Condiţiile de existenţă a statului
| Comentarii |
|
condiţiile de existenţă a statului, pentru existenţa unui stat este necesară prezenţa concomitentă a trei elemente: teritoriul, populaţia şi puterea politică.
1. Teritoriul
Fiecare stat dispune de un teritoriu delimitat geografic prin frontiere, care pot fi terestre, maritime sau aeriene. Element indispensabil al existenţei unui stat, teritoriul poate avea dimensiuni impresionante (China, India, SUA, Australia etc.) sau poate fi destul de restrâns (Andorra, Monaco, Saint-Martin sau Vaticanul). De asemenea, teritoriul poate fi obiectul unor limitări sau modificări ca urmare a unei ocupaţii străine, fără a înceta prin aceasta de a servi ca suport al statului respectiv, dacă nu trece în întregime sub controlul unei alte puteri.
Teritoriul statului este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din coloană aeriană aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea.
Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa unui stat, fără teritoriu neputând să existe niciun stat.
Asupra întregului său teritoriu statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub trei aspecte generale:
a) plenitudine;
b) exclusivitate;
c) opozabilitate faţă de orice alt stat.
Prin plenitudine se înţelege faptul că statul exercită în limitele sale teritoriale funcţiile sale fundamentale, cum sunt funcţia de legiferare, aceea de a organiza administraţia centrală şi locală, stabilirea instanţelor de judecată, organizarea armatei şi a forţelor de poliţie etc.
Exclusivitatea implică faptul că statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă intervenţia sau amestecul altui stat. Această exclusivitate nu exclude însă anumite limitări aduse prin tratate internaţionale, exemplul cel mai elocvent în acest sens constituindu-l Uniunea Europeană, care impune pentru statele membre anumite diminuări ale competenţelor statului asupra propriului său teritoriu.
Opozabilitatea presupune respectarea integrităţii teritoriale a statului prin recunoaşterea frontierelor acestuia, frontiera reprezentând o instituţie juridică definită ca o linie şi, eventual, ca o zonă care separă teritoriul unui stat de altul sau la care se limitează atributele suveranităţii sale.
2. Populaţia
Populaţia reprezintă, într-o primă analiză, ansamblul indivizilor care trăiesc într-o manieră sedentară pe teritoriul unui stat. Această populaţie este unită prin anumite trăsături comune (rasă, limbă, religie etc.,) sau prin aceleaşi tradiţii, acelaşi mod de viaţă, constituind astfel o naţiune.
Expresia stat-naţiune exprimă identificarea dintre naţiune şi stat, având în vedere faptul că în gândirea occidentală statul a fost cel care a consacrat naţiunea în existenta sa. Mai mult, natiu-nea, de când există, ar avea un drept ireductibil de a forma un stat. Acesta este principiul naţionalităţilor consacrat de Revoluţia franceză, care a avut ca rezultat faptul că naţiunea, odată erijată în stat, trebuie să constituie sursa oricărei puteri, suveranitatea neputând fi decât naţională.
în funcţie de existenţa, într-o proporţie mai mare sau mai mică, a unor populaţii cu trăsături etnice diferite, statele se împart în state naţionale - în care populaţia majoritară formează o singură naţiune - şi state multinaţionale - în care populaţia este formată din diferite rase sau popoare, care vorbesc limbi diferite şi au culturi diferite.
3. Puterea politică
Puterea politică - cel de-al treilea element component al statului - înseamnă atât puterea statului de a comanda indivizii ce intră în compunerea populaţiei sale, cât şi puterea de a exclude, de la o astfel de comandă, orice altă putere, ceea ce mai poartă numele de supremaţie sau aspectul intern al suveranităţii. Aspectul extern al suveranităţii sau, cum se mai numeşte, independenţa reprezintă atributul statului de a nu fi comandat, în relaţiile sale externe, de către nicio altă putere, indiferent de forma în care aceasta ar fi organizată, cu excepţia cazurilor în care puterea publică însăşi a consimţit să se limiteze în unele relaţii externe.
Puterea publică suverană este exercitată de către „puterile publice” sau „autorităţile publice”, care acoperă ansamblul autorităţilor legislativă, executivă şi judecătorească şi ansamblul serviciilor publice aferente (armată, poliţie etc.).
