Regimul juridic al bunurilor din patrimoniul naţional cultural
| Comentarii |
|
regimul juridic al bunurilor din patrimoniul naţional cultural, Regimul bunurilor imobile din patrimoniul cultural naţional. Regimul juridic al bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil. Circulaţia bunurilor culturale mobile. Regimul juridic al bunurilor arheologice mobile descoperite întâmplător sau prin cercetări sistematice.
Orice stat înţelege să protejeze de o manieră mai mult sau mai puţin restrictivă anumite bunuri care, indiferent în proprietatea cărui subiect de drept se află - public sau privat constituie valori deosebite, mărturie a dezvoltării sale istorice, de multe ori contribuţii la crearea valorilor culturii universale. Din păcate, România a reacţionat târziu la imperativul protecţiei valorilor sale culturale, iar atunci când a făcut-o, în anul 1974', reglementarea în materie, pe lângă norme de protecţie a acestora, conţinea unele dispoziţii abuzive, specifice unui stat totalitar.
Aceasta însă nu a justificat cu nimic, spunem noi, abrogarea imediată şi totală, în martie 1990, prin Decretul Consiliului Frontului Salvării Naţionale nr. 90/1990, a Legii nr. 63/1974 care reglementa materia. Până în anul 1992, practic bunurile din patrimoniul cultural al ţării au rămas fără niciun fel de protecţie, cu consecinţe care nu ştim dacă vor putea fi cuantificate vreodată.
Reglementarea actuală este dispersată şi inegală. Este dispersată, pentru că este cuprinsă în trei acte normative distincte, dintre care cel de-al treilea şi ultimul, până în prezent, abrogă unele dispoziţii din primele două.
Astfel, după cum se prevede chiar în primul său articol, până la adoptarea prin lege a unor reglementări speciale privind protejarea patrimoniului cultural naţional, a fost adoptată O.G. nr. 27 din 26 august 1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, definit de manieră sumară, instituind unele obligaţii pentru deţinătorii unor asemenea bunuri şi prevăzând anumite sancţiuni.
în acelaşi scop şi tot până la adoptarea unei reglementări speciale în materie, în anul 1994 Guvernul a adoptat O.G. nr. 68 din 26 august 1994’, prin care sunt completate prevederile ordonanţei anterioare.
Reglementarea cuprinsă în acest act normativ este mai amplă şi mai precisă, dar a rămas fragmentară.
în sfârşit, la 25 octombrie 2000, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 182 privitoare la protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, care, într-adevăr, conţine o reglementare unitară, precisă şi detaliată, dar numai a regimului juridic al bunurilor mobile ce fac parte din patrimoniul naţional cultural, dar, aşa cum rezultă şi din titlul ei, legea lasă bunurile imobile din acelaşi patrimoniu reglementării regimului lor prin ordonanţele amintite.
Tehnica legislativă, în ansamblul ei, ni se pare defectuoasă. în ceea ce ne priveşte, nu reuşim a vedea motivele pentru care nu s-a adoptat o lege care să conţină dispoziţii privitoare la regimul juridic al tuturor bunurilor din patrimoniul cultural, mobile sau imobile.
Regimul bunurilor imobile din patrimoniul cultural naţional.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 68/1994, patrimoniul cultural naţional cuprinde bunurile mobile şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural şi cu mediul istoriceşte constituit pe teritoriul ţării noastre, ale istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale.
Bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, artistic, religios, urbanistic, peisagistic sau tehnico-ştiinţific sunt monumente istorice, clasate pe categorii (art. 2).
Procedura de clasare se declanşează la solicitarea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, titulari ai dreptului de proprietate sau ai altor drepturi reale asupra unor bunuri culturale imobile, sau din oficiu.
Monumentele istorice ce aparţin statului sau unităţilor sale administrativ-teri-toriale se declară, potrivit legii, ca făcând parte din domeniul public sau domeniul privat al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale, prin lege, la propunerea ministerului de specialitate [art. 7 alin. (1)].
Deţinătorii cu orice titlu ai monumentelor istorice, precum şi ai bunurilor culturale mobile clasate pot fi: instituţii publice specializate, precum muzee', arhive, case memoriale, colecţii, biblioteci; instituţii publice nespecializate; instituţii cu caracter militar ori de apărare a ţării; instituţiile de cult; persoane juridice specializate în comerţul cu astfel de bunuri, precum anticariate, consignaţii, agenţii de intermediere, case de licitaţii şi altele; alte persoane juridice; persoane fizice [art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 68/1994],
Monumentele istorice se bucură de o protecţie specială, care se realizează prin instituirea, pentru ele, a unei zone de protecţie, cu scopurile determinate de lege (art. 17-18).
Potrivit art. 29 din ordonanţă, monumentele istorice clasate, aflate în proprietate publică, sunt inalienabile; înstrăinarea acestora cu orice titlu şi pe orice cale va fi lovită de nulitate absolută.
Textul nu face altceva decât să reia principiul inalienabilităţii bunurilor proprietate publică. în orice caz, din moment ce ea nu prevede nimic în privinţa celor proprietate privată, tragem concluzia că acesta este cel de drept comun, cu respectarea obligaţiilor specifice rezultate din clasarea lor.
Regimul juridic al bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil.
Acest regim este cuprinzător reglementat prin Legea nr. 182/2000, republicată. Preluând aproape în aceiaşi termeni textul art. 1 din O.G. nr. 68/1994 evocat mai sus, art. 1 din Legea nr. 182/2000 determină bunurile care fac parte din acest patrimoniu, iar în art. 2 este reluat principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate asupra bunurilor cuprinse în patrimoniul naţional, de către stat, cu precizarea că exercitarea lui, precum şi a altor drepturi reale asupra acestor bunuri se face în condiţiile prevăzute de lege.
Articolul 3 din lege face o enumerare aproape exhaustivă a bunurilor mobile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, care începe cu bunuri arheologice, opere de artă etc. şi se încheie cu matriţe de compact discuri, de CD-ROM şi DVD etc.
După importanţa lor, aceste bunuri sunt împărţite în două categorii:
a) fondul patrimoniului cultural naţional, alcătuit din bunuri culturale cu valoare deosebită;
b) tezaurul patrimoniului cultural naţional, alcătuit din bunuri culturale cu valoare excepţională pentru umanitate (art. 4).
Bunurile culturale mobile pot fi proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, asupra lor putându-se constitui, potrivit formei de proprietate, în condiţiile legii, un drept de administrare sau alte drepturi reale, sau proprietatea privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat (art. 5).
Autorităţile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum şi titularii dreptului de administrare asupra bunurilor culturale au obligaţia de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul lor ilegal (art. 8).
Aceste bunuri sunt supuse cercetării de către cercetători specializaţi, în principal pentru cele deţinute de instituţii, clasării în fond şi tezaur, după distincţia arătată mai sus, şi evidenţei (art. 9-21).
Dreptul proprietarului bunului de a cere clasarea acestuia este imprescriptibil [art. 18 alin. (1)].
în anumite situaţii, se poate face şi declasarea bunului, la cererea proprietarului sau din oficiu (art. 19), caz în care el va intra în regimul de drept comun.
Proprietarii, titularii altor drepturi reale sau ai dreptului de administrare, precum şi deţinătorii cu orice titlu ai bunurilor culturale mobile clasate au obligaţiile prevăzute de lege privitoare la păstrarea, depozitarea şi asigurarea securităţii lor (art. 22-26).
Menţionăm că, în cazul bunurilor mobile culturale proprietate privată, pentru efectuarea de studii şi lucrări de specialitate asupra lor este necesar acordul proprietarului.
în sfârşit, bunurile culturale mobile clasate pot fi supuse restaurării, în condiţiile legii (art. 28-31 din Legea nr. 182/2000).
Circulaţia bunurilor culturale mobile.
Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor sale teritoriale, au regimul juridic general al bunurilor proprietate publică, adică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile (art. 33 din Legea nr. 182/2000).
Instituţiile publice deţinătoare de bunuri culturale mobile pot să le împrumute, pentru organizarea unor expoziţii sau realizarea de alte proiecte culturale, altor instituţii publice sau unor persoane juridice de drept privat din ţară, în condiţiile dreptului comun, cu avizul de specialitate al Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi cu aprobarea Ministerului Culturii.
La rândul lor, în aceleaşi condiţii ale dreptului comun, persoanele fizice şi cele juridice de drept privat pot împrumuta instituţiilor publice specializate bunurile mobile clasate din proprietatea lor.
Dacă bunurile în discuţie aparţin cultelor religioase, împrumutul se face tot în condiţiile dreptului comun, dar cu aprobarea şefilor de cult.
Organizatorul expoziţiei sau iniţiatorul ori autorul proiectului cultural răspunde civil, material, disciplinar, contravenţional sau penal, după caz, de integritatea bunurilor expuse şi este obligat să ia toate măsurile necesare de securitate, de conservare, de asigurare şi de menţinere a cotei valorice a bunului împrumutat (art. 34).
146. Potrivit art. 35 din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale pot fi înstrăinate prin vânzare publică. Aceasta, ca şi intermedierea ei, se efectuează numai prin agenţi economici autorizaţi, cu respectarea următoarelor obligaţii:
a) afişarea la loc vizibil a normelor privind comerţul cu bunuri culturale mobile:
b) deţinerea unui registru în care să fie menţionate, corect şi complet, numele şi adresa ofertantului, descrierea şi preţul fiecărui bun; informaţiile cuprinse în registru au caracter confidenţial
c) înştiinţarea în scris, în termen de 5 zile de la data ofertei, a direcţiilor judeţene pentru cultură şi patrimoniu cultural naţional despre existenţa unor bunuri susceptibile a fi clasate;
d) înştiinţarea în scris, în acelaşi termen, a proprietarului bunului cu privire la posibilitatea declanşării procedurii de clasare;
e) pentru bunurile culturale mobile de tezaur, comunicarea în scris, în termen de 3 zile de la data înregistrării acestora în registrul propriu, direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniu cultural naţional despre punerea bunului în vânzare, în condiţiile art. 36 din Legea nr. 182/2000, în vederea exercitării dreptului de pre-empţiune instituit de lege în favoarea statului.
Bunurile proprietate privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat, clasate bunuri culturale mobile de tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune de către statul român, prin Ministerul Culturii (art. 36). Termenul exercitării dreptului de preempţiune este de 30 de zile de la data primirii comunicării scrise cu intenţia de vânzare, de către agentul economic specializat. Valoarea de achiziţionare a bunului este cea negociată cu vânzătorul sau cu agentul economic specializat ori cea rezultată din licitaţia publică [art. 36 alin. (3)].
Vânzarea acestor bunuri cu nerespectarea dreptului de preempţiune al statului este sancţionată cu nulitatea absolută a actului [art. 36 alin. (5)].
147. Potrivit Legii nr. 182/2000, scoaterea peste frontieră a bunurilor culturale mobile este considerată operaţiune de export, care poate fi temporar sau definitiv. Exportul temporar sau definitiv al bunurilor culturale mobile clasate sau neclasate se poate efectua pe baza unui certificat de export, emis de direcţiile judeţene de specialitate.
Bunurile culturale mobile clasate bunuri de tezaur, proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat, pot fi exportate numai temporar, cu avizul comisiei de specialitate din minister şi cu aprobarea ministrului culturii.
De asemenea, temporar, pot fi exportate bunurile mobile clasate aflate în proprietatea statului sau a unităţilor sale teritoriale şi numai pentru organizarea de expoziţii în străinătate, pentru investigaţii de laborator, pentru restaurare sau pentru expertizare [art. 38 alin. (1) şi (2)].
Totuşi, în anumite situaţii, bunurile culturale mobile clasate de fond, proprietatea privată a statului sau a unităţilor sale teritoriale, pot fi exportate definitiv numai în cadrul unui schimb de bunuri culturale de aceeaşi importanţă şi semnificaţie culturală şi numai în cazuri cu totul excepţionale, atunci când prevalează interesul istoric, ştiinţific sau cultural.
Acest schimb se aprobă prin hotărâre a Guvernului, respectiv a consiliului judeţean sau local, după caz, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, ca organ administrativ central de specialitate, iar bunul cultural obţinut prin schimbul astfel efectuat va urma regimul juridic al bunului dat în schimb (art. 40 din Legea nr. 182/2000).
Potrivit art. 43 din Legea nr. 182/2000, persoanele fizice sau juridice de drept privat care au în proprietatea lor bunuri culturale mobile clasate au obligaţia de a anunţa în scris serviciile publice descentralizate ale Ministerului Culturii despre orice transfer al unui asemenea bun în proprietatea altei persoane în termen de 15 zile de la data efectuării unui asemenea transfer, aceeaşi obligaţie, în acelaşi termen, revine şi oricărei persoane fizice ori juridice de drept privat care constituie un alt drept real asupra unui astfel de bun. De asemenea, în cazul pierderii sau furtului
bunurilor culturale mobile clasate, proprietarii sau titularii de alte drepturi reale, titularii dreptului de administrare, precum şi deţinătorii cu orice titlu ai unor asemenea bunuri au obligaţia de a anunţa în scris organul de poliţie din raza teritorială despre un astfel de eveniment, în termen de 24 de ore de la constatarea producerii lui.
Regimul juridic al bunurilor arheologice mobile descoperite întâmplător sau prin cercetări sistematice.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 182/2000, bunurile arheologice de orice fel. descoperite întâmplător sau în urma unor cercetări sistematice, prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispoziţiilor legale. Legea nu face altceva decât să aplice cunoscutul principiu accesorium sequitur principale. Din momentul descoperirii lor, aceste bunuri sunt supuse procedurii de clasare şi intră, ca principiu, în administrarea instituţiei care finanţează cercetările.
Cât priveşte cercetările arheologice efectuate pe terenurile proprietate privată ce aparţin persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau cultelor religioase, art. 48 dispune că acestea se fac numai cu acordul proprietarului sau, după caz, al şefului cultului.
Dacă proprietarul terenului nu îşi dă acordul pentru efectuarea cercetărilor arheologice, acestea vor putea fi autorizate de instanţa judecătorească competentă, la cererea autorităţii publice sau a instituţiei publice, după caz, în subordinea căreia se află iniţiatorul cercetării arheologice.
Legea îl îndreptăţeşte pe proprietarul terenului să solicite negocierea unui termen maxim pentru efectuarea lucrărilor şi să primească despăgubiri, anterior începerii lucrărilor, de la autorităţile publice sau de la instituţiile publice în subordinea cărora se află iniţiatorul cercetării arheologice pentru daune aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate prin efectuarea cercetărilor solicitate.
Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de neînţelegere, de către instanţele judecătoreşti competente.
Persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri arheologice sunt obligate să le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea, care, la rândul lui, este obligat să înştiinţeze, tot în 72 de ore, despre aceasta, direcţia judeţeană de cultură şi patrimoniu cultural naţional şi să ia toate măsurile de protecţie şi de conservare a bunurilor descoperite. în termen de 10 zile de la data descoperirii lor, primarul este obligat să le predea direcţiei judeţene de specialitate (art. 49 din Legea nr. 182/2000).
Autorii descoperirilor întâmplătoare, care au predat bunurile autorităţilor publice locale, au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată în momentul acordării recompensei, iar, în cazul descoperirii unor bunuri culturale de valoare excepţională, se poate acorda şi o bonificaţie suplimentară de până la 15% din valoarea bunului. Valoarea bunurilor astfel descoperite se stabileşte de experţi acreditaţi, de regulă, pe lângă organele judeţene de specialitate.
în cazul neprimirii recompensei, autorul descoperirii se poate adresa instanţei de judecată competente cu o acţiune scutită de taxă de timbru (art. 49).
