentru instalaţii care emanau praf şi gaze toxice şi produceau un zgomot foarte puternic, toate acestea constituind elemente foarte nocive pentru ele, că simpla invocare a riscurilor poluării inerente producţiei de oţel nu este suficientă pentru ca reclamanţii să se pretindă victime ale încălcării dispoziţiilor art. 8 din Convenţie. Pentru a putea să invoce acest text, trebuie ca reclamanţii să demonstreze de o manieră circumstanţiată că, în lipsa unor precauţiuni suficiente din partea autorităţilor statale, gradul de probabilitate a producerii unei pagube pentru ei este atât de ridicat, încât să se ajungă la constatarea unei încălcări a Convenţiei, cu condiţia ca actele autorităţilor să nu aibă consecinţe foarte îndepărtate, care nu sunt în măsură să constituie o atingere gravă a principiului precauţiei, operabil în materie.
Curtea a constatat că autorităţile statale luxemburgheze au luat toate măsurile pentru a impune societăţii în cauză norme stricte de funcţionare privitoare la poluarea mediului. Mai mult, reclamanţii nu au făcut uz de mijloacele puse la dispoziţia lor de legislaţia naţională civilă şi penală pentru a se plânge de consecinţele asupra calităţii vieţii lor prin exploatarea instalaţiilor incriminate. Ca atare, acţiunea a fost declarată inadmisibilă.
în această decizie, ca şi în alte decizii în acelaşi sens', Curtea pare să accepte ideea existenţei unor posibile inconveniente rezultate din folosirea unor exploatări industriale, neimputabile autorităţilor statale chemate să autorizeze funcţionarea lor, dacă acestea s-au asigurat că ele corespund normelor de protecţie a mediului, potrivit principiului precauţiunii. Oricum însă, în asemenea situaţii, reclamanţii trebuie să uzeze mai întâi, aşa cum impun dispoziţiile Convenţiei, de căile interne pe care le au la dispoziţie pentru a obliga statele să pună capăt, în ordinea internă, pretinselor încălcări ale Convenţiei.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
Am depus la ApaNova pentru un aviz de principiu și am primit un răspuns prin care m-a obliga sa înregistrez dreptul de utilizare la OCPI și menținerea zonei de protecție sanitara de zece metri din proprietate privata și acceptarea cu titlu gratuit pentru orice dauna in cazul unei intervenții la un canal de 1200 mancare trece paralel cu gardul ce împrejmuiește proprietate . Dacă nu întabulezi dereptul de utilizare nu îmi emit avizul de amplasament pentru o extindere a casei ce se afla la aproximativ 25 m de canalul respectiv . Cum pot sa nu dau aceasta declarație abuziva care după părerea mea este un abuz de drept. Multumesc
Citește mai mult
definește o locuință, se află pe terenul meu cumpărat odată cu locuință, conformv-c și extras carte funciară . Poate aveți un răspuns pentru mine, o îndrumare, o comunicare, vă rog pe email, mulțumesc anticipat .
impotriva celor care fac zgomote in timpul nopții ,iar după un avertisment din partea poliției o fac inteționat. Mulțumesc