Competenţa materială a judecătoriei
| Comentarii |
|
competenţa materială a judecătoriei, în reglementarea actuală (NCPC), regulile referitoare la competenţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă se modifică fundamental, în sensul că, spre deosebire de competenţa generală a tribunalelor, competenţa judecătoriilor este, în prezent, limitată la materiile expres prevăzute de lege. Judecătoriile vor judeca în primă instanţă numai cererile enumerate limitativ de dispoziţiile art. 94 alin. (1) pct. 1 lit. a)-j) NCPC, fără a se distinge după cum obiectul acestora este sau nu este evaluabil în bani. S-a retinut astfel o schimbare fundamentală de concepţie în reglementarea competenţei ratione materiae; în acest sens, nu în cazul tuturor cererilor cu caracter patrimonial competenţa de primă instanţă se determină în funcţie de criteriul valoric, legiuitorul prevăzând excepţii, în funcţie de obiectul cauzei.
Astfel, judecătoria soluţionează, în primă instanţă, cererile date în competenţa sa fie după natura litigiului - cele enumerate la pct. 1 lit. a)-i) de la art. 94 alin. (1) NCPC fie după valoarea obiectului cererii -cele de la pct. 1 lit. j)(2). Acestea sunt următoarele:
1) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel [art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC]. Având în vedere prevederile art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, precum şi art. 76 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cererile formulate după data intrării în vigoare a noului Cod civil, de competenţa judecătoriei, ca instanţă de tutelă şi de familie, se soluţionează, până la modificarea Legii nr. 304/2004 în sensul reglementării prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, de secţiile sau completele specializate pentru minori şi familie, înfiinţate în conformitate cu art. 39 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Cererile date de noul cod civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie sunt:
- procedurile prevăzute de noul Cod civil privind ocrotirea persoanei fizice (din Titlul III al Cărţii I „Despre persoane”), potrivit art. 107 NCC; de exemplu: numirea tutorelui, în lipsa unui tutore desemnat, înlocuirea tutorelui, constituirea consiliului de familie; măsuri legate de exercitarea tutelei, atât cu privire la persoana, cât şi la bunurile minorului, precum: stabilirea reşedinţei minorului, inventarierea bunurilor; toate procedurile legate de ocrotirea interzisului judecătoresc şi de instituire a curatelei. Potrivit art. 935 NCPC, cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane se soluţionează de instanţa de tutelă, respectiv de judecătorie, în temeiul art. 114 alin. (1) NCPC, raportat la art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC şi la art. 106 alin. (2) NCC, care include interdicţia judecătorească în cadrul măsurilor de ocrotire a persoanei majore;
- toate măsurile şi litigiile prevăzute în Cartea a ll-a „Despre familie” a noului Cod civil, potrivit art. 265 NCC; de exemplu: acţiunea în constatarea nulităţii absolute sau în anularea căsătoriei; toate litigiile referitoare la drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (Capitolul VI al Cărţii a ll-a din Codul civil); divorţul şi litigii privitoare la efectele divorţului asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi (art. 385-395 NCC şi art. 914 NCPC) şi asupra raporturilor dintre părinţi şi copii (art. 396-404 NCC); acţiunile privind filiaţia; toate litigiile în legătură cu exercitarea autorităţii părinteşti şi cu obligaţia de întreţinere;
- cererile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale (Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului), altele decât cele care sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului [respectiv cererile referitoare la adopţie - art. 74 alin. (3) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată; cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului - art. 124 din Legea nr. 272/2004];
2) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii [art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC]. Este vorba despre cererile prevăzute de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, referitoare la: refuzul efectuării unei înregistrări de stare civilă, când persoana interesată are dreptul de a sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază (art. 9 din lege); înregistrarea tardivă a naşterii [art. 18 alin. (2) din lege]; anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea [art. 57 alin. (2) şi (3) din lege]; respectiv, în funcţie de aplicarea legii în timp, de noul Cod civil, art. 99 alin. (3) şi
(4) referitoare la stabilirea ori contestarea stării civile a unei persoane şi art. 100 privind anularea, completarea, modificarea actelor de stare civilă.
în cazul în care aceste cereri au caracter accesoriu, sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principală, potrivit art. 123 NCPC. De exemplu, cererea privind încuviinţarea adopţiei şi modificarea corespunzătoare a actului de stare civilă este de competenţa tribunalului;
3) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz [art. 94 pct. 1 lit. c) NCPC]. Este vorba despre două categorii de cereri, respectiv:
- cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite. Sunt vizate următoarele raporturi juridice: cele stabilite între asociaţia de proprietari şi membrii acesteia; cererile stabilite între asociaţia de proprietari şi organele acesteia; cererile formulate de asociaţia de proprietari împotriva proprietarilor ori cele formulate de proprietari împotriva asociaţiei, în legătură cu drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de proprietar într-o clădire cu mai multe apartamente sau spaţii'31;
- cererile privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau juridice, respectiv cu terţii care nu sunt proprietarii apartamentelor sau spaţiilor aflate în clădirile cu mai multe etaje sau apartamente (furnizor de utilităţi, administratori, bănci şi alţii asemenea).
Toate aceste cereri intră în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de caracterul lor patrimonial sau nepatrimonial şi indiferent de valoarea obiectului litigiului;
4) cererile de evacuare [art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC], indiferent de valoarea obiectului cererii. Judecătoria este competentă indiferent de cauza evacuării, respectiv încetarea contractului, lipsa titlului, neachitarea chiriei.
Sunt excluse cererile de evacuare accesorii unei cereri în executarea, anularea, constatarea nulităţii ori rezilierea unui contract de locaţiune, predarea bunului închiriat, în acest caz competenţa fiind stabilită în funcţie de valoarea cererii patrimoniale, rezultată prin aplicarea art. 101 alin. (3)
NCPC. La o valoare de până la 200.000 lei inclusiv, competenţa de primă instanţă aparţine judecătoriei, iar peste această valoare, tribunalului.
în doctrină s-a apreciat că, atunci când temeiul evacuării este neplata chiriei, proprietarul trebuie să ceară şi rezilierea contractului de închiriere, în caz contrar evacuarea nefiind posibilă; în această situaţie evacuarea are caracter accesoriu.
Cererea de evacuare formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale revine în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, potrivit art. 997 NCPC; la fel şi cererile formulate în temeiul Titlului XI al Cărţii a Vl-a privind evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept, potrivit art. 1035 NCPC;
5) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească [art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC], indiferent de valoarea obiectului cererii. Este vorba despre cererile decurgând din raporturile de vecinătate, şi anume: cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune; cererile referitoare la distanţa construcţiilor şi plantaţiilor; cererile referitoare la dreptul de trecere; cererile referitoare la orice alte servituţi sau limitări ale dreptului de proprietate (legale, convenţionale şi judiciare);
6) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăni-ţuire [art. 94 pct. 1 lit. f) NCPC], indiferent de valoarea obiectului cererii. Sunt avute în vedere cererile prin care se valorifică obligaţia de grăniţuire consacrată de art. 560 NCC. Prin urmare, scopul acţiunii în grăniţuire formulate în temeiul art. 560 NCC este determinarea graniţei dintre cele două terenuri, prin semne exterioare. S-a apreciat în doctrină că acţiunea în strămutare de hotare are caracter principal atunci când reclamantul susţine că hotarul materializat pe teren nu corespunde limitelor reale (necontestate) ale proprietăţilor celor două părţi şi solicită restabilirea amplasamentului corect al hotarului, pe limita de proprietate;
7) cererile posesorii [art. 94 pct. 1 lit. g) NCPC]. Potrivit art. 1002 NCPC, cererile posesorii sunt admisibile numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul civil, respectiv art. 949-952 şi art. 642 alin. (2).
Cumulul posesoriului cu petitoriul, care să atragă şi discuţii sub aspectul competenţei materiale, nu este permis. Aceasta deoarece, art. 1003 alin. (2) NCPC, stabilind reguli privitoare la judecata cererii posesorii, prevede că sunt inadmisibile orice cereri prin care se solicită protecţia unui
drept în legătură cu bunul în litigiu. Instanţa care judecă petitoriul poate să dispună însă şi asupra posesiei;
8) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe [art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC]. Excepţie fac cererile referitoare la obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, cu privire la care este stabilită expres competenţa altor instanţe. Spre exemplu, cererile în contencios administrativ şi fiscal, precum obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, cererile din materia proprietăţii intelectuale, cererile privind raporturi juridice de muncă, de asigurări sociale, de expropriere, privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi etc., de competenţa tribunalului, după criteriul naturii cererii. Drept urmare, judecătoria este competentă numai dacă obligaţia de a face sau de a nu face, neevaluabilă în bani, este în legătură cu un raport juridic civil sau între profesionişti. per a contrario, dacă obligaţia este evaluabilă în bani, competenţa materială se va determina în funcţie de criteriul valorii obiectului litigiului, respectiv valoarea arătată de reclamant [art. 98 alin. (1) NCPC], iar atunci când cererile au ca obiect un drept de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, după valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale (art. 104 NCPC);
Astfel, în ceea ce priveşte litigiile neevaluabile în bani, trebuie făcute următoarele distincții.
- litigiile neevaluabile în bani, având ca obiect obligaţie de a face sau de a nu face, între neprofesionişti, sunt în competenţa judecătoriilor;
- litigiile neevaluabile în bani, având ca obiect obligaţie de a face sau de a nu face, între profesionişti, sunt, după părerea noastră, de competenţa judecătoriei, de asemenea, cât timp lit. h) nu distinge după calitatea părţilor;
- litigiile neevaluabile în bani, ce nu au ca obiect obligaţie de a face sau de a nu face, între profesionişti sau neprofesionişti, sunt de competenţa tribunalului, faţă de prevederile art. 95 pct. 1 NCPC („toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”), dacă legea nu prevede o altă competenţă;
- cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face, neevaluabile în bani, date de lege în competenţa altor instanţe, în considerarea naturii cererii, vor fi de competenţa acelei instanţe indicate de legea specială;
9) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare [art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC]. Este vorba de cererile formulate pe cale principală, în ipoteza în care cererea de împărţeală judiciară are caracterul unei cereri accesorii sau al unei cereri incidentale în proces, competenţa se va determina după valoarea obiectului cererii principale, în raport cu dispoziţiile art. 98 alin. (1) NCPC.
Cererea privind partajul bunurilor comune ale soţilor revine în competenţa materială a judecătoriei, în baza art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC. în acest sens, printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că, indiferent de valoarea masei partajărilor, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei, atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat. S-a considerat că o cerere de partajare a bunurilor comune întemeiată pe dispoziţiile art. 36 C. fam. (corespunzător art. 358 NCC) nu poate fi primită decât ca o cerere accesorie acţiunii principale de divorţ, indiferent dacă a fost formulată odată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei, fiind evident că soluţionarea ei nu poate fi atribuită, sub aspectul competenţei materiale, în raport cu criteriul valoric, ci numai ţinându-se seama de obiectul acţiunii principale, respectiv desfacerea căsătoriei. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie se impune şi în cazul cererilor formulate de soţi în timpul căsătoriei pentru împărţirea bunurilor comunel1).
Această competenţă se menţine chiar dacă bunul face obiect al unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, conform art. 348 NCC, nefiind vorba despre un litigiu între profesionişti.
în legătură cu partajul în materie de moştenire, în doctrină s-au exprimat mai multe opinii. într-o opinie, s-a apreciat că, întrucât norma nu distinge, această competenţă aparţine judecătoriei şi în cazul cererilor de împărţeală judiciară în materie succesorală. Dispoziţiile art. 105 NCPC referitoare la valoarea obiectului cererilor în materie de moştenire nu pot fi considerate derogatorii de la regula prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC, întrucât sunt formulate generic, în timp ce o derogare ar fi trebuit reglementată explicit în privinţa cererilor de împărţeală în această materie. Din coroborarea normelor în discuţie ar rezulta că sunt supuse criteriului valoric toate cererile provenind dintr-o succesiune, cu excepţia celor de împărţeală judiciară, care sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii.
În acelaşi sens s-a reţinut, de această dată cu privire la orice cerere de împărţeală, că, chiar dacă odată cu partajul se pune în discuţie şi sursa coproprietăţii - de exemplu, se invocă nulitatea titlului de proprietate, se contestă validitatea testamentului, se face o cerere de reductiune sau de raport etc. - ori în materie succesorală, se cere şi deschiderea succesiunii, stabilirea moştenitorilor, a cotelor acestora şi a masei succesorale, nu se impune distribuirea competenţei între judecătorie şi tribunal, în funcţie de criteriul valorii acestor cereri. întrucât toate cererile menţionate au drept scop final partajul, vor face corp comun cu acesta şi vor fi judecate în primă instanţă la judecătorie.
într-o altă opinie, pornind de la prevederile art. 105 NCPC, conform cărora în materie de moştenire competenţa după valoare se determină fără a se scădea sarcinile sau datoriile moştenirii, s-a concluzionat că, în ipoteza moştenirii, legiuitorul a dorit stabilirea competenţei materiale în funcţie de valoarea obiectului cererii, şi anume valoarea cererii principale. Nu putem porni de la scopul final, afirmând că, indiferent de cererile formulate, reclamantul urmăreşte sistarea stării de indiviziune, astfel că aceasta ar constitui cererea principală. Nu întotdeauna sistarea stării de indiviziune constituie cererea principală, existând situaţii în care modalitatea sistării indiviziunii depinde de o altă cerere, care, în baza art. 30 alin. (4) NCPC, devine principală. Spre exemplu, în situaţia în care se solicită anularea unui certificat de moştenitor sau reducţiunea unui testament, asemenea cereri au caracter principal, de modul lor de rezolvare depinzând sistarea stării de indiviziune;
10) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofe-sionişti [art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC]. Per a contrario, cererile patrimoniale al căror obiect are o valoare de peste 200.000 lei revin în competenţa de primă instanţă atribunalului.
S-a reţinut opinia conform căreia au caracter patrimonial atât cererile ce au ca obiect plata unei sume de bani sau obţinerea altei valori economice, cât şi cererile care nu tind la obţinerea unei astfel de valori, dar decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial. Aşadar, criteriile determinante sub acest aspect sunt caracterul patrimonial al raportului juridic şi finalitatea patrimonială a cererii.
Sunt cereri evaluabile în bani, de exemplu: cererea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare ori cererea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare sau de contract; cererea de raport al donaţiilor; cererea de reductiune testamentară; cererea în constatarea existentei sau inexistenţei unui drept privitor la bunuri evaluabile în bani; cererea în constatarea simulaţiei unui act privitor la bunuri evaluabile în bani; cererea în regres şi în revocare; cererea în nulitatea (anularea) unui act juridic care are ca obiect un drept subiectiv cu conţinut patrimonial; cererea privind rezoluţi-unea unui contract sau antecontract de vânzare, de locatiune, donaţie etc.
Se observă, faţă de reglementarea anterioară, modificarea criteriului valoric, în sensul că se dau în competenţa judecătoriei cererile evaluabile în bani până la 200.000 lei inclusiv, ceea ce va atrage o creştere a competenţei materiale a tribunalelor, în dauna judecătoriilor. Noul Cod a urmărit tranşarea limitei de competenţă valorică între judecătorii şi tribunale, indiferent dacă este vorba despre litigii între profesionişti sau neprofesionişti (indiferent dacă este vorba despre litigii civile sau litigii comerciale, conform clasificării anterioare). Astfel, ceea ce va interesa în primul rând pentru stabilirea competenţei materiale, judecătorie sau tribunal, în cazul unei cereri evaluabile în bani, va fi valoarea obiectului litigiului, iar nu calitatea părţilor.
84. Hotărârile pronunţate de judecătorii în primă instanţă, prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-j) NCPC, sunt supuse numai apelului la tribunal, iar hotărârile pronunţate de tribunal în apel sunt definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC.
85. în ceea ce priveşte controlul de legalitate al hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate (art. 94 pct. 3 NCPC), faţă de reglementarea anterioară (art. 1 pct. 2 CPC), se remarcă doar o modificare formală, în sensul că este generic indicat cadrul procesual al controlului judecătoresc, al unei căi de atac, în loc de a se preciza că judecătoria soluţionează „plângerile” împotriva hotărârilor acestor organe. Acest control intervine numai dacă este expres prevăzut de lege(1). Judecătoria pronunţă o hotărâre definitivă.
86. Potrivit art. 94 pct. 4 NCPC, judecătoriile judecă şi orice alte cereri date prin lege în competenţa lor, fie norme speciale din noul Cod de procedură civilă, cât şi din alte acte normative. Pentru anumite judecătorii este stabilită o competenţă exclusivă, cum ar fi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care soluţionează cererile referitoare la anularea, modificarea sau completarea actelor de stare civilă sau menţiunilor înscrise pe acestea, în cazul în care cererea este făcută de un cetăţean străin ori de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate, conform art. 57 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, republicată; cererile formulate în procese de drept privat cu elemente de extraneitate, de competenţa instanţelor române, în situaţiile în care nu poate fi identificată instanţa competentă să judece cauza, conform art. 1071 alin. (2) NCPC.
Reglementarea anterioară
În reglementarea anterioară, potrivit prevederilor art. 1 CPC, anterior modificării aduse prin Legea nr. 202/2011, judecătoriile judecau: 1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe; 2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Astfel, judecătoria era instanţă de drept comun în ceea ce priveşte judecata de primă instanţă.
Legea nr. 202/2010 a modificat art. 1 CPC, în sensul că a introdus pct. 11, cu următorul cuprins: judecătoriile judecă „în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei incluşii.
Cu privire la aceste modificări, s-a stabilit în practică că suprimarea căilor de atac cu privire la cererile în pretenţii de până la 2.000 lei inclusiv nu se aplică atunci când cererea de plată a sumei de bani este accesorie unui capăt principal, cum ar fi cererea în reziliere, în rezoluţiune sau în anularea unui act juridic.
O altă problemă care s-a discutat în practică a fost situaţia cererii având ca obiect plata cheltuielilor restante la întreţinere, formulată de asociaţia de proprietari, care solicită concomitent şi evacuarea chiriaşului pentru neplata acestor cote. într-o opinie, s-a statuat că cererea în evacuare ar fi accesorie faţă de pretenţia bănească, caz în care hotărârea în întregul ei ar fi irevocabilă. O altă opinie a fost aceea că textul trebuie să fie de strictă interpretare şi nu poate fi extins nici prin aplicarea principiului accesoriul urmează principalul, astfel că primul capăt de cerere va fi solutionat irevocabil, iar cel de-al doilea va avea calea de atac prevăzută de lege.
Opinia majoritară este cea de-a doua, nefiind prima situaţie în care o hotărâre judecătorească beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul căilor de atac ce pot fi formulate, atunci când sunt soluţionate mai multe capete de cerere. Dar considerăm că nu se poate reţine în argumentaţie că evacuarea este un capăt accesoriu, ci este tot un capăt principal (capătul accesoriu fiind cel care nu poate fi formulat singur, neavând existenţă de sine stătătoare, ci numai împreună cu capătul principal); or, evacuarea poate fi un petit de sine stătător al unei cereri de chemare în judecată. Prin urmare, fiind o cerere cu două capete principale, este normal ca cele două capete să îşi urmeze regimul juridic pe care l-ar fi avut dacă nu ar fi fost formulate împreună, pentru că altfel s-ar ajunge la suprimarea artificială şi dependentă de voinţa exclusivă a reclamantului (care are interes să devină irevocabilă întreaga hotărâre) a unei căi de atac, de care, altfel, partea adversă ar fi beneficiat.
în raport de art. 725 alin. (1) CPC, textul este de imediată aplicare, fiind incident unei hotărâri pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, chiar dacă cererea de chemare în judecată este anterioară acestei date. Dacă hotărârea este pronunţată anterior datei de intrare în vigoare a legii noi, ea rămâne supusă recursului.
