Competenţa materială a tribunalului
| Comentarii |
|
competenţa materială a tribunalului, 1. Pentru procesele începute înainte de data de 15 februarie 2013, tribunalul este instanţă de drept comun în ceea ce priveşte judecata apelurilor şi instanţă de excepţie în ceea ce priveşte judecarea în primă instanţă şi în recurs. 2. Pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013, ca noutate se reţine că, în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, tribunalul devine instanţă de drept comun pentru orice cerere care nu este dată de lege în competenţa altei instanţe, nefiind necesară o prevedere specială în acest sens.
Această competenţă rezultă din prevederile art. 95 pct. 1 NCPC, care stabileşte şi competenţa generală a tribunalului, deoarece exclude din competenţa sa cererile date prin lege în „competenţa altor instanţe”, fiind vorba nu numai de alte instanţe judecătoreşti, care sunt menţionate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ci şi de orice alte organe cu activitate jurisdicţională[1].
Competenţa tribunalului în primă instanţă se determină în funcţie de[2):
1) criteriul valoric;
2) lipsa unei dispoziţii legale prin care o cerere să fie atribuită în competenţa unei anumite instanţe.
Astfel, tribunalul va judeca în primă instanţă:
- cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, cu excepţia celor date în competenţa judecătoriilor potrivit art. 94 pct. 1 lit. a)-i) NCPC;
- cererile neevaluabile în bani, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, în afară de cele date în competenţa altor instanţe;
- cererile evaluabile sau neevaluabile în bani, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, în baza unor norme speciale, fie din noul Cod de procedură civilă, fie din alte acte normative.
în raport de materia vizată, exemplificativ este vorba despre:
- cereri privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi;
- cereri în materie de contencios administrativ şi fiscal, şi anume litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei [art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004];
- cereri în materie de conflicte de muncă şi de asigurări sociale, astfel cum este determinată această categorie de litigii prin dispoziţiile Codului
muncii, ale Legii nr. 62/2011 a dialogului social, ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi prin cele cuprinse în legi speciale (spre exemplu, O.U.G. nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, republicată); în prezent, potrivit art. 201 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, în forma modificată prin Legea nr. 76/2012: „Tribunalul şi curtea de apel soluţionează cererea (privind încetarea grevei, n.n.) sau, după caz, apelul, potrivit procedurii prevăzute pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă”, iar potrivit art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, în forma modificată prin Legea nr. 2/2013: „Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal”; „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.
- cererile în materie salarială formulate de personalul din sistemul justiţiei;
- cereri în materie de expropriere, în temeiul Legii nr. 33/1994, republicată, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, al Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local;
- cererile în materia adopţiei, în temeiul art. 74 alin. (3) al Legii nr. 273/2004, republicată;
- cererile formulate în condiţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
- cererile în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor străine (art. 1098 şi art. 1102 NCPC);
- cererile privind modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive din contractele de adeziune [art. 8 şi art. 12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori];
- cereri privind declararea judecătorească a morţii sau anularea unei asemenea hotărâri;
- cereri privind luarea măsurilor necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea daunelor materiale şi morale suferite;
- cereri privitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale;
- cererile privind repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal;
- cereri formulate de către procuror pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat.
O discuţie aprinsă în doctrină, cu începuturi de soluţii contradictorii, a născut întrebarea care este instanţa competentă să soluţioneze litigiile în materia drepturilor de proprietate intelectuală.
Astfel, legile speciale care fac trimitere la competenţa din codul de procedură civilă şi nu prevăd o normă specială trebuie înţelese, pentru acţiunile introduse după data de 15 februarie 2013, ca făcând trimitere la noul Cod de procedură civilă. Or, actualul cod nu mai prevede competenţa specială a tribunalului în materie de proprietate intelectuală, din considerente care scapă unei raţiuni aparente, astfel că o acţiune în contrafacere neevaluabilă în bani (obligaţie de a face sau de a nu face) sau cu o valoare de până în 200.000 lei inclusiv se încadrează în dispoziţiile art. 94 lit. h) sau respectiv lit. j) NCPC, fără a exista o posibilitate reală de a se înlătura această aplicabilitate. Numai acţiunile în contrafacere care au o valoare ce depăşeşte criteriul de 200.000 lei ajung să fie judecate, potrivit noului Cod, de tribunal, aşa cum se întâmpla potrivit reglementării anterioare.
Prin urmare, conform reglementării actuale, literalmente interpretată, acţiunea în contrafacere intră în competenţa judecătoriei, în baza normei speciale sau a tribunalului, ca instanţă de drept comun, în ceea ce priveşte judecata de primă instanţă.
Această dualitate de reglementare nu face decât să dilueze specializarea instanţelor şi nu este în favoarea unei practici unitare.
Cu toate acestea, nu putem fi de acord cu o interpretare mai generoasă, propusă de unii autori, care ar duce la menţinerea de plano a competenţei tribunalului în primă instanţă, deoarece normele de competenţă materială sunt de ordine publică; nu există un argument procedural de text care să permită respingerea excepţiei de necompetenţâ a judecătoriei în ipotezele sus-menţionate, simplul „bun simţ” juridic neputând duce la încălcarea unei norme exprese imperative.
90. Ca instanţă de apel, tribunalul judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă (art. 95 pct. 2 NCPC), şi anume hotărârile pronunţate în cererile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-j) NCPC, precum şi în alte cereri date în competenţa judecătoriei, prin norme speciale, şi care sunt susceptibile de a fi atacate cu apel (spre exemplu, hotărâri pronunţate de judecătorie ca instanţă de executare). Hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 1 sunt supuse numai apelului, potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, iar hotărârile pronunţate de tribunal în apel sunt definitive şi constituie titluri executorii, în sensul art. 634 pct. 4 NCPC.
Rezultă că tribunalul are competenţă, ca instanţă de apel, dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
- judecătoria a pronunţat o hotărâre în primă instanţă; şi
- nu există un text de lege care să prevadă că hotărârea pronunţată în primă instanţă este dată fără drept de apel ori este susceptibilă numai de recurs.
91. Ca instanţă de recurs, tribunalul judecă numai recursurile în cazurile anume prevăzute de lege (art. 95 pct. 3 NCPC), cum ar fi recursurile exercitate împotriva încheierii de suspendare; hotărârii de renunţare la judecată şi la dreptul pretins; hotărârii de perimare; hotărârii care consfinţeşte tranzacţia părţilor, atunci când acestea sunt pronunţate de judecătorie.
De asemenea, tribunalul judecă recursurile date în competenţa sa prin legi speciale, cum ar fi recursul împotriva hotărârilor judecătoriei date în aplicarea Legii nr. 122/2006 privind azilul în România; în materia Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
92. Aşa cum am arătat mai sus, în temeiul unor norme speciale, fie
din noul Cod de procedură civilă, fie din alte acte normative, tribunalele judecă şi orice alte cereri date prin lege în competenţa lor (în primă instanţă sau, după caz, într-o cale de atac), potrivit art. 95 pct. 4 NCPC. Este vorba despre o competenţă materială exclusivă.
Cu titlu exemplificativ, alături de unele dintre cererile menţionate la competenţa în primă instanţă a tribunalului, amintim:
- cererile şi căile de atac prevăzute de Legea nr. 31/1990 a societăţilor, de competenţa instanţelor judecătoreşti, care se soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul principal (art. 63 din Legea nr. 31/1990, republicată);
-toate procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu excepţia apelului prevăzut la art. 8 din lege, care sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie specială de insolvenţă sau un complet specializat de insolvenţă, acesteia/acestuia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de această lege [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006];
- acţiunile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată etc.
Prin norme speciale, competenţa de soluţionare a anumitor cauze aparţine Tribunalului Bucureşti, în primă instanţă, în primă şi ultimă instanţă sau, după caz, în calea de atac specifică materiei respective (de exemplu, în materia brevetelor de invenţii indicate în Legea nr. 64/1991, a mărcilor şi a indicaţiilor geografice conform Legii nr. 84/1998; în materie de adopţie).
