Căsătoria putativă
| Comentarii |
|
căsătoria putativă, definiție: termenul putativ/putativă vine de la cuvântul putare. Se numeşte putativă căsătoria nulă sau anulată căreia legea îi păstrează valabile efectele produse până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea căsătoriei. Noţiunea de căsătorie putativă era folosită de legiuitor în art. 23 alin. (1) C. fam., iar în noul cod civil în art. 304.
Dreptul roman nu a cunoscut căsătoria putativă. Ea a apărut numai în dreptul feudal, când, datorită frecventelor cazuri de nulitate a căsătoriei generate de excesivele impedimente la căsătorie impuse de dreptul canonic, legiuitorul a încercat să mai atenueze din drasticele efecte ale nulităţii pentru cei care au încheiat cu bună-credinţă căsătoria.
Deşi în dreptul nostru căsătoriile putative sunt destul de rare, importanţa consacrării legislative a instituţiei rezidă în ocrotirea unui principiu de bază, anume acela al bunei-credinţe, în temeiul căruia soţii dintr-o căsătorie desfiintată se bucură de efectele căsătoriei la fel ca cei dintr-o căsătorie desfăcută prin divorţ.
Condiţiile căsătoriei putative.
Pentru a fi putativă, căsătoria nevalabilă trebuie să aibă aparenţa juridică de căsătorie şi trebuie ca cel puţin unul dintre soţi să fi fost de bună-credinţă la încheierea ei.
a) Aparenţa juridică de căsătorie rezultă din necesitatea practică a unui titlu aparent de căsătorie, care constă în celebrarea şi înregistrarea căsătoriei, pe care instanţa de judecată îl constată şi înlătură pentru nevalabilitate.
Necesitatea formulării acestei condiţii rezidă şi în nevoia practică de a putea delimita căsătoria nevalabilă sau nulă de concubinaj.
b) Buna-credinţă. Această condiţie constă în credinţa greşită a unuia sau ambilor viitori soţi că se pot căsători şi că, făcând aceasta, încheie o căsătorie valabilă.
Pentru a fi îndeplinită această condiţie, este necesar ca buna-credinţă să existe în momentul încheierii căsătoriei. La fel ca în dreptul comun, buna-credinţă este prezumată, iar lipsa ei va trebui dovedită de cei care contestă putativitatea. De regulă, putativitatea se invocă pe cale de excepţie într-un proces ce are ca obiect nulitatea sau anularea căsătoriei.
Potrivit practicii judiciare constante, eroarea viitorilor soţi la încheierea căsătoriei poate consta nu numai într-o eroare de fapt (de exemplu, nu ştiau că sunt rude), ci, spre deosebire de dreptul comun, şi într-o eroare de drept (de exemplu, au ignorat dispoziţia legală care opreşte căsătoria dintre ei).
Într-o opinie minoritară, pentru a considera că o căsătorie este putativă, ar fi suficientă condiţia existentei bunei-credinte, fără a mai fi necesară coroborarea cu un alt element juridic.
Efectele căsătoriei putative.
Potrivit art. 304 Noul Cod Civil, „soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”, iar potrivit alin. (2), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
Din economia textelor noului Cod civil rezultă că, în ipoteza în care ambii soţi sunt de bună-credinţă, fiecare dintre ei va păstra donaţiile ce i-au fost făcute în vederea căsătoriei, bunurile dobândite în regimul matrimonial al comunităţii de bunuri vor fi prezumate comune, fiecare va datora, în caz de nevoie, întreţinere celuilalt, iar în caz de deces al unuia dintre ei, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria, celălalt îl va moşteni în calitate de soţ supravieţuitor, pe când, în ipoteza bunei-credinţe doar a unuia dintre soţi, numai el se va bucura de toate aceste drepturi, iar minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu [art. 39 alin. (2) Noul Cod Civil].
căsătorie putativă, pornind de la prevederile art. 304 C. civ. [anterior, art. 23 alin. (1) C. fam.], căsătoria putativă este căsătoria care, deşi lovită de nulitate absolută sau relativă, produce anumite efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă.
Noţiunea de căsătorie putativă evocă ideea faptul că aceasta a existat doar în imaginaţia soţului de bună-credinţă, care a ignorat în mod inocent existenţa cauzei de nulitate.
Putativitatea (caracterul putativ al căsătoriei) poate să fie bilaterală (când ambii soţi au fost de bună-credinţă) sau unilaterală (când numai unul dintre ei a fost de bună-credinţă).
Buna-credinţă nu acoperă cauza de nulitate, căsătoria rămânând lovită de nulitate şi fiind supusă desfiinţării, dar efectele nulităţii se vor produce doar pentru viitor, iar nu şi pentru trecut, fiind menţinute efectele căsătoriei până la data desfiinţării ei prin hotărâre judecătorească.
Căsătoria putativă este o creaţie a dreptului canonic, care a apărut în secolul al Xll-lea (matrimonium putativum), în sensul că, atunci când soţii au fost de bună-credinţă, desfiinţarea căsătoriei nu schimba convieţuirea faptică de până atunci într-un „păcat de neiertat”.
Condiţiile şi dovada bunei-credinţe
în ceea ce priveşte buna-credinţă, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) buna-credinţă presupune o eroare din partea unuia dintre soţi ori a ambilor, în sensul că nu au cunoscut cauza de nulitate. Eroarea poate fi de fapt (de exemplu, n-au cunoscut că sunt rude) sau de drept (n-au cunoscut faptul că legea opreşte căsătoria între veri - rude colaterale de gradul IV). Deci eroarea de drept are valoare juridică în această materie, prin excepţie de la principiul nemo censetur ignorare legem. De asemenea, eroarea are altă semnificaţie în această materie decât eroarea - viciu de consimţământ. Eroarea ca viciu de consimţământ se invocă pentru a obţine anularea unui act, în timp ce eroarea ca şi cauză a caracterului putativ al căsătoriei se invocă, dimpotrivă, pentru a menţine, pentru trecut, efectele căsătoriei lovite de nulitate. De aceea, unul dintre soţi poate să invoce dolul -eroarea provocată - ca viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei şi să aibă şi beneficiul putativităţii căsătoriei;
b) buna-credinţă trebuie să existe la momentul încheierii căsătoriei.
Buna-credinţă se prezumă, ca şi în dreptul comun, conform art. 14 alin. (2)
C. civ. (anterior, art. 1899 C. civ. din 1864), revenind celui ce afirmă existenţa relei-credinţe sarcina să o dovedească.
Pentru că legea instituie un regim juridic special al căsătoriei încheiate în asemenea condiţii, prin aceeaşi hotărâre prin care se constată sau, după caz, se pronunţă nulitatea căsătoriei, instanta trebuie să stabilească buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei.
Efectele căsătoriei putative
Potrivit art. 304 alin. (1) C. civ., soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Alineatul (2) stabileşte că în situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
în practică se pot întâlni două situaţii: când ambii soţi au fost de bună-credinţă şi când numai unul dintre ei a ignorat în mod inocent existenţa cauzei de nulitate.
în ceea ce priveşte sfera de aplicare a acestui text, întrucât nulitatea căsătoriei produce efecte numai pentru viitor, aceste efecte privesc atât raporturile personale, cât şi raporturile patrimoniale dintre soţi.
Problema de principiu care a fost ridicată în literatura juridică este aceea de a determina, în raport cu alin. (2) al art. 304, care este sfera „raporturilor patrimo-
niale”, fiind generată de împrejurarea că, spre deosebire de reglementarea anterioară Codului civil, care limita aceste efecte la regimul matrimonial, obligaţia de întreţinere şi dreptul la moştenire, Codul civil extinde sfera efectelor extrapatri-moniale, instituind unele consecinţe patrimoniale noi ale divorţului, precum dreptul la despăgubiri şi prestaţia compensatorie.
Din redactarea generică a alin. (2) al art. 304 s-ar putea deduce că soţul de bună-credinţă în cazul căsătoriei putative este „asimilat" soţului divorţat şi cu privire la aceste efecte pecuniare, în condiţiile în care art. 385-395 C. civ. reglementează sub titulatura „Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi" atât efectele cu privire la regimul matrimonial, cât şi dreptul la despăgubiri, obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi prestaţia compensatorie.
Pe de altă parte, considerăm că „asemănarea” la care se referă alin. (2) se referă la raporturile patrimoniale dintre foştii soţi în măsura în care acestea sunt compatibile cu instituţia nulităţii căsătoriei şi, prin urmare, pot şi chiar trebuie făcute anumite distincţii, deoarece însuşi legiuitorul invită la o asemenea operaţiune de interpretare, de decelare a „asemănărilor”.
Alineatul (2) al art. 304 C. civ. are în vedere aplicarea prin asemănare a acelor efecte ale divorţului care marchează încetarea pentru viitor a efectelor intrinseci căsătoriei. Este cazul regimului matrimonial şi al obligaţiei de întreţinere.
în schimb, atât prestaţia compensatorie, cât şi dreptul la despăgubiri sunt efecte specifice divorţului, care nu se pot produce decât dacă sunt îndeplinite condiţiile stricte prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 388 C. civ., dreptul la despăgubiri se acordă soţului nevinovat care suferă un prejudiciu „prin desfacerea căsătoriei”, ceea ce înseamnă stabilirea unei legături speciale între divorţ şi prejudiciul cauzat soţului inocent, de natură să atragă răspunderea civilă a soţului care a provocat divorţul.
De asemenea, art. 390 alin. (1) C. civ. reglementează prestaţia compensatorie ca un efect special al divorţului, în condiţiile în care acesta produce un dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă ale soţului inocent care o solicită.
Ambele drepturi pecuniare sunt, aşadar, efecte directe ale divorţului, ca mod de disoluţie a căsătoriei, şi care nu pot fi extinse în cazul căsătoriei putative. întrucât aceste efecte evocă natura juridică a divorţului ca sancţiune pentru fapte săvârşite în timpul căsătoriei de soţul vinovat de destrămarea vieţii de familie, rezultă că aplicarea lor prin analogie în cazul nulităţii căsătoriei nu are raţiune, din moment ce, în cazul căsătoriei putative, chiar dacă unul dintre soţi ar fi de rea-credinţă, este vorba de o conduită manifestată la momentul încheierii căsătoriei, cauza de nulitate fiind prin ipoteză anterioară sau cel mult concomitentă acestui moment. Or, pentru încălcarea dispoziţiilor legale la momentul încheierii căsătoriei, sancţiunea este însăşi nulitatea căsătoriei. Nu excludem, de exemplu, posibilitatea ca soţul de bună-credinţă, în cazul putativităţii unilaterale, să ceară despăgubiri, în măsura în care face dovada unui prejudiciu în legătură cu însăşi cauza de nulitate a căsătoriei, dar considerăm că temeiul nu îl poate constitui art. 388 C. civ., ci dreptul comun.
Prin urmare, păstrarea calităţii de soţ dintr-o căsătorie lovită de nulitate constituie un beneficiu al legii, dar numai în limitele unei excepţii de la efectul retroactiv al nulităţii, ceea ce înseamnă că pot intra în sfera de aplicare a acestei excepţii doar acele raporturi patrimoniale care sunt strict legate de căsătorie, cu excluderea efectelor pecuniare generate direct de divorţ şi pentru care căsătoria şi eventuale
condiţii ataşate acesteia (de exemplu, durata de 20 de ani în cazul prestaţiei compensatorii sau rolul culpei) constituie situaţia premisă1’1.
Ambii soţi ou fost de bună-credinţă (putativitate bilaterala)
A. Efecte extrapatrimoniale. Acestea pot fi analizate din următoarele perspective:
a) între soţi au existat obligaţiile reciproce specifice căsătoriei: obligaţia de sprijin moral, obligaţia de a locui împreună, obligaţiile conjugale, obligaţia de fidelitate etc.;
b) soţul care a luat numele de familie al celuilalt soţ la încheierea căsătoriei nu-l poate menţine după desfiinţarea căsătoriei, deoarece art. 304 alin. (2) [anterior, art. 24 alin. (1) C. fam.] nu trimite la materia divorţului şi în ceea ce priveşte numele, ceea ce înseamnă că acest soţ va reveni la numele avut înainte de căsătorie;
c) între soţi a operat suspendarea cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, potrivit art. 2532 pct. 1 C. civ. [anterior, art. 14 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958] şi a dreptului de a cere executarea silită;
d) efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu. în cazul în care declararea nulităţii are loc înainte ca soţul minor să fi împlinit vârsta de 18 ani, îşi menţine capacitatea deplină de exerciţiu şi pentru viitor, fiind aplicabile prevederile art. 39 alin. (2)
C. civ.
B. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale. Potrivit art. 304 alin. (2) C. civ., [anterior, art. 24 alin. (1) C. fam.], aceste raporturi vor fi soluţionate după cum urmează:
a) între soţi a existat regimul matrimonial legal sau, după caz, convenţional, iar împărţirea bunurilor se va face potrivit dispoziţiilor din materia divorţului;
b) a existat, de asemenea, obligaţia de întreţinere între soţi şi în viitor va putea exista obligaţia de întreţinere între foştii soţi, ca şi în cazul soţilor divorţaţi [art. 389 C. civ. şi, anterior, art. 41 alin. (2)-(5) C. fam.];
c) fiecare soţ beneficiază de dreptul la moştenire, dacă decesul celuilalt soţ a avut loc înainte de desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.
Doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă (putativitate unilaterala)
A. Efecte extrapatrimoniale. Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-cre-dinţă, efectele analizate cu privire la relaţiile personale şi capacitatea de exerciţiu se vor produce numai în persoana acestuia.
B. Efecte patrimoniale
a) afecte cu privire la regimul matrimonial. Sub imperiul Codului familiei s-a pus problema dacă va beneficia de comunitate şi soţul de rea-credinţă. Doctrina juridică a avansat mai multe soluţii posibile.
Astfel, s-ar putea considera că beneficiază de comunitate doar soţul de bună-credinţă, deoarece faţă de cel de rea-credinţă nulitatea produce efecte retroactive. Soluţia este însă ilogică. Dacă proprietatea devălmaşă presupune doi titulari şi dacă numai soţul de bună-credinţă beneficiază de aceasta, atunci cu cine este el codevălmaş, dacă soţul de rea-credinţă nu beneficiază şi el de comunitate?
Pe de altă parte, se poate susţine că numai soţul de bună-credinţă se poate prevala de prezumţia comunităţii. Aceasta ar însemna să se facă distincţie după cum bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei de soţul de bună-credinţă sau de rea-credinţă, după caz, astfel:
- pentru bunurile dobândite de soţul de rea-credinţă, soţul de bună-credinţă se va putea prevala de prezumţia de comunitate;
- pentru bunurile dobândite de soţul de bună-credinţă, soţul de rea-credinţă nu va putea invoca prezumţia de comunitate, ci va fi tratat ca un concubin: dacă pretinde că a contribuit la dobândirea bunurilor de către soţul de buna-credinţă va trebui să facă dovada dreptului său, care va fi, după caz, o proprietate pe cote-părţi sau un drept de creanţă. Această soluţie, deşi judicioasă, ridică numeroase dificultăţi în practică.
A treia soluţie posibilă este în sensul că beneficiază de comunitate şi soţul de rea-credintă, deoarece regimul matrimonial este „o situatie fatalmente non-divi-zibilă":i).
Astfel, potrivit fostului art. 24 alin. (1) C. fam., în cazul prevăzut în art. 23 alin. (1), cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ. Articolul 24 alin. (1) C. fam. prevedea, aşadar, că beneficiază de dispoziţiile privitoare la divorţ, în ceea ce priveşte pensia de întreţinere numai soţul de bună-credinţă, pe când în privinţa raporturilor patrimoniale nu prevedea că beneficiază de dispoziţiile legale privind aceste raporturi numai soţul de bună-credinţă, de unde rezulta că beneficiază de comunitate şi soţul de rea-credinţă;
De asemenea, s-a arătat că nu poate exista regimul juridic matrimonial prevăzut de Codul familiei pentru un soţ, iar pentru celălalt un alt regim juridic, ceea ce înseamnă că, odată ce s-a invocat comunitatea de către un soţ, aceasta se răsfrânge şi asupra celuilalt soţ. Altfel ar însemna să se recunoască existenţa unui regim matrimonial sui generis, pe care Codul familiei nu îl reglementa.
Această soluţie a fost împărtăşită şi în jurisprudenţă.
Soluţia consacrată de Codul civil în art. 304 alin. (2) este fără echivoc în sensul că, şi în ipoteza în care numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei nule sau anulate se consideră că a existat regimul matrimonial legal sau, după caz, convenţional, fiind aplicabile dispoziţiile privitoare la divorţ în ceea ce priveşte încetarea şi lichidarea regimului matrimonial;
b) efecte cu privire la obligaţia de întreţinere. Situaţia obligaţiei de întreţinere trebuie analizată distinct pentru perioada convieţuirii dinainte de desfiinţarea căsătoriei, respectiv pentru cea de după rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfiinţare.
În prima situaţie, soţul de bună-credinţă a avut dreptul la întreţinere din partea celui de rea-credinţă, fără ca acesta din urmă să se bucure, în mod reciproc, de acelaşi drept. De aceea, dacă soţul de bună-credinţă a prestat, totuşi, întreţinere în favoarea celui de rea-credinţă, el poate cere restituirea prestaţiilor în temeiul plăţii nedatorate sau al îmbogăţirii fără just temei, după caz.
În privinţa obligaţiei de întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, se aplică dispoziţiile din materia divorţului în ceea ce priveşte pensia de întreţinere între foştii soţi, reglementată de art. 389 C. civ. [anterior, art. 41 alin. (2)-(5) C. fam.], ceea ce înseamnă că soţul de bună-credinţă va beneficia de întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi soţul divorţat care nu a avut nicio culpă în desfacerea căsătoriei. Soţul de rea-credinţă nu are dreptul la întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, nici măcar în condiţiile prevăzute de lege pentru soţul din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria, pentru că, în ceea ce îl priveşte el nu a avut niciodată calitatea de soţ. Or, art. 304 alin. (2) C. civ., care trimite la dispoziţiile din materia divorţului, are în vedere ipoteza de la alin. (1), adică a „soţului de bună-credinţă”, deoarece numai acesta, păstrând calitatea de soţ dintr-o căsătorie valabilă, poate să beneficieze de drepturile unui „fost soţ" divorţat, inclusiv de dreptul la întreţinere;
c) efecte cu privire la dreptul de moştenire. Soţul de bună-credinţă beneficiază de dreptul la moştenire a soţului de rea-credinţă, dacă acesta din urmă decedează până la desfiinţarea căsătoriei. în schimb, soţul de rea-credinţă nu se bucură de acelaşi drept în raport cu soţul de bună-credinţă.
