Natura juridică a prescripţiei dreptului material la acţiune
| Comentarii |
|
natura juridică a prescripţiei dreptului material la acţiune, în legătură cu problema de a şti ce se stinge din dreptul la acţiune prin prescripţie extinctivă, în literatura de specialitate anterioară noului Cod s-au conturat două opinii dominante.
într-o primă opinie, denumită teoria unităţii dreptului la acţiune, s-a considerat că prin prescripţie se stinge însuşi dreptul subiectiv civil, alături de dreptul la acţiune, fiind de neconceput supravieţuirea dreptului subiectiv civil, cât timp dispare posibilitatea ocrotirii lui pe calea constrângerii procesuale. Această teorie a rămas izolată în doctrină.
Într-o a doua opinie, denumită teoria scindării dreptului la acţiune în două sensuri - material şi procesual, se consideră că prin prescripţia extinctivă se stinge dreptul la acţiune, iar dreptul subiectiv rămâne neatins prin împlinirea termenului de prescripţie, pierzându-se numai posibilitatea de a obţine concursul instanţei pentru realizarea sa.
Aceasta este de fapt şi concepţia legiuitorului, care, în art. 20 din Decretul nr. 167/1958, a reglementat obligaţiile juridice imperfecte, prevăzând că „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. Aceasta este şi teoria dominantă în literatura de specialitate.
în sprijinul acestei teorii se aduce argumentul de interpretare gramaticală, dedus din formularea art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care se referă la stingerea „dreptului la acţiune”. Se mai invocă argumentul de interpretare logică, dedus din existenţa instituţiei repunerii în termen sau a valabilităţi plăţii efectuate peste termen, a căror reglementare nu s-ar mai justifica dacă prin prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul.
S-a precizat, în cadrul acestei teorii, că prin acţiune în sens procesual se înţelege posibilitatea de sesizare a instanţei cu o pretenţie care îşi are fundamentul în dreptul constituţional la petiţionare reglementat de art. 21 din Constituţie, iar prin acţiune în sens material se înţelege dreptul la admiterea pretenţiei.
Drept consecinţă, dreptul subiectiv nu mai poate fi ocrotit pe cale ofensivă, directă, dar nici nu rămâne total lipsit de ocrotire. împlinirea termenului de prescripţie îi conferă debitorului dreptul de a opune pe cale de excepţie stingerea dreptului la acţiune, dar nu impune şi neexecutarea obligaţiei după această dată. Dimpotrivă, executarea acesteia este posibilă tocmai pentru că raportul juridic rămâne în vigoare, iar odată făcută plata, nu se poate cere restituirea ei.
În consecinţă, prescripţia ne oferă două excepţii: prima pe care poate să o opună debitorul, în cazul în care dreptul la acţiune s-a prescris, şi a doua, care poate fi invocată de creditor, în cazul în care debitorul ar cere restituirea plăţii făcute după împlinirea termenului de prescripţie.
Dacă în cazul primei excepţii, instanţa de judecată, odată ce stabileşte că, într-adevăr, dreptul la acţiune este prescris, este împiedicată să cerceteze fondul dreptului, în cazul celei de-a doua, va trebui să cerceteze existenţa raportului juridic, a dreptului şi a obligaţiei corelative, căci altfel plata nu s-ar justifica, fiind o plată nedatorată, a cărei repetiţiune ar fi admisibilă, potrivit art. 1092 C. civ. 1864 (corespondent art. 1471 NCC).
Pe de altă parte, având în vedere că executarea silită nu este decât o fază a realizării dreptului la acţiune, natura juridică a dreptului la acţiune şi a dreptului de a cere executarea silită este aceeaşi. Prin prescripţie se stinge deci nu numai dreptul la acţiunea în obligare sau condamnare, ci şi dreptul la acţiunea în executare.
Pornind de la întrebarea care este natura juridică a dreptului la acţiune, s-a născut o altă întrebare, legată de locul prescripţiei în sistemul de drept românesc. Astfel, unii autori o consideră o instituţie de drept material, o sancţiune de drept civil. Pe de altă parte, alţi autori afirmă că prescripţia este o instituţie de drept procesual, întrucât dreptul la admiterea acţiunii, care se prescrie, are o natură strict procesuală, fiind, alături de alte drepturi (dreptul de a sesiza instanţa, dreptul de a propune probe, dreptul la apărare etc.), componente ale dreptului la acţiune în sens general.
Aşa cum s-a subliniat, „prin reglementarea prescripţiei extinctive în Cartea a Vl-a din Noul Cod Civil, legiuitorul a consacrat natura civilă, de drept material a prescripţiei extinctive, în detrimentul celei procesuale. per a contrario, autoritatea de lucru judecat nu mai este reglementată în noul
Cod civil, ci în noul Cod de procedură civilă, consacrându-se caracterul procesual al acestei instituţii”.
în deplin acord cu autorul mai sus citat, considerăm şi noi că prescripţia extinctivă este o instituţie ce aparţine dreptului material (aplicându-i-se regulile referitoare la caracterele juridice, termenele de prescripţie, întreruperea, suspendarea prescripţiei, renunţarea la prescripţie), însă ea capătă şi un caracter procesual în momentul în care se invocă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (aspect la care fac trimitere chiar art. 2512-2513 NCC, modalitatea de invocare a excepţiei prescripţiei, actul procedural prin care se invocă şi prin care se soluţionează fiind elemente de drept procesual civil); cu alte cuvinte, prescripţia devine excepţie.
Argumente în favoarea ideii că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu poate fi doar o apărare de fond:
- art. 2513 NCC arată că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau până la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate, trăsătură specifică excepţiilor procesuale, câtă vreme apărările de fond pot fi invocate în tot cursul procesului, chiar şi în căile de atac;
- admiterea excepţiei prescripţiei duce la respingerea acţiunii, fără a mai analiza celelalte apărări de fond, pe când o apărare de fond nu împiedică analizarea celorlalte apărări de fond.
Doctrina a arătat că există însă şi o situaţie în care prescripţia generează o apărare de fond, şi nu o excepţie procesuală, respectiv situaţia reglementată de art. 2506 alin. (3) NCC, potrivit căruia: „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit'.
Textul îndrituieşte creditorul să se apere invocând excepţia neresti-tuirii prestaţiei, excepţie generată de prescripţie, dar care are caracterul unei apărări de fond, caz în care instanţa nu mai analizează condiţiile de exerciţiu al dreptului la acţiune, ci analizează fondul cererii debitorului, pronunţându-se asupra temeiniciei pretenţiei.
O altă consecinţă dedusă din textul de mai sus este caracterul judiciar, şi nu legal al prescripţiei, care operează doar dacă este invocată de partea interesată, şi nu de drept. Aceasta constituie o modificare esenţială a regimului juridic al excepţiei prescripţiei: spre deosebire de vechea reglementare existentă în art. 18 din Decretul nr. 167/1958, sub imperiul actualului Cod civil, instanţa nu mai poate invoca şi verifica din oficiu prescripţia, iar art. 2507 NCC permite chiar a se renunţa la prescripţia împlinită, lucru ce nu ar fi posibil dacă prescripţia ar opera de drept, în virtutea legii, şi nu ar trebui constatată judiciar.
Sub imperiul Decretului nr. 167/1958, se arăta că prescripţia poate fi invocată de beneficiarul ei fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, astfel că practica judiciară şi doctrina admiteau posibilitatea invocării prescripţiei în baza art. 111 CPC pe calea unei acţiuni în constatare, în condiţiile în care, în noua reglementare, art. 2513 NCC arată că prescripţia poate fi opusă doar prin întâmpinare sau, dacă nu a fost invocată, până la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate (normă de drept procesual cuprinsă în Codul civil), rezultă că se exclude posibilitatea promovării unei acţiuni distincte, în constatare, cu acest obiect.
