Competența instanței după valoarea obiectului cererii
| Comentarii |
|
competența instanței după valoarea obiectului cererii, în reglementarea actuală, art. 98-106, Secţiunea a 2-a din Capitolul I din Titlul III al noului Cod consacră, cu caracter de noutate, regulile de determinare a competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, reguli menite să pună capăt unor controverse din doctrina juridică pentru următoarele situaţii: mai multe capete principale de cerere; cerere formulată de mai mulţi reclamanţi; cerere privitoare la executarea,
constatarea nulitătii absolute, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui act juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi cerere privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; cerere de plată parţială; cerere privind prestaţii succesive; cerere în materie imobiliară; cerere în materie de moştenire; situaţia în care ulterior învestirii instanţei intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Art. 98 alin. (1) NCPC stabileşte, ca regulă de principiu, imperativă, determinarea competenţei materiale în cazul cererilor evaluabile în bani, având, aşadar, caracter patrimonial, în funcţie de valoarea obiectului capătului principal de cerere.
Preţuirea valorii obiectului se face, potrivit art. 194 lit. c) NCPC, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, pentru determinarea competenţei fiind relevantă aprecierea acestuia, şi nu ceea ce judecătorul îi poate acorda reclamantului prin hotărârea finală.
Referitor la momentul la care se stabileşte valoarea obiectului litigiului, în doctrină s-a menţinut opinia potrivit căreia valoarea obiectului cererii se stabileşte în raport cu momentul sesizării instanţei, acesta fiind momentul în care reclamantul are obligaţia de a estima valoarea.
Această regulă este confirmată şi de prevederile art. 106 NCPC, potrivit cărora instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, inten/in modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect; aceste dispoziţii sunt aplicabile şi la judecarea căilor de atac. Aceste dispoziţii reiau, practic, soluţia existentă şi în reglementarea anterioară, în art. 181 CPC, dar cu adăugarea ipotezei că se aplică şi pentru căile de atac, aspect care însă putea fi dedus şi prin trimiterile care se fac, în cadrul procedurilor de soluţionare a căilor de atac, la aplicarea dispoziţiilor din cadrul procedurii de judecată în primă instanţă, în măsura în care nu sunt contrare regulilor specifice căii de atac.
De altfel, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa, cu privire la dispoziţiile art. 181 CPC, că norma procedurală este incidenţă în cazul litigiilor evaluabile în bani doar cu privire la modificările survenite pe parcursul desfăşurării procesului şi numai în situaţia în care aceste modificări se referă la obiectul indicat în actul de învestire, respectiv în cererea de chemare în judecată. Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia competenţa se fixează încă din momentul sesizării instanţei, cererea de chemare în judecată, ca element al acţiunii civile, individualizând instanţa. în virtutea acestui text de lege, instanţa judecătorească învestită prin cererea de chemare în judecată îşi prelungeşte competenţa cu privire la soluţionarea litigiului al cărui obiect şi-a modificat valoarea. O atare soluţie legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor analizate fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de majorarea sau micşorarea cuantumului obiectului supus litigiului.
În legătură cu regula prevăzută de art. 106 NCPC, în doctrină s-au făcut următoarele precizări:
- sintagma „instanţa legal învestită” trebuie înţeleasă în sensul că instanţa rămâne învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea iniţială a obiectului, a fost competentă la data sesizării;
- în cazul în care reclamantul adresată judecătoriei o cerere cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv şi, ulterior, în condiţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 NCPC, măreşte cuantumul pretenţiilor la peste 200.000 lei, cu motivarea că pe durata procesului s-a mărit şi datoria pârâtului faţă de el, eventual, ca urmare a procesului inflaţionist, nu se va dispune declinarea în favoarea tribunalului, având în vedere şi dispoziţiile art. 98 alin. (2) NCPC, care stabilesc, ca principiu, faptul că la stabilirea valorii nu sunt avute în vedere prestaţiile periodice „ajunse la scadenţă în cursul judecăţii”;
- dacă în primă instanţă este sesizat tribunalul şi, ulterior, reclamantul reduce valoarea pretenţiilor sale sub 200.000 lei, întrucât pe parcursul procesului pârâtul şi-a executat în parte obligaţia, tribunalul nu-şi va declina competenţa la judecătorie, deoarece la data sesizării era competent;
- chiar dacă reclamantul micşorează sau majorează pretenţiile sub/ peste valoarea prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, cu motivarea că valoarea iniţială a fost stabilită în urma unor erori, de calcul ori de apreciere asupra întinderii obligaţiilor pârâtului (de exemplu, reclamantul nu a ştiut că pârâtul executase o parte din obligaţie înainte de sesizarea instanţei), instanţa sesizată nu-şi poate declina competenţa. De vreme ce, potrivit art. 192 alin. (2) NCPC, procesul începe prin înregistrarea cererii la instanţă, în condiţiile legii, înseamnă că nu este posibilă declinarea de competenţă nici atunci când reclamantul restrânge sau majorează pretenţiile înainte chiar de primul termen de judecată;
- având în vedere art. 106 alin. (1) teza finală NCPC, introdusă prin expresia „chiar dacă”, simplul fapt că printr-un raport de expertiză a fost stabilită o altă valoare decât aceea din cererea de chemare în judecată, iar reclamantul cere noua valoare, nu este de natură să justifice declinarea de competenţă;
- în cazul în care, la primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul modifică însuşi obiectul cererii de chemare în judecată, competenţa poate să fie determinată în raport de noua valoare, aceasta deoarece art. 106 alin. (1) NCPC se referă la modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect;
- atunci când însuşi obiectul procesului se modifică, în condiţiile prevăzute de art. 204 alin. (1) şi (3) NCPC, s-ar putea pune problema declinării de competenţă în funcţie de noul obiect, în situaţia în care pentru determinarea competenţei interesează natura/materia obiectului, iar nu valoarea lui;
- eventualele modificări ale valorii, generate de durata procesului ori de atitudinea părţilor, nu sunt de natură a influenţa felul căii de atac în litigiul respectiv.
O altă regulă prevăzută în mod expres este aceea potrivit căreia, pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere:
- accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi
- nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii [art. 98 alin. (2) NCPC].
per a contrario, s-ar putea considera că prestaţiile periodice ajunse la scadenţă anterior introducerii cererii de chemare în judecată vor fi avute în vedere la stabilirea valorii obiectului cererii.
Această normă are o sferă de aplicare diferită de cea din art. 103 NCPC, şi anume cereri ce au ca obiect prestaţii periodice în cazul în care durata existenţei dreptului este determinată, fiind relevant criteriul valoric pentru determinarea competenţei în raport de pretenţia din capătul principal de cerere.
în condiţiile în care accesoriile pretenţiei principale nu pot să fie cumulate cu pretenţia principală nici dacă acestea sunt exigibile la declanşarea procesului, în cererea de chemare în judecată accesoriile trebuie cuantificate distinct de pretenţia principală.
în forma iniţială, anterior modificării prin Legea nr. 76/2012, acest text de lege prevedea că, pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere dobânzile, penalităţile, fructele sau alte asemenea venituri ori cheltuieli cerute ca accesorii pretenţiei principale, scadente ori ajunse la scadenţă în cursul judecăţii. De asemenea, nu se vor avea în vedere nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii. Cu privire la această dispoziţie legală, au fost exprimate două păreri diferite în doctrină: pe de o parte, opinia anterioară noului Cod, potrivit căreia veniturile sau dobânzile pe un interval premergător sesizării instanţei sunt certe, astfel că intră în determinarea obiectului cererii şi influenţează competenţa; pe de altă parte, opinia că doar valoarea capătului principal este cea care determină competenţa, iar nu valoarea cererilor accesorii, fără distincţie după data exigibilităţii lor.
într-o opinie exprimată cu privire la noul Cod[3), se arată că, din coroborarea art. 96 alin. (1) şi (2) din noul Cod, rezultă această din urmă soluţie. Astfel, se susţine că „nu este clar de ce legiuitorul ar fi folosit două sintagme diferite («scadente», respectiv «ajunse la scadenţă»), de vreme ce ambele s-ar raporta la perioada ulterioară sesizării instanţei; pe de altă parte, ar fi contrazis conţinutul lipsit de echivoc al art. 96 alin. (1)”.
Faţă de logica evidentă a acestei interpretări, nu putem decât să fim de acord cu aceasta şi să conchidem că pretenţiile accesorii nu pot fi luate în calcul la stabilirea competenţei.
însă, aşa cum se arată de către autorul citat anterior, pretenţiile accesorii scadente anterior introducerii cererii de chemare în judecată sunt avute în vedere pentru stabilirea timbrajului.
Contestarea valorii cererii de chemare în judecată.
Se introduce prin alin. (3) al art. 98 NCPC o precizare: „în caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi.
întrucât norma nu distinge, pot să conteste valoarea cererii de chemare în judecată nu numai pârâtul, ci şi reclamantul, care poate pretinde că s-a aflat în eroare; valoarea poate să fie contestată şi de instanţă din oficiu; sunt avute în vedere prevederile art. 130 alin. (2) NCPC, potrivit cărora necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, şi cele ale art. 131 NCPC, conform cărora instanţa are obligaţia de a-şi verifica din oficiu competenţa, scop în care, dacă socoteşte că sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, va pune în discuţia părţilor această chestiune şi va acorda un singur termen de judecată.
Contestarea valorii pentru stabilirea competenţei este limitată, în timp, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
în doctrină s-a reţinut că judecătorul trebuie să solicite părţii care contestă valoarea cererii de chemare în judecată să arate clar la ce aspect se referă, întrucât cererea pârâtului poate să reprezinte şi o contestare a însuşi fondului pretenţiei. De exemplu, atunci când obiectul litigiului îl reprezintă o sumă de bani, contestarea cuantumului, în mod evident, priveşte fondul[3). în acelaşi sens, s-a apreciat că obiecţiile pot fi făcute doar dacă valoarea obiectului cererii nu este strâns legată de însuşi fondul dreptului, deoarece, dacă există o asemenea legătură, contestaţia tinde la respingerea, în tot sau în parte, a cererii de chemare în judecată. Astfel, dacă se revendică un bun, stabilirea valorii acestuia nu influenţează cu nimic soluţia pe fond, care va depinde exclusiv de faptul dacă reclamantul îşi va dovedi sau nu dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Dacă însă reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, indiferent cu ce titlu, valoarea litigiului nu poate fi disociată de fondul propriu-zis al pretenţiei formulate.
Nu se poate susţine că, atunci când stabileşte valoarea necesară pentru determinarea competenţei, judecătorul se antepronunţă asupra litigiului cu care a fost învestit, pentru că ceea ce face este doar să aprecieze cuantumul acestuia, în temeiul criteriilor prevăzute la art. 98-106 NCPC.
în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 98 alin. (3) NCPC, s-a menţionat şi că, deşi acest text este situat în secţiunea privind determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instantă, având în vedere că se referă la modul de contestare a valorii obiectului cererii, aşa cum este indicată aceasta de către reclamant, el poate şi trebuie aplicat şi în situaţia contestării valorii obiectului cererii indicate de reclamant, atunci când această contestare se face în vederea
stabilirii corecte a taxei de timbru. în acest sens prevede art. 31 alin. (2) din noua reglementare a taxelor judiciare de timbru - O.U.G. nr. 80/2013.
În jurisprudenţa anterioară noului Cod de procedură civilă, s-a statuat că atributul de soluţionare a cererii privind actualizarea despăgubirilor, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu este determinat de criteriul valoric, ci de natura litigiului, respectiv de faptul că reprezintă o cerere accesorie de competenţa instanţei care a judecat cererea principală şi a stabilit irevocabil condiţiile răspunderii civile delictuale.
O problemă care s-a pus în practica judiciară anterioară noului Cod de procedură civilă destul de frecvent este ce se întâmplă în ipoteza unei cereri având ca obiect un imobil (de exemplu, revendicare), dacă nu s-a pus problema evaluării acestui bun de la început, ci abia după un anumit timp, perioadă în care s-a produs şi o creştere semnificativă a valorii bunului imobil, ca efect al evoluţiei preţurilor pe piaţa imobiliară. Deşi în această situaţie nu se poate vorbi despre o creştere a obiectului cererii (care, în materialitatea lui, rămâne acelaşi), se produce o creştere a valorii acestui bun. Se întâmplă mai ales în cazul dosarelor cu mai multe cicluri procesuale, cu trimitere spre rejudecare sau atunci când iniţial se are în vedere valoarea indicată de reclamant, iar apoi, în cadrul probelor se administrează şi proba cu expertiza preţuitoare, care constată o valoare mult mai mare a imobilului.
Apreciem, în opinia noastră, că, atât timp cât este vorba despre prima evaluare făcută cu mijloace adecvate (expertiză sau alte mijloace acceptate de lege), până la acel moment nepunându-se problema evaluării nici de către părţi şi nici de către instanţă, instanţa nu poate decât să stabilească competenţa în funcţie de această valoare, deoarece este vorba despre valoarea obiectului cu care a fost învestită, dar care nu a fost legal stabilită până la acel moment. Nu se încalcă astfel prevederile art. 181 CPC (corespondent art. 106 NCPC).
Dacă însă este vorba despre o nouă expertiză, care aduce o nouă valoare, indiferent de soluţia pe fondul cauzei (unde, în funcţie de datele din dreptul material, poate fi avută în vedere fie valoarea din vechea expertiză, fie valoarea din noua expertiză), apreciem că, sub aspectul competenţei, nu mai poate interveni o modificare, cât timp problema evaluării imobilului s-a pus şi a fost rezolvată de la început, competenţa fiind deja stabilită sub acest aspect.
În prezent, alin. (3) al art. 98 NCPC trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 104 NCPC, care prevăd că, „în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale; în cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită, sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 NCPC’.
Ceea ce se poate deduce, pe cale de interpretare gramaticală a textului, după părerea noastră, este că, în prezent, se limitează probaţiunea sub aspectul valorii obiectului cererii, atunci când aceasta este o cerere în materie imobiliară, la înscrisuri (valoarea impozabilă, cu prioritate şi, numai în subsidiar, alte înscrisuri) şi explicaţiile părţilor.
Cum a statuat doctrina[11, legiuitorul a recurs la un criteriu obiectiv, având drept consecinţă evitarea unui veritabil litigiu de fond în legătură cu valoarea cererii principale.
Legiuitorul a exclus admisibilitatea efectuării expertizei, cu scopul de a se evita prelungirea duratei procesului pentru acest motiv.
Formularea mai multor capete de cerere
Pentru procesele începute înainte de data de 15 februarie 2013, sunt aplicabile următoarele reguli:
- dacă s-au formulat mai multe capete de cerere, fără ca unele să constituie principalul, iar celelalte accesoriul, toate sumele trebuie adunate pentru a se stabili valoarea litigiului şi deci, instanţa competentă;
- dacă avem un capăt de cerere principal (debitul principal) şi mai multe capete accesorii (dobânda, penalităţi), competenţa se determină în funcţie de valoarea capătului principal. La această regulă, practica a adăugat o singură excepţie: când se solicită debite accesorii pentru o perioadă anterioară introducerii cererii, având în vedere că acestea reprezintă sume certe şi exigibile, se consideră că se adună la valoarea debitului principal pentru determinarea competenţei. Dar această opinie este combătută prin invocarea prevederilor art. 17 CPC, potrivit căruia cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, regulă care a fost interpretată în sensul că derogă inclusiv de la regulile de competenţă materială. Rezultă că valoarea obiectului cererii principale este aceea care determină instanţa competentă şi atunci când se formulează cereri incidentale, chiar şi atunci când, din punctul de vedere al valorii lor, ar fi fost de competenţa unei alte instanţe, dacă ar fi fost formulate pe cale principală;
- dacă avem mai multe raporturi juridice deduse judecăţii prin aceeaşi acţiune, distingem după cum e vorba de raporturi juridice distincte (caz în care se are în vedere valoarea fiecărei pretenţii în parte) sau raporturi de solidaritate sau indivizibilitate (caz în care competenţa se stabileşte în funcţie de valoarea totală pretinsă de reclamant);
- în ipoteza unor cereri conexate, acestea îşi păstrează individualitatea, competenţa stabilindu-se faţă de fiecare cerere în parte, raportat la prevederile art. 164 alin. (1) CPC, potrivit cu care conexarea nu se poate face cu încălcarea normelor de competenţă absolută.
Pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013, noul Cod de procedură civilă aduce ca noutate de soluţie rezolvarea problemei instanţei competente material atunci când cererea cuprinde mai multe capete, deopotrivă principale (art. 99).
Se face distincţia dacă aceste capete de cerere sunt întemeiate pe fapte sau cauze diferite, respectiv sunt întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură.
Ipoteza este cea a unei pluralităţi de cereri principale, susceptibile fiecare de a fi judecate separat.
Prin „titlu comun” se înţelege, de exemplu, situaţia unei cereri de chemare în judecată de anulare a trei contracte de vânzare pentru acelaşi motiv; ca exemplu de situaţie în care cauzele sunt diferite, dar în strânsă legătură, putem aminti ipoteza anulării actului de vânzare şi a actelor subsecvente.
în funcţie de distinctia făcută, două soluţii devin incidente:
1) în prima situaţie, disjungerea şi declinarea către instanţa competentă; s-a apreciat că, în această ipoteză, competenţa după materie va fi determinată în raport cu valoarea (este vorba de valoarea reală a obiectului, şi nu de cea înscrisă în actul juridic, ce poate constitui, eventual, un reper), cu natura sau obiectul fiecărei pretenţii distincte, după cum este vorba despre o cerere evaluabilă sau neevaluabilă în bani.
în jurisprudenţa anterioară noului Cod de procedură civilă, s-a reţinut că, în ipoteza în care niciunul dintre contractele a căror constare a nulităţii absolute se solicită nu depăşeşte valoarea de 500.000 lei [în prezent, de 200.000 lei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC], competenţa materială a instanţei de judecată se determină în funcţie de valoarea obiectului din fiecare contract. Faptul că acestea vizează cote din acelaşi imobil, că ambele vizează întregul imobil nu este de natură să ducă la concluzia că valoarea pricinii depăşeşte suma de 500.000 lei, întrucât valoarea obiectului pricinii se raportează la fiecare contract în mod separat, şi nu cumulat.
Soluţia disjungerii trebuie aplicată şi în cazul în care nu există vreo legătură între capetele principale de cerere, iar ambele sunt de competenţa aceleiaşi instanţe. Disjungerea nu este urmată de declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, ci de înregistrarea într-un dosar separat, la aceeaşi instanţă;
2) în a doua situatie, soluţionarea de către instanta mai înaltă în grad (deci, ori declinarea, ori păstrarea spre soluţionare, în funcţie de instanţa care a fost sesizată).
Din moment ce legea prevede că declinarea operează în favoarea instanţei de grad mai înalt, în doctrină s-a apreciat că această soluţie nu poate fi extinsă şi pentru cazul în care competenţa aparţine unor instanţe de acelaşi grad, chiar dacă ar fi vorba despre secţii specializate ori complete specializate diferite. în acest caz, urmează a se face aplicarea art. 99 alin. (1) NCPC(1].
Regula prevăzută de alin. (2) al art. 99 NCPC are în vedere pretenţiile conexe care au fost deduse judecăţii prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, şi nu cele care au fost formulate prin cereri de chemare în judecată diferite şi ulterior reunite, în condiţiile art. 139 NCPC. Legătura dintre capetele principale de cerere se analizează în aceleaşi condiţii ca în cazul conexităţii reglementate de art. 139 NCPC.
Aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi în cazul pretenţiilor cu titlu principal ale aceluiaşi reclamant împotriva mai multor pârâţi, astfel că, dacă printre acestea sunt mai multe capete principale de cerere împotriva aceluiaşi pârât, acestea nu se cumulează. Aşadar, se vor cuantifica pretenţiile fiecărui capăt principal de cerere al reclamantului, indiferent de pârât, iar dacă atrag competenţa unor instanţe de grad diferit, instanţa competentă pentru soluţionarea întregii cauze este cea de grad mai înalt.
Situaţia creanţei solidare sau indivizibile, împotriva mai multor pârâţi, are un caracter particular atunci când nu se poate defalca partea fiecărui pârât, astfel încât să se evalueze pretenţiile reclamantului faţă de fiecare pârât în parte. Se poate considera că art. 99 are în vedere ipoteza mai multor pretenţii care au o cauză comună, însă doar atunci când este posibilă cuantificarea lor separată. în cazul în care nu se poate face această evaluare, competenţa se determină după valoarea totală a creanţei.
Atunci când sunt conexate mai multe cereri, regula incidenţă este cea prevăzută de art. 98 alin. (1) NCPC; în acest caz competenţa nu se determină prin cumularea valorii cererilor conexate, ci, prin prorogare, va rămâne competentă instanţa la care s-au reunit procesele.
În absenţa unei derogări exprese de la regula din art. 98 alin. (1) NCPC, tot valoarea obiectului capătului principal de cerere determină competenţa, chiar dacă se formulează cereri incidentale (cerere recon-venţională, cereri de intervenţie voluntară sau forţată etc.), indiferent dacă, în considerarea valorii lor, aceste din urmă cereri mentionate ar fi fost de competenţa unei alte instanţe în cazul în care ar fi fost formulate pe cale principală.
Cerere formulata de mai mulţi reclamanţi
În ipoteza în care cererea este formulată de mai mulţi reclamanţi împotriva aceluiaşi pârât (coparticipare procesuală activă), invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte [art. 100 alin. (1) NCPC].
Această regulă se aplică şi atunci când unul sau mai mulţi reclamanţi formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi (coparticipare procesuală pasivă), invocând raporturi juridice distincte şi fără legătură între ele [art. 100 alin. (1) NCPC].
în acest caz, stabilirea instanţei competente nu se face în funcţie de valoarea cumulată a tuturor pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea fiecărei pretenţii în parte[2). De exemplu, atunci când reclamanţii îl cheamă în judecată pe acelaşi pârât pentru a fi obligat la plata preţului convenit prin contractele de vânzare încheiate cu fiecare dintre ei, competenţa se determină în raport de fiecare pretenţie în parte.
Per a contrario, în situaţiile în care raporturile juridice dintre reclamanţi şi pârât sau mai mulţi pârâţi derivă dintr-un titlu comun, au aceeaşi cauză ori o cauză diferită, dar se află în strânsă legătură, competenţa se determină în funcţie de valoarea cumulată a tuturor pretenţiilor.
Problema care se ridică este aceea dacă textul prevede sau nu obligativitatea disjungerii cererilor. Apreciem că, în ipoteza în care cererile astfel introduse de mai mulţi reclamanţi ar fi de competenţa materială a unor instanţe diferite ca grad, disjungerea se impune, pentru identitate de raţiune cu ipoteza de la art. 99 alin. (1) NCPC; dacă ar fi de competenţa aceleiaşi instanţe, atunci disjungerea este la latitudinea judecătorului, în funcţie şi de comportamentul procesual al pârâtului (voinţa reclamanţilor fiind clar în sensul nedisjungerii, din moment ce au introdus o singură cerere de chemare în judecată); ar fi o situaţie în care disjungerea ar trebui cântărită prin prisma bunei administrări a justiţiei.
în doctrină s-a mai reţinut că interpretarea per a contrario a art. 100 NCPC permite concluzia că, în caz de coparticipare procesuală, activă sau pasivă, dacă între cei care formează litisconsorţiul există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenţa se va stabili în funcţie de valoarea arătată în capătul principal de cerere, aşa cum dispune art. 98 alin. (1) NCPC. în niciun caz nu se va ţine seama de partea fiecărui reclamant sau pârât, câtă vreme a fost dedusă judecăţii o singură creanţă.
Reglementarea anterioară
Corespunzător dispoziţiilor Codului de procedură civilă din 1865, discuţii s-au purtat în doctrina juridică şi, mai ales, în practica judiciară în ceea ce priveşte criteriul valoric, prevăzut la art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) CPC.
S-a reţinut astfel că valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamant, care, potrivit art. 112 pct. 3 CPC, trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea lui. în principiu, pârâtul sau instanţa din oficiu nu ar putea să conteste evaluarea făcută de către reclamant pentru a se dispune declinarea competenţei, deoarece ar fi necesară aprecierea valorii pretenţiei formulate de reclamant în func-
ţie de probele ce ar urma să se administreze în acest scop, ceea ce ar echivala cu o soluţionare pe fond a litigiului. în măsura în care evaluarea obiectului litigiului nu ar fi în legătură directă cu soluţionarea fondului pretenţiei, s-ar putea contesta evaluarea făcută de către reclamant, în scopul invocării excepţiei de necompetenţâ materială.
Momentul la care se stabileşte valoarea obiectului litigiului este acela al sesizării instanţei, deci al introducerii cererii de chemare în judecată, în acest sens fiind şi art. 181 CPC. Astfel, dacă reclamantul îşi restrânge pretenţiile după introducerea cererii de chemare în judecată, această restrângere nu poate determina o modificare a competenţei materiale a instanţei legal sesizate cu cererea iniţială, dacă această valoare s-ar reduce sub limita criteriului valoric. Dacă însă se produce o restrângere sau majorare a pretenţiilor ca urmare a îndreptării unei erori de calcul săvârşite cu ocazia evaluării pretenţiilor, s-a apreciat în doctrină[1] că instanţa îşi va declina competenţa.
