Unirea excepțiilor cu fondul
| Comentarii |
|
unirea excepțiilor cu fondul, Art. 248 alin. (4) NCPC reia regula din art. 137 alin. (1) CPC, cu corectivul că se au în vedere două momente procesuale, care pot deveni inutile ca urmare a admiterii excepţiei: administrarea de probe sau cercetarea în fond a cauzei. Pe de altă parte, legiuitorul a pus pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond, nestabilind o ierarhie între aceste două categorii de excepţii.
Potrivit art. 248 alin. (4) NCPC, „excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.
Noua reglementare se referă în mod expres la posibilitatea unirii excepţiei cu procedura de administrare a probelor, textul actual fiind mai bine elaborat, existând excepţii a căror soluţionare depinde de administrarea dovezilor, iar nu de soluţionarea fondului.
Unirea excepţiei cu administrarea probelor, respectiv cu fondul, în condiţiile art. 248 alin. (4) NCPC, este justificată numai în cazul în care aceste probe suntaceleaşi cu probele care servesc verificării temeiniciei dreptului afirmat în justiţie ori celor cerute de reclamant pentru infirmarea acestui drept.
S-a apreciat că, în etapa de cercetare a procesului, excepţia poate să fie unită cu administrarea probelor atunci când, atât pentru terminarea etapei cercetării - care se apreciază prin raportare la oricare dintre actele menţionate în art. 237 alin. (2) NCPC -, cât şi pentru soluţionarea excepţiei este necesar să se administreze aceleaşi dovezi, iar în etapa dezbaterilor asupra fondului, excepţia poate să fie unită cu fondul cauzei atunci când probele ce se administrează, în condiţiile art. 391 NCPC, sunt necesare atât pentru soluţionarea excepţiei, cât şi pentru soluţionarea fondului.
S-a susţinut de asemenea că a aprecia ca principiu că natura anumitor excepţii (de regulă cele de fond) ori că situaţia administrării de probe pentru justa soluţionare a unei excepţii constituie împrejurări care impun unirea excepţiei cu administrarea probelor, respectiv cu fondul, reprezintă o practică greşită realizată în detrimentul unei bune gestionări a proce-sului.
Administrarea probelor se desfăşoară în etapa cercetării procesului, conform art. 237 alin. (2) pct. 7 şi art. 240 NCPC, în camera de consiliu, cu citarea părţilor (a se vedea şi art. XII din Legea nr. 2/2013). Tot în această etapă trebuie soluţionate, potrivit art. 237 alin. (2) pct. 1 NCPC, şi excepţiile procesuale. Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor şi doar dacă pentru soluţionarea lor este nevoie de probe comune cu fondul, va amâna pronunţarea după administrarea dovezilor. Pronunţarea va avea loc însă tot în camera de consiliu, înainte de a declara închisă faza cercetării procesului.
Există posibilitatea, potrivit art. 390 NCPC, ca nu toate excepţiile să fie soluţionate în faza cercetării judecătoreşti, instanţa având posibilitatea să dispună unirea excepţiilor cu fondul, şi nu cu administrarea probelor. S-a apreciat în doctrină că „nu vedem utilitatea unirii unei excepţii cu fondul, odată ce instanţa nu mai poate administra alte probe după închiderea fazei cercetării procesului. Nu găsim nicio justificare pentru care instanţa nu s-ar pronunţa asupra excepţiei înainte de terminarea cercetării judecătoreşti şi ar uni excepţia cu faza dezbaterilor în fond. Totuşi, noul Cod prevede această variantă, probabil pentru situaţia în care instanţa apreciază că pledoariile finale vor ajuta în soluţionarea excepţiei”.
Potrivit unei alte opinii, cu ocazia deliberării, atunci când examinează probele administrate atât pentru dovedirea excepţiei, cât şi pentru dovedirea fondului, judecătorul va vedea mai întâi dacă excepţia este sau nu întemeiată şi, în funcţie de soluţia la care se va opri în privinţa acesteia, va examina (sau nu!) şi fondul dreptului.
