Contractul colectiv de muncă
| Comentarii |
|
contractul colectiv de muncă, 1. Scopul contractului colectiv de muncă 2. Definiția contractului colectiv de muncă 3. Terminologia instituției juridice a contractului colectiv de muncă 4. Caracterele juridice ale contractului colectiv de muncă
1. Scopul contractului colectiv de muncă
Scopul pentru care se încheie contractul colectiv de muncă nu este prevăzut în Codul muncii, ci în Legea nr. 62/2011, în art. 1 lit. i). El constă în „promovarea și apărarea intereselor părților semnatare, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii sociale". Este de remarcat faptul că legiuitorul a făcut referire la scopul principal pentru care se încheie contractele colective de muncă, respectiv asigurarea păcii sociale, de îndeplinirea acestui deziderat depinzând și realizarea celorlalte scopuri în legătură cu relațiile individuale și colective de muncă prevăzute în art. 1 lit. i) din Legea nr. 62/2011.
2. Definiția contractului colectiv de muncă
A. Accepțiuni doctrinare
Contractul colectiv de muncă a făcut obiectul mai multor definiții în cadrul doctrinei juridice. Într-o definiție mai veche, s-a considerat că acesta este „un regulament care stabilește între două grupuri sociale un fel de lege în conformitate cu care vor trebui să fie încheiate pe viitor contractele individuale de muncă". Contractul colectiv de muncă a mai fost definit și ca fiind „acordul prealabil intervenit între o colectivitate de lucrători și un patron sau o colectivitate de patroni privitoare la condițiile de muncă și salarizare”.
În doctrina relativ recentă, contractul colectiv de muncă a fost definit astfel: „un contract colectiv de muncă reprezintă acordul scris și în prealabil negociat, încheiat între partenerii sociali, la diferite niveluri, care urmărește crearea unui cadru general și unitar de desfășurare a relațiilor de muncă și care se referă la condițiile de muncă, precum și la orice alte aspecte convenite de părți în legătură directă sau indirectă cu relația de muncă". Recent, contractul colectiv de muncă a fost definit ca fiind „convenția încheiată între reprezentanții angajaților și ai angajatorilor prin care se stabilesc condițiile de muncă, de salarizare și alte drepturi și obligații reciproce".
B. Accepțiunea legală
Codul muncii, la art. 229 alin. (1), definește contractul colectiv de muncă astfel: „convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentări prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă".
Conform art. 1 lit. i) din Legea nr. 62/2011), contractul colectiv de muncă este: „convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală și reprezentanții angajaților, prin care se stabilesc clauze privind drepturile și obligațiile ce decurg din relațiile de muncă”. Observăm că Legea nr. 62/2011 folosește termenul de angajat, în detrimentul termenului de salariat, folosit până acum de legiuitor în cuprinsul Codului muncii. S-a susținut într-un mod întemeiat că lit. i) a art. 1 din Legea nr. 62/2011 se referă la salariați, inclusiv la cei din sectorul bugetar, deoarece acordul colectiv care îi vizează pe funcționari publici este definit în mod separat, respectiv la lit. j) a art. 1 din Legea nr. 62/2011. Se explică, astfel, de ce anume definiția cuprinsă în art. 1 lit. j) din Legea nr. 62/2011 nu face nicio referire la salarizare.
O diferență, nesemnificativă însă, după cum vom arăta în cele ce urmează, rezidă și în faptul că Legea nr. 62/2011 folosește termenul de convenție, și nu de contract, precum Codul muncii. Cu toate acestea, putem afirma că definițiile prevăzute de cele două legi sunt similare, complementare și prezintă în mod corect același concept, detaliind în mod original conținutul contractului.
O posibilă definiție a contractului colectiv de muncă ar fi următoarea: „contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă, între angajator sau organizația patronală și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, prin care se urmărește, pe de o parte, promovarea și apărarea intereselor părților semnatare prin stabilirea unor clauze privind condițiile de muncă și, de regulă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, iar pe de altă parte. prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii sociale”.
3. Terminologia instituției juridice a contractului colectiv de muncă
A. Cu privire la termenul de contract
Codul muncii folosește termenul de contract, iar Legea nr. 62/2011 folosește termenul de convenție. Nu este vorba despre o neconcordanță, deoarece în sistemul de drept românesc (deci valabil atât pentru dreptul civil, cât și pentru dreptul muncii), termenii de contract și de convenție sunt sinonime. Aceasta se datorează faptului că legiuitorul român nu a preluat din dreptul francez accepțiunea conform căreia contractul și convenția sunt două noțiuni diferite, contractul fiind o specie a convenției, ci a optat pentru a păstra semnul egalității juridice între acești termeni.
Legiuitorul român, încă din anul 1929, prin Legea asupra contractelor de muncă, a statuat termenul de contract colectiv, și nu de convenție colectivă, termen care s-a păstrat până în prezent, fiind uzitat de toate legiuirile în domeniu care au urmat. Doar Constituția României, la art. 41 alin (5), folosește termenul de convenție colectivă, însă acest fapt nu contrazice aspectele prezentate de noi. În doctrina juridică s-a formulat și opinia conform căreia termenul potrivit ar fi cel de convenție, având în vedere terminologia folosită în cadrul Recomandărilor și Convențiilor O.I.M., dar și argumente de drept comparat, în special din sistemul de drept francez.
B. Termenul „colectiv”
În doctrină, s-a evidențiat că atât contractul colectiv, cât și cel individual de muncă reprezintă convenții de muncă, dar în cadrul celui colectiv părțile sunt „colective", iar nu individuale ca în cazul contractului individual de muncă. În sfera contractelor colective fac excepție numai „contractele încheiate la nivelul unităților, unde atât contractul colectiv, cât și cele individuale au obligatoriu una din părți - angajatorul (...) la celelalte niveluri, ambele părți sunt «colective» (angajatori, respectiv salariați)”. Este un punct de vedere care corespunde normelor legale și specificului contractului colectiv de muncă în raport cu cel individual de muncă.
Contractul este colectiv și în ceea ce privește aplicabilitatea sa. Astfel, el nu vizează doar părțile semnatare, cum se întâmplă de regulă în cazul fiecărui contract, ci se adresează și salariaților care, deși nu l-au semnat, fac totuși parte din structura angajatorului care intră sub incidența contractului respectiv. Caracterul colectiv al contractului explică faptul că la nivel de unitate el se aplică tuturor salariaților, chiar și celor care s-au angajat ulterior intrării în vigoare a contractului. La nivel de grup de unități, contractul se aplică pentru toți salariații încadrați la unitățile pentru care s-a încheiat contractul colectiv și care sunt evidențiate expres în lista anexă a contractului colectiv de muncă. Pentru nivelul sectorului de activitate, contractul cuprinde în incidența sa pe toți salariații din unitățile din sectorul în cadrul căruia s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale care au semnat contractul.
Concluzia este aceea că destinatarii prevederilor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități și de sector de activitate sunt expres circumstanțiați în lista anexă a contractelor colective. S-a afirmat în acest sens despre contractul colectiv de muncă faptul că ar fi un act sui generis, tocmai pentru această particularitate de a se aplica și pentru salariații care nu au participat la negocierea lui și ulterior și pentru cei care vor veni în unitate. Acest aspect relevă într-un mod neechivoc faptul că ne aflăm în prezența unei excepții de la principiul relativității efectelor contractului, deoarece contractul colectiv de muncă produce efecte și pentru cei care nu l-au semnat.
Despre relativitatea efectelor contractului, în doctrina mai veche de drept civil s-au afirmat următoarele: „convențiunile, trăgându-și puterea lor obligatorie din consimțământul părților, este firesc lucru ca ele să nu producă efecte decât între părțile contractante”. Actualul cod civil dispune la art. 1270 alin. (1), ca și art. 973 din vechiul Cod civil, următoarele: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, aceste dispoziții fiind coroborate cu prevederile art. 1280 C. civ., conform cărora „contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Așadar, legiuitorul consacră principiul relativității efectelor contractului, deși nu exclude, ca pe cale legală, să fie instituite și excepții, acest fapt constituind noutatea față de reglementarea anterioară. Se particularizează astfel contractul colectiv de muncă fată de contractul civil, dar și față de contractul individual de muncă, deoarece, de regulă, pentru contractul civil și întotdeauna în cazul contractului individual de muncă, efectele se produc doar pentru părțile semnatare.
C. Cu privire la termenul „de muncă”
Contractul colectiv este intitulat ca fiind „de muncă”, deoarece prin natura lui vizează aspectele care se referă la relațiile de muncă ale salariaților. Contractul colectiv nu poate avea ca obiect anumite contraprestații care țin de domeniul dreptului civil, bunăoară, sau al oricărei alte ramuri de drept, ci numai aspecte care aparțin sferei relațiilor de muncă. Se poate afirma că prin acest caracter „de muncă", acest contract este, cu certitudine, exclusiv de drept al muncii.
4. Caracterele juridice ale contractului colectiv de muncă
Din analiza definiției contractului colectiv de muncă se desprind următoarele caractere juridice:
- este un contract sinalagmatic, deoarece presupune prestații reciproce și interdependente din partea angajatorilor și a salaria-ților care intră sub incidența contractului colectiv;
- contractul colectiv de muncă este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre părți urmărește procurarea unui avantaj;
- este comutativ, deoarece părțile cunosc încă de la momentul încheierii contractului colectiv de muncă întinderea prestațiilor pe care și le datorează;
- caracterul numit al contractului colectiv de muncă se datorează consacrării de către legiuitor a sediului juridic pentru această instituție de drept al muncii în Legea nr. 62/2011 și parțial în Codul muncii;
- contractul colectiv de muncă este un contract cu prestații succesive, care se desfășoară în timp, pe perioada pentru care a fost încheiat;
- este un contract solemn, deoarece legea reglementează în mod neechivoc forma scrisă a contractului colectiv de muncă, a cărei nerespectare atrage după sine nulitatea absolută a contractului;
- este un contract încheiat pentru o perioadă determinată;
- după cum am amintit deja, contractul colectiv de muncă este o excepție de la principiul relativității efectelor contractului;
- este un veritabil izvor specific al dreptului muncii, un contract regulamentar, după cum vom arăta în cele ce urmează.
