Istoria asigurărilor în România
| Comentarii |
|
istoria asigurărilor în România, Introducere. Apariţia şi evoluţia operaţiunilor de asigurare. Apariţia şi evoluţia entităţilor din domeniul asigurărilor. Scurtă privire istorică asupra asigurărilor în România. Apariţia şi evoluţia reasigurărilor. Istoricul reglementărilor din domeniul asigurărilor
Introducere
Operaţiunile de asigurare sunt deosebit de complexe şi, datorită efectelor juridice pe care acestea le produc, la exercitarea lor participă mai multe entităţi, unele dintre ele persoane fizice sau juridice, aparţinând dreptului comun, iar altele, reprezentând autorităţile administrative ale statului, implicate în această activitate.
Comerţul cu asigurări este practicat de către asigurători care, potrivit legislaţiei noastre, se împart în două categorii: asigurători societăţi comerciale de asigurare şi asigurători societăţi mutuale de asigurare. Dar, la încheierea unei asigurări, un rol important îl au intermediarii în asigurări, care mijlocesc raportul de asigurare între asiguraţi şi asigurători. Intermediarii în asigurări sunt, în principal, agenţii de asigurare şi brokerii de asigurare. Agenţii de asigurare pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, iar brokerii se pot constitui şi funcţiona exclusiv sub forma societăţilor comerciale.
Activitatea de asigurare interesează în egală măsură şi puterea statală care, în virtutea principiului organizării economiei de piaţă, trebuie, pe de o parte, să intervină pentru a asigura un cadru favorabil exercitării activităţii de asigurare de către asigurători, a extinderii acestuia prin intermediari, şi, pe de altă parte, pentru a adopta reguli de prudenţă, care să protejeze asiguraţii sau potenţialii asiguraţi. Intervenţia statului se impune pentru protecţia asiguraţilor, deoarece operaţiunile de asigurare fiind complexe, iar asigurătorii, profesionişti în materie, asiguraţii fiind necunoscători, pot fi supuşi unor abuzuri din partea comercianţilor de asigurări. De aceea, statele au înfiinţat autorităţi administrative care să controleze, să supravegheze şi să sancţioneze, după caz, practicile abuzive ale asigurătorilor. în România, această autoritate este Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care, aşa cum sugerează însăşi denumirea, veghează la legalitatea fenomenului asigurărilor în ţara noastră.
Apariţia şi evoluţia operaţiunilor de asigurare
Operaţiunile de asigurare, astfel cum se înfăţişează ele astăzi ca un veritabil fenomen economic şi juridic, se pierd în cele mai îndepărtate vremuri. Nu s-a constatat, însă, cu exactitate momentul naşterii primei asigurări, dar majoritatea autorilor susţin că faptele de asigurare datează şi sunt strâns legate de primele forme organizate de comerţ. Comerţul cu asigurări a apărut în formele sale rudimentare în civilizaţiile din Asia şi Orientul Mijlociu islamic.
Desigur că primele operaţiuni de asigurare nu erau atât de evoluate ca cele actuale, dar cuprindeau, totuşi, două dintre elementele esenţiale ale unui raport de asigurare: riscul şi ideea de evitare sau distribuire a acestuia.
De altfel, ideea de asigurare a apărut datorită certitudinii existenţei riscului şi nevoii de evitare şi de împărţire a consecinţelor producerii acestuia. De aceea, în literatura de specialitate se susţine că primele forme de asigurare au fost cele de distribuire şi de suportare a riscurilor. în acest sens, negustorii chinezi îşi încărcau în mai multe vase marfa ce urma a fi transportată pe râurile şi fluviile periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă să fie supusă pieirii.
în afară de comerţul maritim, tehnicile asigurării au fost întrebuinţate şi în agricultură şi protecţia membrilor unei comunităţi. Pentru că recoltele erau supuse intemperiilor şi acţiunii paraziţilor, scrierile descoperite în Orientul Mijlociu menţionează că agricultorii deţineau terenuri situate în regiuni diferite, tocmai pentru evitarea producerii riscurilor caracteristice agriculturii.
Diferite comunităţi, datorită legăturilor strânse de rudenie sau de religie existente între membrii acestora, şi-au creat o uzanţă în temeiul căreia, cu prilejul producerii unor pagube, întreaga comunitate venea în ajutorul persoanei sau familiei ce cădea victimă unui eveniment păgubitor. Se acordau, astfel, ajutoare pentru înmormântare, pentru pieirea totală sau parţială a diferitelor bunuri: casă, hambare, animale etc.
Din punct de vedere juridic, asigurarea s-a clădit pe contractul de împrumut maritim utilizat de fenicieni, greci şi romani, care consta, în esenţă, în luarea unui împrumut de către armatori, de la diferite persoane ce dispuneau de sume de bani, în schimbul cărora, dacă marfa ajungea la destinaţie, împrumutătorii primeau suma
împrumutată şi un surplus cu titlu de dobândă, iar dacă transportul eşua, împrumutaţii erau absolviţi de restituirea împrumutului. Se observă că tehnicile de asigurare au fost puternic influenţate de dezvoltarea comerţului pe mare, motiv pentru care, de-a lungul istoriei, asigurările maritime au fost cele mai evoluate dintre tipurile de asigurare practicate.
Cele mai vechi contracte de asigurare ce conţineau elementele raportului de asigurare asemănătoare celor din zilele noastre, potrivit documentelor istorice, au apărut în anul 215 î.e.n. în acel an, comercianţii privaţi romani au livrat o serie de bunuri armatei romane, dar care trebuiau să ajungă în Spania şi, pentru ca furnizorii bunurilor să-şi primească preţul, Guvernul, în schimbul unei prime de asigurare, ce consta în mărfuri şi nu în bani, a preluat riscul neajungerii bunurilor în bună stare la destinaţie.
Conţinutul unui alt contract de asigurare se regăseşte într-o scrisoare a lui Cicero, adresată lui Canimus Sallus, din anul 50 î.e.n., în care Cicero solicita acestuia să garanteze o sumă de bani, care trebuia transportată de la Loadicea la Roma.
Un alt contract a fost încheiat de Suetonius pentru împăratul Claudius, în jurul anului 58 e.n., născut într-o conjunctură deosebită, aceea a existenţei unei stări de foamete a poporului roman, în care împăratul Claudius, pentru a-şi convinge importatorii să livreze în continuare mărfuri statului, nu doar că s-a oferit să plătească o sumă fixă pentru bunurile importate, dar a acceptat şi răspunderea personală pentru toate pierderile ce ar fi putut să apară din cauza furtunilor. Este pentru prima dată când, într-un contract de asigurare, se precizează cu exactitate riscul asigurat, şi anume furtuna. în celelalte convenţii de asigurare, obiectul asigurării era mai degrabă îndeplinirea obligaţiei de rezultat (ajungerea mărfurilor sau a banilor la destinaţie), fără să se precizeze sinistrele împotriva cărora erau asigurate.
Tehnicile de asigurare s-au extins şi au fost însuşite de către romani, astfel încât oraşele italiene au avut o contribuţie substanţială la dezvoltarea asigurărilor, în principal a celor maritime.
Primele poliţe de asigurare, apropiate ca formă şi conţinut celor actuale, au fost încheiate pentru asigurarea maritimă în limba italiană şi au constituit model şi fundament pentru celelalte poliţe de asigurare, inclusiv pentru poliţele Lloyd's.
Apariţia şi evoluţia entităţilor din domeniul asigurărilor
Primele entităţi juridice în domeniul asigurărilor nu au fost societăţile comerciale obişnuite ci, aşa-numitele camere de asigurare. Aceste camere de asigurare, unele au fost create de către stat, iar altele de bănci sau diferite asociaţii ale comer
cianţilor. Desigur că odată cu apariţia şi dezvoltare societăţilor comerciale din dreptul comun au început să se înfiinţeze şi societăţi de asigurare.
Potrivit unor autori, prima entitate în domeniul asigurărilor o constituie Camera de Asigurări din Bruges, înfiinţată în anul 1310, unde comercianţii acelor vremuri îşi asigurau mărfurile, în principal, împotriva riscurilor maritime'. în ordine cronologică, a doua Cameră de Asigurări a fost înfiinţată în anul 1576, în Londra, iar poliţele de asigurare trebuiau înregistrate la „Royal Exchange”, instituţie de care este legată naşterea şi evoluţia asigurărilor Lloyd's de astăzi. Camerei de Asigurări londoneze îi urmează Camera de Asigurări din Amsterdam, înfiinţată în anul 1598, în dezvoltarea căreia un rol important l-a avut Banca din Amsterdam, creând prima piaţă bursieră a lumii, loc în care se tranzacţionau inclusiv poliţe de asigurare. în Franţa, s-a constituit Camera de Asigurări, în anul 1754.
Primii asigurători sub forma societăţilor comerciale şi-au făcut apariţia după înfiinţarea Camerelor de Asigurări, datorită beneficiilor ce se obţineau de pe urma acestor fapte de comerţ. Se pare că cea dintâi societate de asigurare a luat fiinţă în Franţa, denumită „Compagnie Generale pour Ies Assurance et Prets â la Gross Aventure", în anul 1686.
în Anglia, comerţul cu asigurări a fost exercitat, la început, nu de către societăţile comerciale specializate în asigurări, ci de societăţile pe acţiuni de drept comun, începând cu anul 1700. Printre acestea, sunt menţionate: „East India Company", „South Sea Company” şi „Royal African Company", însă, după prăbuşirea economică din 1720, cunoscută sub numele de „South Sea Bubble”, în acea perioadă doar două companii au fost autorizate să încheie asigurări, şi anume: „London As-surance” şi „Royal Exchange”, care s-au dezvoltat alături de piaţa Lloyd's. Cu toate acestea, prima şi cea mai veche societate de asigurări din Anglia, care funcţionează şi astăzi, a fost constituită în anul 1710, sub denumirea „Sun Fire Office”.
în Statele Unite ale Americii, societăţi proprii de asigurare au luat fiinţă abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceasta deoarece, până în anul 1815, practicarea asigurărilor a fost dominată de companiile engleze de asigurare.
După modelul Camerelor de Asigurări şi a primelor societăţi de asigurare, s-au constituit şi funcţionează asigurătorii de astăzi, organizaţi, în principal, sub forma societăţilor comerciale de asigurare şi a societăţilor mutuale de asigurare.
Scurtă privire istorică asupra asigurărilor în România
Dovezi în legătură cu asigurările, pe teritoriul românesc, nu există decât începând cu secolul al XlV-lea, motiv pentru care majoritatea covârşitoare a autorilor încep studiul fenomenului de asigurare, în România, cu această perioadă.
La început, asigurările au fost practicate pe teritoriul românesc în Transilvania, sub forma asociaţiilor mutuale şi de întrajutorare şi tot aici a fost organizată, în anul 1744, la Braşov „Casa de Incendiu", prin fuzionarea mai multor asociaţii mutuale de acest gen.
Prima societate de asigurări a fost înfiinţată prin înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871 şi a purtat denumirea „Dacia". Până la acea dată, comerţul de asigurare era exercitat de reprezentanţe ale unor societăţi de asigurare austriece, italiene, engleze şi maghiare. După doi ani, adică în 1873, a fost înfiinţată a doua societate de asigurare, „România”, care, în anul 1881 a fuzionat cu „Dacia”, consti-tuindu-se astfel societatea „Dacia - România", care a devenit una dintre cele mai puternice societăţi de asigurare din România.
Datorită eficienţei organizării şi funcţionării societăţii „Dacia - România", asigurătorii străini prezenţi pe piaţa asigurărilor din România în acea vreme au fost nevoiţi să-şi cedeze portofoliile de asigurări acestei societăţi şi să-şi retragă reprezentanţele de pe teritoriul românesc. A urmat constituirea altor societăţi de asigurare, precum: „Generala", în anul 1907, specializată în asigurarea transporturilor maritime de cereale, societatea „Agricola", în anul 1907, care practica asigurări legate de agricultură. în anul 1920 s-a constituit societatea „Steaua României”, care a fuzionat în anul 1922 cu „Ancora”, iar în 1932, a preluat portofoliul românesc al societăţii „Pheonix" din Viena.
Societăţile mai sus menţionate, împreună cu multe altele, au creat în România o veritabilă piaţă de asigurări, care s-a extins şi în alte state. Spre exemplu, primele societăţi de asigurare din Bulgaria au apărut ca filiale ale societăţilor „Dacia -România" (1881) şi „Naţionala" (1889), perioadă în care asigurătorii români au atins apogeul.
O menţiune care merită consemnată în istoria comerţului cu asigurări în România, este înfiinţarea, pe lângă Ministerul Comerţului şi Industriei, în anul 1930, a Oficiului pentru Supravegherea întreprinderilor Private, care încheiau asigurări sau reasigurări în ţară. Se pune, astfel, în practică, necesitatea constatată la nivel mondial, de intervenţie a statul în materia asigurărilor, prin diferite organisme şi instituţii, în vederea efectuării controlului şi supravegherii operaţiunilor de asigurare în ansamblul lor.
Mai trebuie reţinut că, pe teritoriul românesc, în afară de societăţile comerciale de asigurare, comerţul cu asigurări mai era practicat şi de către societăţile mutuale de asigurare, al căror obiect era concentrat pe asigurările mutuale de animale şi de culturi agricole, precum şi de către instituţii publice de asigurări, dintre care cea mai reprezentativă a fost Casa de Asigurări a Ministerului de Interne şi a funcţionat în perioada 1870-1948, înfiinţându-se pe bazele acesteia Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat.
Fenomenul asigurărilor private s-a stins în ţara noastră în anul 1948, când au fost naţionalizate societăţile de asigurare şi societăţile mutuale şi au continuat să funcţioneze până la 1 septembrie 1949, când toate acestea au fost dizolvate şi lichidate, iar portofoliul şi rezervele tehnice au fost preluate de societatea generală sovieto-română de asigurări pe acţiuni, „Sovromasigurarea", înfiinţată în acelaşi an.
în anul 1953, societatea „Sovromasigurarea" a fost şi ea lichidată şi în locul ei a luat fiinţă A.D.A.S., fiind singura instituţie de asigurare din ţara noastră. Aşa se face că, în perioada 1949-1990, domeniul asigurărilor a constituit monopolul statului, iar politica acestuia punea accent pe obţinerea beneficiilor din activitatea de asigurare şi nu pe satisfacerea nevoilor asiguraţilor. Astfel se explică faptul că, în perioada menţionată, formele de asigurare în România sunt extrem de reduse (asigurarea obligatorie şi foarte puţine forme de asigurare de persoane).
Monopolul statului pe piaţa asigurărilor a încetat în decembrie 1990, când, prin
H.G. nr. 1279/1990 s-a desfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat, activitatea acesteia fiind preluată de trei societăţi comerciale de asigurări pe acţiuni:
a) Asigurarea Românească S.A., a preluat portofoliul asigurărilor facultative de viaţă, asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autoturisme şi a altor asigurări;
b) Societatea de Asigurare şi Reasigurare Astra S.A. căreia i-au fost transmise asigurările cu participare A.D.A.S. în străinătate şi cele aferente asigurărilor şi reasigurărilor externe;
c) Carom S.A., care a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea şi plata despăgubirilor, în cazurile de pagube produse în România, când răspun
derea revine unor asiguraţi la asigurători din străinătate şi în cazurile de daună produse în străinătate de asiguraţi la societăţi de asigurare din ţara noastră’.
Apariţia şi evoluţia reasigurărilor
Cum era şi firesc, operaţiunile de reasigurare au apărut tot în domeniul comerţului maritim. în literatura de specialitate se susţine că primele reglementări referitoare la raporturile de reasigurare se regăsesc în Ordonanţa din 1681 a lui Ludovic al IV-lea al Franţei, în care una din prevederile principale permitea asigurătorilor să facă reasigurări „cu alte persoane pentru acele efecte pe care ei înşişi le-au asigurat iniţial".
Dintre primele societăţi de reasigurare menţionăm: înfiinţarea în 1846 a Companiei de Reasigurări „Kolmische Ruch-Koln”, care şi-a început activitatea pro-priu-zisă în anul 1851. în anul 1863, s-a înfiinţat prima societate de asigurări şi reasigurări din Elveţia, denumită „Swiss Reinsurance Company"; în anul 1867, în Anglia, şi-a început activitatea „Reinsurance Company Ltd.". în America, practicarea reasigurărilor a cunoscut un proces mai lent decât cel din Europa, astfel încât prima societate de reasigurare a fost înfiinţată în anul 1820, intitulată „Reinsurance Company of America".
Datorită utilităţii şi siguranţei pe care o reprezentau reasigurările, mai multe societăţi de asigurare din Europa şi-au propus, ca politică internă, încheierea în mod obligatoriu de reasigurări asupra unor asigurări proprii, semnând în acest sens convenţii cu diferite alte societăţi de asigurare. Spre exemplificare, menţionăm Acordul din anul 1849, prin care 17 societăţi scoţiene pentru asigurare de viaţă au convenit principalele reguli privind reasigurările de viaţă. Exemplul societăţilor scoţiene a fost urmat în anul 1900 de 46 de societăţi engleze, care au încheiat o Convenţie, cunoscută sub denumirea de „Reinsurance Agreement 1900".
Autorii care s-au ocupat de această chestiune susţin că prima poliţă de reasigurare a avut ca obiect riscurile aferente unui voiaj de la Genova la Sluys. Tot potrivit acestor autori, a doua reglementare a raporturilor de reasigurare o constituie „Legea pentru reglementarea asigurării navelor aparţinând supuşilor Marii Britanii şi mărfurilor sau efectelor încărcate pe ele”, adoptată în anul 1746.
Istoricul reglementărilor din domeniul asigurărilor
în doctrina de specialitate se precizează că primele reglementări referitoare la asigurări au fost cuprinse în legile Rhodosului din secolul al IX-lea î.e.n. Aceste legi nu reglementau faptele de asigurare în conţinutul lor actual, dar făceau referiri la
„avaria comună” în exercitarea comerţului maritim şi tratau problemele legate de împărţirea şi suportarea riscului avarierii sau distrugerii navelor.
Prima reglementare mai detaliată a asigurărilor se pare că este Ordonanţa din 1453, emisă în Barcelona, care a fost cel dintâi act normativ ce a încercat să legifereze asigurările maritime. în Anglia, primul act normativ ce legifera raporturile de asigurare îl constituie „Elisabetan Act”, adoptat în anul 1601. în Franţa, prima reglementare privind asigurările o constituie Ordonanţa din 1681 a lui Ludovic al IV-lea, urmată de adoptarea, în 9 aprilie 1898. a Legii privind asigurarea victimelor accidentelor de muncă.
în România, cel dintâi act normativ în materia asigurărilor a fost înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871, Decret prin care a fost autorizată şi înfiinţarea primei societăţi de asigurare, „Dacia”. Au urmat apoi:
- Codul Comercial din 1887;
- Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementare a contractului de asigurare din 7 iulie 1930, cu modificările ulterioare din: 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 şi 10 aprilie 1936';
- Legea pentru convertirea în lei a anumitor prestări prevăzute în unele contracte de asigurare, din 27 martie 1937;
- Decretul-lege din 29 martie 1941 privind interzicerea de constituire de noi societăţi de asigurare în România;
- Decretul-lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în asigurările de viaţă;
- Decretul nr. 470/1971 privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat;
- Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat;
- Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor;
- Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
- Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor;
- noul cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil').
Ultimele trei reglementări, respectiv Legea nr. 136/1995, Legea nr. 32/2000 şi noul Cod civil reprezintă principalele acte normative ce reglementează comerţul cu asigurări, iar pentru realizarea armonizării legislaţiei româneşti cu cea a Uniunii Europene în materie, acestea au fost modificate pentru a fi în concordanţă cu reglementările europene în domeniu. Prin art. 192 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au fost abrogate art. 9-47 din Legea nr. 136/1995 şi, astfel, principalele reguli privind contractul de asigurare şi diferitele forme de asigurare sunt consacrate în noul Cod civil.
Datorită multitudinii reglementărilor pe care le reclamă comerţul asigurărilor, unele state au concentrat regulile din acest domeniu în acte normative deosebit de ample pe care le-au intitulat „Coduri de asigurare”.
