Istoricul reglementării contractelor colective de muncă în România
| Comentarii |
|
istoricul reglementării contractelor colective de muncă în România, primele contracte colective de muncă din România au fost încheiate în anul 1919 la Uzina de gaz și electricitate din București, la C.F.R. și la câteva întreprinderi din industria petrolului din Valea Prahovei. Acest fapt este cu atât mai notabil cu cât, la acel moment, încă nu era consacrat un sediu juridic pentru contractele colective de muncă. Încercarea de a se adopta o lege în anul 1920, care să reglementeze în premieră regimul juridic al contractelor colective de muncă s-a soldat cu un eșec. Ca urmare, momentul debutului acestei instituții în sistemul de drept românesc a fost amânat.
Prima referire directă la contractele colective de muncă a fost în Legea sindicatelor profesionale din anul 1921, unde se stabilea faptul că sindicatele profesionale care aveau statut de persoane juridice puteau încheia cu patronii organizați în mod individual sau în asociații patronale învoieli colective de muncă. Legea amintită nu stabilea un regim concret al contractelor colective de muncă, făcând numai referire la aceste instituții juridice aflate la îndemâna partenerilor sociali.
Primul act legislativ care a consacrat regimul juridic al contractelor colective de muncă a fost Legea asupra contractelor de muncă din anul 1929. Contractele colective de muncă au fost prevăzute și ulterior în legislația română, chiar dacă legiuitorul a modificat unele aspecte privind regimul lor juridic, care a fost circumscris când realităților caracteristice unei economii de tip socialist, când unei economii de piață, regăsindu-se totuși ca reglementare în mod constant. Contractele colective s-au regăsit în Codul muncii din anul 1950 (primul Cod al muncii din România), în cel din 1973 și, cum era firesc, și în actualul Cod al muncii, respectiv Legea nr. 53/2003. În prezent, contractele colective de muncă sunt reglementate de Legea nr. 62/2011 și parțial de Codul muncii.
1.1.1. Contractele colective de muncă în Legea asupra contractelor de muncă din anul 1929
Legea asupra contractelor de muncă din anul 1929 reprezintă un moment de referință al legislației muncii din România. Intrată în vigoare la începutul unei perioade economice delicate, legea trebuia să răspundă necesităților economice, sociale și juridice în materia relațiilor de muncă, fapt care nu era tocmai ușor de realizat, având în vedere că perioada 1929-1933 a fost marcată de o puternică criză economică.
Legea asupra contractelor de muncă a reglementat relațiile individuale și colective de muncă într-un mod judicios, multe instituții de Drept al muncii din România găsindu-și în premieră sediul juridic în acest act legislativ. Contractele colective de muncă erau reglementate în capitolul IV din legea amintită mai sus. La art. 101, contractul colectiv de muncă era definit ca fiind „acordul scris privitor la condițiile de muncă și salarizare încheiat pe o parte de unul sau mai mulți întreprinzători, de grupări sau asociații ale acestora, și pe de altă parte, de asociațiile profesionale sau grupările de salariați”. S-a afirmat că în această definiție „se au în vedere partenerii sociali în funcție de nivelul la care se încheie contractul colectiv de muncă; contractul ca atare este definit ca o convenție, iar clauzele contractului privesc în esență condițiile de muncă și problema salarizării. Erau considerate contracte colective de muncă și stipulațiile din procesele verbale de conciliațiune și hotărârile de arbitraj care soluționau conflictele colective de muncă.
Sub sancțiunea nulității absolute, contractul colectiv de muncă nu trebuia să cuprindă dispoziții contrare ordinii publice. Se observă că, în linii mari, contractul colectiv de muncă se încheia în aceleași condiții ca în prezent, respectiv în formă scrisă, de către partenerii sociali care reprezentau angajatorii și salariații, cu privire la condițiile de muncă și de salarizare. Asociațiile profesionale delegau reprezentanți legali care să încheie contractele colective în numele lor, cu respectarea prevederilor din statute.
Legea permitea încheierea contractelor colective de muncă și de către grupările fără personalitate juridică, sub rezerva semnării de către fiecare membru al grupării sau de către mandatarii legali. Legiuitorul stabilea și conținutul minim al contractului colectiv de muncă. Astfel, în cuprinsul acestuia, se prevedeau drepturile și obligațiile părților, efectele contractului colectiv, termenul pentru care era încheiat contractul, mențiunea clară cu privire la faptul dacă dispozițiile contractului se aplică și terților.
Contractul colectiv de muncă putea fi încheiat pentru o perioadă determinată, pentru durata unei lucrări determinate sau chiar pentru o durată nedeterminată de timp. Totuși, contractele colective încheiate pentru o lucrare determinată nu puteau depăși un termen de 5 ani, iar cele pentru perioadă determinată puteau fi încheiate pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni și 5 ani.
Legiuitorul prevedea sub sancțiunea nulității absolute (alături de respectarea formei scrise a contractului) și înregistrarea acestuia la camera de muncă din circumscripția unde contractul colectiv urma să își producă efectele. Odată cu înregistrarea contractului colectiv de muncă, acesta devenea obligatoriu, începând să-și producă efectele. Legea dispunea că dispozițiile contractului se aplicau pentru părțile contractante semnatare ale contractului sau care aderau ulterior la contractul colectiv, precum și partenerilor sociali care semnau contractul. Salariații care cunoșteau faptul semnării contractului colectiv de muncă, în cazul în care nu demisionau în termen de 8 zile de la data la care luau act de semnarea contractului, deveneau destinatarii dispozițiilor contractuale care li se aplicau în mod obligatoriu.
Articolul 110 din Legea asupra contractelor de muncă prevedea că dispozițiile contractelor individuale de muncă trebuiau să fie în consens cu reglementările din contractul colectiv aplicabil, sub sancțiunea nulității absolute și a înlocuirii cu dispoziția corespunzătoare din contractul colectiv aplicabil. Este o prevedere care consacra calitatea de izvor de drept a contractului colectiv de muncă încă din acea perioadă. Drepturile salariate ale angajaților prevăzute în contractele colective aveau un caracter minimal, iar dispozițiile cu privire la timpul de muncă reprezentau plafonul maxim cu privire la obligațiile salariaților.
Legea prevedea și măsuri suplimentare pentru salariați, în scopul apărării drepturilor izvorâte din contractul colectiv de muncă. Astfel, se stabilea la art. 111 că „Asociațiile contractante sau aderente, cu personalitate juridică, pot introduce acțiune în daune interese pentru orice prejudiciu cauzat interesului profesional prin violarea stipulațiunilor contractului colectiv de muncă". Mai mult, aceste organizații puteau să exercite acțiunile ce decurgeau din nerespectarea dispozițiilor contractelor colective de muncă și în numele membrilor lor chiar și fără un mandat din partea acestora, în afară de cazul în care salariații făceau opoziție în termen de 3 zile de la primirea încunoștințării. Acest fapt nu împiedica salariații să intervină și individual în proces pentru a-și apăra drepturile în cazul în care asociația nu ar fi introdus acțiune în instanță.
Legea din anul 1929 reglementa modurile generale de încetare a contractelor colective, în funcție de specificul acestora. În cazul contractelor colective de muncă încheiate pentru o durată determinată sau pentru efectuarea unei lucrări, contractul putea înceta prin ajungerea la termen (în cazul în care nu se stabilise prelungirea contractului cu 30 de zile înainte de data ajungerii la termen notificată prin Camera de muncă), prin acordul părților și prin denunțare unilaterală, numai în cazul în care exista stipulație expresă în acest sens în cuprinsul contractului colectiv. Contractele colective de muncă încheiate pe durata nedeterminată încetau prin acordul părților sau prin intermediul unei notificări adresate Camerei de muncă în termen de 20 de zile înainte de data denunțării. Atunci când unul dintre parteneri era o asociație fără perso
nalitate juridică, se putea denunța unilateral contractul numai prin acordul tuturor membrilor care făceau parte din asociație. Cu privire la competența jurisdicțională, legea stabilea că, în prima instanță, litigiile erau judecate de către judecătoriile de ocol.
Referitor la Legea contractelor de muncă din anul 1929, se poate afirma că reglementa într-un mod judicios relațiile de muncă, oferind un cadru legislativ peste realitățile vremii în această materie, fiind considerată o adevărată piatră de temelie a legislației muncii din România. Chiar dacă nu erau reglementate o serie de instituții importante de drept colectiv al muncii, precum contractul colectiv de muncă unic la nivel național, legea apăra într-un mod eficient drepturile salariaților consacrate în contractele colective de muncă.
Contractele colective de muncă în Codul muncii din anul 1950
Contractele colective de muncă și-au aflat sediul juridic și în primul Cod al muncii din România, respectiv cel din anul 1950. În chiar primul articol din această lege, se menționa faptul că regulile stabilite de Cod se referă la „contractele de muncă și normele de muncă și salarizare, timpul de lucru și odihnă, răspunderea materială și compensațiile, protecția muncii, asigurările sociale, jurisdicția muncii, precum și pentru toate celelalte probleme legate de muncă.
Codul muncii definea în art. 3 contractul colectiv ca fiind: „o convenție care se încheie între Comitetul Sindical din întreprindere ori instituții ca reprezentant al muncitorilor și funcționarilor pe de o parte și cei care angajează pe de altă parte. Prin contractul colectiv de muncă se stabilesc angajamentele ambelor părți privind: a) desfășurarea procesului de producție în scopul îndeplinirii Planului de Stat; b) îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai ale muncitorilor”. Trecerea la noua orânduire a consemnat stabilirea unor obiective specifice pentru contractele colective de muncă, îndeosebi privind îndeplinirea Planului de Stat.
Legea reglementa și contractul colectiv de muncă încheiat în sectorul particular, care cuprindea dispoziții cu privire la angajamentele celor care angajează pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai ale muncitorilor și funcționarilor și dispoziții privind îndatoririle față de stat ale celor care angajează. Legiuitorul stabilea că dispozițiile contractuale erau obligatorii pentru toți angajații, chiar dacă nu făceau parte din sindicatul care încheia contractul. Durata pentru care se încheiau contractele colective de muncă nu era reglementată de lege, ci era stabilită de Consiliul de Miniștri de comun acord cu Confederația Generală a Muncii. Forma scrisă pentru contractele colective de muncă era prevăzută ca fiind obligatorie, la fel ca și semnarea contractelor de către părți.
Legea prevedea și înregistrarea contractelor colective de muncă la ministerele de resort și la uniunile sindicale. Pentru a fi înregistrat contractul colectiv de muncă, trebuiau să se îndeplinească două condiții: în primul rând, contractul colectiv de muncă, prin prevederile sale, trebuia să contribuie la realizarea Planului de Stat, iar, în al doilea rând, contractul colectiv nu trebuia să con-travină, sub aspectul conținutului, prevederilor din Codul muncii. În caz contrar, dispoziția nelegală era lovită de nulitate și înlocuită cu dispozițiile similare din Codul muncii. Contractul colectiv de muncă producea efecte numai după momentul înregistrării.
Articolul 9 oferea garanția executării contractelor colective de muncă indiferent de transformările care aveau loc în cadrul angajatorului, astfel „Contractele colective de muncă își păstrează valabilitatea lor înlăuntrul termenului prevăzut, indiferent de schimbările care s-ar produce în organizarea întreprinderii sau instituției cu care s-au încheiat și indiferent de schimbările care s-ar produce asupra patrimoniului unităților respective”. Așadar, legiuitorul stabilea cu prioritate salvgardarea contractelor colective de muncă, voința părților fiind protejată în fața situațiilor neașteptate care puteau interveni.
Părțile puteau prelungi efectele contractelor colective de muncă sau puteau modifica dispozițiile acestora, după o prealabilă notificare la instituția unde s-a făcut înregistrarea. Rolul supravegherii îndeplinirii dispozițiilor din contractele colective de muncă revenea organizațiilor sindicale și administrației unităților semnatare.
Contractele colective de munca în Codul muncii din anul 1973
Codul muncii din anul 1973 a reprezentat un alt moment important al legislației muncii din România, fiind considerat cel mai evoluat Cod al muncii din sud-estul Europei din acea vreme. Legea reglementa atât în domeniul relațiilor individuale de muncă, cât și în domeniul celor colective, codul fiind menținut în vigoare până în anul 2003, când a fost înlocuit de actualul Cod al muncii, respectiv Legea nr. 53/2003. Scopul pentru care se încheia contractul colectiv de muncă era prevăzut în art. 76 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 10/1972 și se referea „la organizarea superioară a muncii, la întărirea și mobilizarea tuturor eforturilor pentru îndeplinirea planului, la îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă și de viață din unitate".
Ca și cel anterior, Codul muncii nu prevedea posibilitatea încheierii contractului colectiv de muncă unic la nivel național și nici nu stabilea un regim special pentru funcționarii publici. Contractele colective de muncă se puteau încheia la nivel de unitate și la nivel de ramură de activitate, acestea din urmă prin intermediul ministerelor sau al altor organe centrale, precum și al centralelor economice. În acea perioadă, contractul colectiv își propunea și ținte economice. Astfel, părțile semnatare trebuiau să acționeze în comun în scopul „utilizării mai bune a capacității de producție, al creșterii productivității muncii, reducerii consumurilor specifice și a prețului de cost, precum și pentru obținerea de economii și beneficii peste nivelul planificat, îmbunătățirea calității produselor, creșterea eficienței activității economice”.
Codul muncii era ancorat în realitățile economice și politice ale vremii, fiind orientat spre realizarea sarcinilor economice, un obiectiv la care trebuiau să contribuie și contractele colective de muncă. Dar partenerii sociali configurau în cuprinsul contractelor colective și modul de remunerare pentru salariații care realizau economii în timpul anului, precum și modul de întrebuințare a fondurilor care rămâneau din depășirea sarcinilor de plan pentru construirea de locuințe, vestiare, băi, creșe, cămine, dispensare, cantine-restaurant și altele similare și pentru realizarea unor obiective de protecție a muncii, culturale și sportive.
înainte de a se semna, contractul colectiv de muncă era dezbătut și aprobat de către adunarea generală a oamenilor muncii. Contractul colectiv de muncă se semna din partea unității de către conducătorul acesteia, pe baza împuternicirii organului de conducere colectivă, iar din partea salariaților de către președintele comitetului sindicatului. Durata contractului colectiv era de un an, iar efectele se produceau față de toate persoanele încadrate în muncă din unitate.
Contractele colective de muncă pe ramură de activitate se încheiau între Ministere sau alte organe administrative sau economice de la nivel central și uniunile sindicale, constituite la nivelul ramurii respective, pentru o durată ce nu putea depăși 5 ani. Acestea conțineau dispoziții „în vederea realizării prevederilor de plan, a aplicării legislației muncii, a îmbunătățirii condițiilor de muncă și de viață în unitățile din sectoarele respective, precum și măsurile necesare în vederea realizării prevederilor contractelor colective din unități".
Contractele colective de muncă aveau caracterul de izvor de drept, astfel încât cei care nu respectau dispozițiile acestora, indiferent de postul de încadrare, săvârșeau o încălcare a sarcinilor de serviciu, fiind pasibili de răspundere disciplinară, materială sau penală. Controlul asupra legalității prevederilor contractelor colective de muncă și a modului în care erau duse la îndeplinire era în competența ministerelor, a organelor centrale și a comitetelor executive ale consiliilor populare județene și ale municipiului București, precum și a organelor sindicale corespunzătoare.
Cum se explică orientarea spre realizarea sarcinilor economice a contractului colectiv de muncă? Sub aspect conceptual, personalul posesor al forței de muncă era considerat că întrunește următoarele calități: 1) este proprietar al mijloacelor de producție; 2) este producător care pune în lucru forța de muncă proprie: 3) este beneficiarul muncii prestate. Din acestea rezulta că, din punct de vedere economic, sub aspect ideologic, salariatul nu reprezenta o parte adversă a angajatorului și deci angajarea salariatului în realizarea sarcinilor de plan era calificată ca fiind în interes propriu. Tot din această logică decurge și nereglementarea dreptului la grevă.
Contractele colective de muncă după anul 1989. Codul muncii din anul 2003. Legea nr. 62/2011 (a dialogului social)
După anul 1989, negocierea colectivă a fost reglementată într-un mod mai complex în special datorită trecerii la o altă orânduire socială, economică și politică, respectiv la economia de piață. Ca atare, negocierea colectivă și încheierea contractelor colective de muncă erau lăsate la latitudinea părților, nemaiexis-tând raportarea la interesele planificate ale statului.
S-a aprobat Legea nr. 13/1991 a contractului colectiv de muncă, lege care deschidea drumul spre noua reglementare a negocierii colective. Actul legislativ care i-a urmat, respectiv Legea nr. 130/1996 a contractului colectiv de muncă, poate fi considerată ca fiind legea cea mai evoluată dintre cele care au reglementat contractele colective de muncă în România, fiind emisă și în baza experienței acumulate în urma aplicării Legii nr. 13/1991. Pe fondul acestei legi, s-a aprobat în anul 2003 Codul muncii (Legea nr. 53/2003), acesta fiind un alt moment de referință pentru legislația muncii din țara noastră. Ca și întregul sistem al legislației muncii, Codul muncii și Legea nr. 130/1996 erau reglementări de drept comun ale contractului colectiv de muncă.
În prezent, ca urmare a reformei legislației muncii din anul 2011, Legea nr. 130/1996 a fost abrogată și înlocuită de Legea nr. 62/2011. Codul muncii a fost modificat substanțial prin Legea nr. 40/2011, însă metoda de reglementare a rămas neschimbată, doar că acum sediul materiei îl constituie Codul muncii și Legea nr. 62/2011, care reprezintă dreptul comun în materie. Așadar, prevederile din Legea nr. 62/2011 nu sunt prevederi speciale, ci reprezintă norme de drept comun în materia negocierii colective și a contractelor colective de muncă alături de Codul muncii.
