Invocarea excepțiilor relative
| Comentarii |
|
invocarea excepțiilor relative, excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea ne-regularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond [art. 247 alin. (2) NCPC].
Textul instituie două condiţii cumulative, ce trebuie respectate:
- primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale;
- înainte de a se pune concluzii în fond, moment ce semnifică închiderea pentru părţi în mod absolut a posibilităţii de invocare a excepţiei.
Rezultă că excepţiile relative vor putea fi invocate prin întâmpinare de către pârât, în cazul în care încălcarea normelor legale relative preexistă momentului depunerii sale sau, dacă încălcarea normei legale relative a intervenit în cursul procesului, de oricare parte interesată, la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale şi înainte de a se pune concluzii în fond, sub sancţiunea decăderii. S-a apreciat că sancţiunea decăderii operează imperativ, şi anume invocarea tardivă a excepţiei poate fi opusă şi de instanţă din oficiu, nu doar de cel în avantajul căruia intervine decăderea, aducându-se ca argument decizii ale Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că „excepţia relativă este doar o modalitate de organizare a apărării şi că regimul său procesual nu suprimă acest drept al părţii, cu atât mai mult cu cât legea procesuală consacra şi instituţia repunerii în termen ca modalitate de evitare a unui absolutism al legii procesuale care ar putea să vatăme drepturile litiganţilor”.
în literatura de specialitate s-a arătat că, deşi excepţia relativă nu va putea fi pusă în discuţie de instanţă, totuşi, în baza rolului său activ, aceasta poate să atragă atenţia părţii în drept să o invoce, dacă nu este asistată de avocat ori de mandatari licenţiaţi în drept, asupra dreptului său de a invoca excepţia; dacă instanţa nu a procedat în acest fel, iar partea interesată nu a invocat excepţia relativă, nu se va putea obţine desfiinţarea hotărârii pe motiv că s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului.
în legătură cu această opinie s-au adus drept contraargumente următoarele:
- rolul activ al judecătorului, argumentat în baza fostului art. 129 alin. (2) CPC, nu trebuie, în niciun caz, să rupă garanţia de echidistanţă pe care instanţa trebuie să o menţină faţă de părţi, în acord cu obligaţia sa de imparţialitate, ca garant al aplicării tuturor principiilor procesuale pe care codul le prescrie. De altfel, o obligaţie a judecătorului de a atrage atenţia părţilor asupra drepturilor pe care le au în calitatea lor procesuală, cum ar putea fi dreptul invocării unei excepţii relative, nu mai subzistă în noua reglementare;
- argumentul că partea neasistată ar putea beneficia de astfel de atenţionări din partea instanţei nu mai este justificat de nicio dispoziţie procesuală [art. 118 alin. (3) CPC impunea pentru instanţă anumite obligaţii faţă de pârâtul neasistat, în dezavantajul reclamantului, care nu putea opune anumite decăderi celeilalte părţi], cu atât mai mult cu cât s-ar crea părţii un avantaj prin comparaţie cu cealaltă parte, care nu ar mai avea beneficiul decăderii121.
în acelaşi sens contrar, s-a mai reţinut131 că principiul rolului activ al judecătorului trebuie rezumat la obligaţia instanţei de a pune în vedere părţii că poate invoca excepţii relative, fără însă a indica care excepţii anume. Numai în acest mod nu s-ar aduce atingere prin rolul activ celorlalte principii de bază ale procesului civil: cel al egalităţii de şanse şi cel al disponibilităţii. în noua reglementare, potrivit art. 22 alin. (2) teza a ll-a NCPC, instanţa poate să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. Prin împrejurare de drept se poate înţelege şi evidenţierea posibilităţii de invocare a excepţiilor relative. Această interpretare vine însă în contradicţie cu art. 8 NCPC, care garantează egalitatea de şanse a părţilor. Pentru egalitate de şanse, ar trebui ca instanţa să indice şi celeilalte părţi cum ar trebui să se apere împotriva excepţiei, ceea ce ar duce la destabilizarea întregului sistem de judecată. De asemenea, soluţia instanţei asupra excepţiei va fi de admitere, din moment ce instanţa este cea care a semnalat-o. Nu în ultimul rând, interesul urmărit de o excepţie relativă este particular, al părţii, motiv pentru care instanţa nu are dreptul de a-i „susţine interesele”.
Cu privire la această dezbatere în contradictoriu, reţinem următoarele aspecte cu care suntem de acord:
- de plano şi strict formal, art. 22 alin. (2) teza a ll-a NCPC nu interzice instanţei să aducă la cunoştinţă părţii interesate că poate invoca o excepţie relativă;
- pe de altă parte, dacă instanţa a semnalat o asemenea excepţie, acest lucru nu înseamnă că de plano excepţia va fi admisă; instanţa sesizează ceea ce consideră a fi un dubiu, urmând ca, în funcţie de susţinerile părţilor, să procedeze la admiterea sau la respingerea excepţiei;
- instanţa trebuie să aibă în vedere, într-adevăr, respectarea egalităţii de şanse şi păstrarea echilibrului între interesele private ale părţilor aflate în opoziţie. Or, informarea uneia dintre părţi că poate invoca o excepţie relativă la care aceasta nu se gândise şi care, probabil, nu ar fi fost invocată altfel reprezintă o încălcare a celor două principii enunţate anterior, încălcare ce nu poate fi justificată nicicum prin lipsa de pregătire juridică a părţii; astfel, se ajunge ca lipsa de pregătire juridică să fie suplinită, pentru o parte nediligentă, de pregătirea juridică a instanţei, în timp ce partea diligentă, care are un apărător, nu beneficiază de acelaşi tratament.
Prin urmare, considerăm că nu putem identifica, la acest moment, nicio situaţie în care instanţa ar fi îndreptăţită să aducă la cunoştinţa unei părţi faptul că poate invoca o excepţie relativă, fără a se putea susţine încălcarea principiului egalităţii de arme dintre părţi.
Alin. (3) al art. 247 NCPC aduce un plus de limitare posibilităţii de invocare a excepţiilor: „Cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. în caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 184-186 fiind aplicabile”.
Limitarea devine utilă mai ales în cazul excepţiilor absolute; aşa cum se arată în doctrină, „formularea este de o exigenţă deosebită; aceasta înseamnă că neregularitatea procedurală trebuie invocată chiar în şedinţa în care s-a ivit, dacă partea interesată în a o ridica a fost prezentă”. Cu toate acestea, nerespectarea acestui termen nu atrage sancţiunea decăderii, care nu este prevăzută expres de lege, ci sancţiunea aplicabilă este acordarea de despăgubiri; nu se poate reţine astfel modificarea limitelor invocării excepţiilor absolute şi relative prin alin. (3) al art. 247 NCPC.
VA ROG FRUMOS SA-MI RASPUNDETI LA EMAIL gigimogosanu@yahoo.com