Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi
| Comentarii |
|
efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi, Clasificare. Cadrul legal. Obligațiile reciproce ale soților. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu.
Clasificare
Căsătoria generează între membrii familiei o multitudine de relaţii, care se intercondiţionează reciproc.
Din ansamblul relaţiilor dintre soţi, unele sunt nejuridice, de natură etico-morală, afectiv-sentimentală, iar altele sunt juridice. Efectele juridice ale căsătoriei pot fi clasificate în două mari categorii: relaţiile personale dintre soţi şi relaţiile patrimoniale dintre aceştia.
Cadrul legal
Efectele căsătoriei în ce priveşte relaţiile personale dintre soţi sunt reglementate în noul cod civil în Capitolul V, în art. 307-311.
Acest capitol, intitulat „Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor”, nu cuprinde însă toate efectele căsătoriei din raporturile personale dintre soţi; el cuprinde doar principiile care guvernează aceste raporturi, şi anume:
- principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii între soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial (art. 307);
- principiul că soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria (art. 308);
- principiul că soţii convin asupra numelui pe care îl vor purta obligatoriu în timpul căsătoriei (art. 311).
După cum se vede, legea reglementează un număr restrâns de raporturi personale, întrucât, în privinţa celor mai numeroase raporturi, reglementarea juridică ar fi ineficientă şi ar constitui o imixtiune în intimitatea vieţii de familie, ele fiind mai mult de natură afectiv-sentimentală şi etico-spirituală. Totuşi, după cum se arată în literatura juridică, „legea nu trebuie să omită reglementarea acelor raporturi personale care ţin de fiinţa căsătoriei”, cum sunt obligaţiile de coabitare şi de fidelitate. Codul familiei nu le prevedea în mod expres, deşi ar fi trebuit să le prevadă, pentru că practica se confruntă deseori cu ele. Noul nostru Cod civil prevede aceste obligaţii, reglementându-le în art. 309.
Obligațiile reciproce ale soților
Există un număr de obligaţii reciproce între soţi, dintre care unele se deduc din textul legii, iar altele se desprind din ansamblul reglementării instituţiei căsătoriei
a) Obligaţia reciprocă de respect, fidelitate şi sprijin moral. Această obligaţie juridică, ce este prevăzută în art. 309 Noul Cod Civil, se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între soţi, care sunt datori să îşi acorde unul altuia sprijin moral şi material.
în ce constă acest sprijin moral ar trebui să înţeleagă de la sine fiecare membru de familie, fără a i se prescrie îndrumări de către legiuitor. Important este ca în viată, în orice împrejurări şi încercări, să poţi conta pe omul de lângă tine*.
în zilele noastre, rostul familiei este acela de a încuraja membrii familiei să se împlinească în viaţă, în profesiune, în aspiraţiile fiecăruia pe toate planurile şi, nu în ultimul rând, în îngrijirea sănătăţii celor suferinzi.
b) Obligaţia de fidelitate. Acum este reglementată expres de Codul civil ca obligaţie juridică între soţi prin art. 309, aşa cum am precizat mai sus, dar ea, anterior noului Cod civil, putea fi desprinsă, per a contrario, din faptul pedepsirii penale a adulterului, sancţiune care a fost prevăzută prin art. 304 C. pen., în prezent abrogat prin Legea nr. 278/2006.
Tot astfel, ea poate fi desprinsă din art. 414 Noul Cod Civil care, instituind prezumţia de paternitate pe seama soţului mamei, o întemeiază implicit pe obligaţia de fidelitate, obligaţie care se consideră încălcată doar atunci când se face o dovadă contrară fidelităţii, prin tăgăduirea paternităţii prezumate.
c) Obligaţia soţilor de a locui împreună. Este consacrată prin art. 309 alin. (2) Noul Cod Civil Anterior Codului familiei, femeia avea obligatoriu domiciliul conjugal la cel al bărbatului. Astăzi, această problemă este lăsată la aprecierea soţilor, care vor decide de comun acord, în condiţii de egalitate.
Prin stabilirea de comun acord de către soti a domiciliului lor comun, aceştia se obligă implicit să îşi respecte hotărârea comună. De aceea, părăsirea domiciliului conjugal de către unul dintre soţi constituie, pentru soţul părăsit, un motiv temeinic de divorţ.
Este cunoscut că, potrivit dreptului comun, domiciliul oricărei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică sau principală şi că orice persoană mai poate avea, în afara domiciliului, şi alte locuinţe statornice (art. 87 Noul Cod Civil). La fel cu orice persoană fizică, şi soţii pot hotărî să locuiască separat, să aibă, în afara domiciliului comun, şi o altă locuinţă separată.
Cu toate că, de regulă, domiciliul comun şi locuinţa comună coincid, acestea trebuie privite ca noţiuni distincte. Indiferent însă dacă soţii au sau nu un domiciliu comun, ei au obligaţia de a coabita, obligaţie care este strict legată de noţiunea de locuinţă conjugală care, în termeni
cotidieni, desemnează locuinţa comună a soţilor în orice situatie.
d) îndatorirea de coabitare sau conjugală. Traiul în comun al soţilor în aceeaşi locuinţă este de esenţa căsătoriei, deoarece uniunea juridică dintre soţi poate în acest fel să devină o realitate, o comunitate de viaţă biologică, afectiv morală, asigurând consumarea căsătoriei. Neîndeplinirea obligaţiei de coabitare, ca îndatorire conjugală, poate constitui pentru soţul inocent un motiv de divorţ.
De altfel, obligaţia de coabitare îşi găseşte expresia concretă în alin. (2) al art. 309 Noul Cod Civil, care prevede că soţii „au îndatorirea de a locui împreună”.
e) Numele soţilor. în privinţa numelui de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, viitorii soţi au, potrivit art. 282 Noul Cod Civil, patru posibilităţi de alegere, şi anume:
- fie să îşi păstreze fiecare dintre ei numele avut înaintea căsătoriei, ipoteză în care nu este nicio schimbare de nume;
- fie să aleagă ca nume comun pe acela al unuia sau altuia dintre
ei, ipoteză în care se schimbă doar numele unuia dintre soţi;
- fie să aleagă ca nume comun numele lor reunite, ipoteză în care
se schimbă numele ambilor soti;
- de asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt soţ să poarte numele lor reunite.
Aceste ipoteze legale sunt de strictă interpretare: în primul rând, pentru că privesc numai numele de familie, nu şi prenumele, care nu poate fi schimbat prin căsătorie, ci numai pe cale administrativă, iar în al doilea rând, pentru că nu se pot crea, pe cale de interpretare, şi alte ipoteze combinative.
Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat, potrivit art. 281, în declaraţia de căsătorie, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ [art. 311 alin. (2) Noul Cod Civil privind schimbarea numelui de familie].
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu.
După cum se ştie, tinerii se pot căsători de la împlinirea vârstei de 16 ani, cu încuviinţările necesare prevăzute de lege [art. 272 alin. (2) Noul Cod Civil]. Minorul care se căsătoreşte, în condiţiile arătate, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 39 Noul Cod Civil). în cazul în care căsătoria a fost anulată, minorul care a fost de bună-credintă la în-cheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Noul Cod civil, recunoscând persoanei fizice toate drepturile şi libertăţile civile, consacră prin art. 310 independenţa soţilor, atunci când dispune că „un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ”. Astfel, se poate observa că libertăţile soţilor nu sunt îngrădite, ci, dimpotrivă, apărate de textul legii.
