Teoria constituţiei
| Comentarii |
|
teoria constituţiei, Apariţia constituţiei. Constituţii cutumiare şi constituţii scrise. Forme de constituţii scrise. Constituţii flexibile şi constituţii rigide
Apariţia constituţiei
Constituţia, ca ansamblu de reguli fundamentale de organizare şi exercitare a puterii, se poate spune că s-a manifestat încă de la începutul existenţei fiecărui stat, sub forma, de cele mai multe ori, a unor practici cutumiare. Marea Britanie cunoaşte astfel o Constituţie cutumiară, completată cu anumite texte fundamentale scrise, cum ar fi Magna Charta Libertatum (1215), Bill of Rights (1627), Habeas Corpus (1679) etc.
Noţiunea modernă a constituţiei, mult timp de natură cutumiară, îşi trage originea din Revoluţiile americană şi franceză.
Prima Constituţie modernă, scrisă, este cea americană din 1787, iar în Europa Constituţia Poloniei din mai 1791 şi Constituţia Franţei din noiembrie 1791, urmate de constituţii adoptate în multe alte state europene, printre care şi România.
Constituţii cutumiare şi constituţii scrise
în funcţie de modul în care au fost adoptate, în ştiinţa juridică s-a impus clasificarea constituţiilor în constituţii cutumiare sau nescrise şi constituţii scrise.
Constituţia cutumiară, aşa cum deja am arătat, se prezintă sub forma unor practici, uzanţe, precedente şi obiceiuri cu privire la constituirea, competenţa şi funcţionarea organelor puterii şi care au forţa dreptului. Se întâlnesc constituţii cutumiare în ţări precum Mare Britanie, Noua Zeelandă, Canada, Australia, Israel etc.
Constituţiile scrise reunesc regulile de guvernare şi proclamă drepturile naturale ale omului într-un document solemn, adoptat după o procedură predeterminată şi care prezintă, spre deosebire de constituţiile nescrise, avantajul clarităţii, conciziei şi, în consecinţă, reprezintă un mijloc eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Printre concepţiile care au stat la baza constituţiilor scrise a fost teoria contractului social şi aceea a statului de drept, concepţii care au constituit mijloace filozofice, politice, juridice de limitare a puterii a suveranului şi de asigurare a unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti cât mai largi.
Opoziţia care se face între constituţia cutumiară şi constituţia scrisă trebuie nuanţată, deoarece constituţii propriu-zis cutumiare nu există; astfel, Constituţia Marii Britanii este formată dintr-o parte scrisă, în care sunt cuprinse dreptul statutar (statute law), dreptul judiciar sau al precedentelor (common law), şi dintr-o parte nescrisă, formată din dreptul cutumiar, aşa-numitele convenţii constituţionale.
Această opoziţie are, în principal, un sens istoric: constituţiile cutumiare reprezintă regula în statele monarhice până în secolul al XVIII-lea.
Adoptarea constituţiilor scrise în America şi în Franţa a marcat naşterea constituţionalismului modern, acea mişcare istorică ce a făcut din constituţie, în acelaşi timp, o tehnică fundamentală de limitare a puterii şi expresia unei filozofii politice de esenţă liberală.
Forme de constituţii scrise
a) Constituţia concedată (acordată sau octroiată) reprezintă constituţia pe care monarhul absolut o oferă supuşilor săi, acceptând să acorde acestora câteva drepturi; considerată o constituţie rudimentară, modelul constituţiei concedate poate fi exemplificat cu Constituţia franceză a lui Ludovic al XVIII-lea (4 iunie 1814), Constituţia Piemontului şi Sardiniei (4 martie 1848), Constituţia japoneză (11 februarie 1889).
b) Constituţia plebiscitară sau „statutul' reprezintă o constituţie elaborată şi perfectată de şeful statului, care este supusă ratificării populare. Procedura ratificării conferă acestei variante de constituţie o anumită tentă democratică şi de aceea ea este considerată mai dezvoltată decât constituţia acordată.
Au fost adoptate constituţii plebiscitare în Italia (regele Carol Albert a supus ratificării populare Statutul acordat ia 4 martie 1848 Regatului Piemontului şi Sardiniei, care devine Constituţia Italiei), Statutul lui Alexandru loan Cuza care, după lovitura de stat de la 2 mai 1864, a dizolvat Parlamentul, a proclamat noua Constituţie de stat sub numele de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi l-a supus ratificării populare prin plebiscit, promulgându-l la 2 iunie 1864, Constituţia regală din 1938.
c) Pactul reprezintă un tip de constituţie ce rezultă în urma unui acord, unui pact între suveran şi popor, reprezentat prin adunările reprezentative, cele două părţi aflându-se, cel puţin în principiu, pe poziţii de egalitate.
Sunt considerate constituţii pact:
- Constituţia engleză (pactele intervenite între monarh, nobilime şi cler în decursul timpului: Petiţia drepturilor - Bill of Rights -, adoptată la 1627 în Anglia, Habeas Corpus in 1679, Bill of Rights din 1689);
- Constituţia franceză din anul 1830;
- Constituţiile României din 1866 şi 1923.
d) Constituţia convenţie, considerată ca fiind rezultatul unui mod de adoptare democratic, constă în alegerea unei Adunări Constituante, ai cărei membri sunt delegaţi de către popor şi care are ca obiectiv elaborarea unei constituţii.
Prima Constituţie convenţie a fost elaborată în statul american Virginia, în anul 1776, fiind urmată de Constituţia SUA din anul 1787, care a fost rezultatul activităţii de 11 ani a Convenţiei de la Philadelphia. Alte exemple de constituţii convenţie le reprezintă Constituţiile Franţei din 1848 şi 1875, Constituţia germană din 1919.
Caracterul democratic ai acestui model de constituţie este dat de faptul că atât iniţiativa, cât şi adoptarea aparţin poporului, iar, mai recent, prin recurgerea la referendum, s-a amplificat această caracteristică.
în ceea ce priveşte Constituţia României din 1991, având în vedere faptul că ea a fost adoptată de o Adunare Constituantă şi ulterior aprobată prin referendum, reprezintă o constituţie referen-dară.
e) Constituţia parlamentară presupune adoptarea ei, de cele mai multe ori, de către parlamente, cu respectarea următoarei proceduri: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a acestuia, adoptarea proiectului cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor parlamentului.
Folosit în special după cel de-al Doilea Război Mondial în fostele ţări socialiste (cum s-a întâmplat şi cu Constituţiile române din anii 1948, 1952 şi 1965), acest model de constituţie, deşi prevedea şi unele drepturi şi libertăţi, a folosit în practică la legitimarea unor regimuri totalitare.
Constituţii flexibile şi constituţii rigide
O altă clasificare a constituţiilor este aceea în constituţii suple sau flexibile (în cazul acestora, modificarea se face către acelaşi organ care elaborează toate celelalte categorii de legi şi după o procedură asemănătoare) şi constituţii rigide, a căror modificare presupune o procedură complicată şi care de cele mai multe ori stabilesc o perioadă în care o parte sau întreaga constituţie nu poate fi modificată (de exemplu, Constituţia americană din 1787 prevedea că nicio modificare nu poate fi adusă anumitor prevederi decât după 21 de ani).
Exemplul clasic de constituţie flexibilă îl constituie constituţia cutumiară, pe când constituţiile scrise sunt, de regulă, constituţii rigide.
Constituţia României din anul 1991 este o constituţie rigidă, deoarece, potrivit art. 151, prevede o procedură greoaie de modificare, iar în baza art. 152 stabileşte unele domenii în care nicio iniţiativă de revizuire nu poate fi primită. Astfel, nu pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială; de asemenea, nu pot fi primite iniţiativele de revizuire care urmăresc suprimarea drepturilor şi libertăţile publice sau a garanţiilor lor.
