Adoptarea constituţiei
| Comentarii |
|
adoptarea constituţiei, există mai multe autorităţi, organe care pot să adopte o constituţie, iar în practica constituţională s-au folosit diferite proceduri, modalităţi de elaborare a constituţiilor.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia potrivit căreia adoptarea constituţiei reprezintă un proces ce are semnificaţii politico-juridice, proces în care pot fi reperate trei elemente principale: stabilirea subiectelor care au iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent să o adopte şi evidenţierea procedurilor corespunzătoare.
în ceea ce priveşte subiectele care pot avea iniţiativa adoptării constituţiei, în literatura juridică de specialitate problema a fost soluţionată prin recurgerea la teoria puterii constituante, putere care reprezintă organul care, beneficiind de o autoritate publică specială, ce se explică prin locul pe care îl ocupă în sistemul politic al unei societăţi, are dreptul de a adopta Constituţia'.
Puterea constituantă se manifestă sub două forme: puterea constituantă originară şi puterea constituantă derivată.
Puterea constituantă originară apare atunci când în viaţa unui popor intervin împrejurării deosebite - revoluţii, lovituri de stat, schimbarea unor regimuri politice etc. -, când se constituie nucleul unei noi puteri care, prin constituţie, urmează să îşi legitimeze puterea. Au fost adoptate în acest fel Constituţiile române din 1866 şi 1991.
Puterea constituantă derivată sau instituită este prevăzută, spre deosebire de puterea constituantă originară, de Constituţia în vigoare, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea ei. Astfel, modificarea din anul 2003 a Constituţiei României a fost efectuată de o Adunare Constituantă derivată sau instituită, potrivit procedurii reglementate în chiar cuprinsul Constituţiei.
