Actul procedural de soluţionare a excepţiei procesuale
| Comentarii |
|
actul procedural de soluţionare a excepţiei, În Noul Cod de Procedură Civilă nu se aduc modificări în ceea ce priveşte actul procedural de soluţionare a excepţiei: încheiere, dacă se respinge excepţia sau se admite, dar instanta rămâne în continuare învestită; sentintă sau decizie, dacă se admite excepţia şi instanţa se dezînvesteşte.
Soluţionarea excepţiilor se face printr-o încheiere interlocutorie, asupra căreia instanţa nu va mai reveni în cursul procesului, ea putând fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel; încheierea interlocutorie este definită prin art. 235 NCPC ca fiind aceea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.
în doctrină a fost criticată definiţia de mai sus, cu motivarea că sunt excepţii care, în caz de admitere, duc la soluţionarea definitivă a procesului în faţa acelei instanţe (prescripţia sau autoritatea de lucru judecat), hotărându-se în tot asupra procesului.
În lumina acestei observaţii, textul criticat („fără a se hotărî în totul asupra procesului”) se poate înţelege în sensul că nu este o condiţie obligatorie ca excepţia procesuală, incidentul procedural sau chestiunea litigioasă să ducă la soluţionarea întregului proces, ci poate soluţiona doar o parte din acesta, fără ca încheierea să îşi piardă caracterul interlocutoriu; dar, atunci când se soluţionează o excepţie prin care se hotărăşte în tot asupra procesului (nu ne putem imagina însă un incident procedural sau o altă chestiune litigioasă care să poată duce vreodată la soluţionarea în tot a procesului), se pronunţă osentinţă/decizie, iar nu o încheiere; încheierea presupune, prin esenţă, continuarea procesului, chiar şi după soluţionarea unei excepţii procesuale, a unui incident procedural ori a altei chestiuni litigioase, în sprijinul acestei afirmaţii vin şi dispoziţiile art. 243 NCPC, potrivit cărora „în cazul în care, în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereri ori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre”.
În plus, ceea ce s-a avut în vedere în cadrul definirii noţiunii de încheiere interlocutorie este situaţia respingerii excepţiei ca nefondate; astfel, fiind respinsă excepţia, se pronunţă o încheiere care este interlocutorie; în cazul admiterii, se pronunţă o sentinţă sau decizie care se bucură de autoritate de lucru judecat, provizorie sau definitivă (adică esenţa minimă a caracterului interlocutoriu).
Hotărârea prin care s-a admis excepţia este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea ce urma să se pronunţe asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel chiar în legătură cu soluţionarea excepţiei respective [de exemplu, legea prevede altfel în art. 132 alin. (3) şi (4), art. 421 alin. (2) NCPC.
