Contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale
| Comentarii |
|
contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale, Definirea spaţiului comercial. Cadru legal. Încheierea contractului. Încetarea contractului prin denunţare unilaterală. Practică judiciară
Potrivit art. 26 alin. 1 din O.G. nr. 21/1992, „Comercializarea produselor şi prestarea serviciilor se fac în locuri şi în spaţii autorizate, conform reglementărilor în vigoare" (s.n.).
Cu toate cele de mai sus, desfăşurarea activităţilor de comercializare a produselor şi prestarea serviciilor în afara spaţiilor autorizate nu este interzisă1. Astfel, oferta şi acceptarea ei pot fi efectuate în orice alt loc nedestinat desfăşurării activităţii comerciale, atât timp cât manifestările de voinţă îndeplinesc condiţiile esenţiale de validitate cerute de lege.
Precizăm că voinţa manifestată în vederea încheierii unui act juridic, analizată prin prisma celor două componente principale ale sale, consimţământul şi cauza, trebuie să fie liberă şi în deplină cunoştinţă de cauză.
în cazul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale, îndeplinirea cerinţei de mai sus este pusă, de regulă, sub semnul îndoielii datorită unor împrejurări concrete, ce caracterizează aceste contracte.
Astfel, formarea voinţei consumatorului poate fi influenţată de aspecte, cum ar fi: locul de încheiere a contractului, timpul insuficient pentru a putea reflecta, caracterul neaşteptat al propunerii venite din partea comerciantului, conduita acestuia, lipsa posibilităţii de a compara caracteristicile produsului sau serviciului oferite cu alte produse ori servicii existente pe piaţă, lipsa tuturor informaţiilor necesare luării unei decizii.
în consecinţă, consumatorul ajunge deseori să încheie un anumit contract, fără a aprecia asupra tuturor aspectelor legate de propriile trebuinţe şi de oferta făcută.
Pentru a preveni prejudicierea intereselor economice ale consumatorului, încheierea contractelor particularizate mai sus, beneficiază de o reglementare specială, şi anume O.G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale2.
Caracteristica principală a O.G. nr. 106/1999 (şi a Directivei nr. 85/ 577/CE ce a stat la baza adoptării acesteia) este natura sa economica. Astfel în cazul acestor acte normative, nu se urmăreşte în mod exclusiv protejarea consumatorului, ci în aceeaşi măsură şi funcţionarea pieţei comune.
Definirea spaţiului comercial. Cadru legal
Delimitarea domeniului de aplicare al dispoziţiilor O.G. nr. 106/1999 se face prin conturarea sintagmei „spaţiu comercial" şi excluderea acestuia din categoria mai largă a „spaţiilor" în care pot fi furnizate produse sau servicii consumatorilor.
Potrivit legii, prin spaţiu comercial se înţelege orice loc sau spaţiu autorizat conform reglementărilor legale în vigoare, folosit în mod obişnuit de comerciant în scopul desfăşurării activităţii pentru care a fost autorizat (art. 2 lit. c din ordonanţă).
Din cele de mai sus rezultă că celelalte spaţii decât cele mai sus arătate, intră în categoria „spaţii în afara spaţiilor comerciale" destinate şi ele să furnizeze produse sau servicii consumatorilor.
De menţionat însă că obiectul reglementarilor îl constituie „contractele" încheiate în afara spaţiilor comerciale (adică actele juridice de formaţie bilaterală).
Din dispoziţiile indirecte ale ordonanţei, rezultă că pot face obiectul reglementării, în principiu, orice contracte. Deci, ca regulă, dispoziţiile
O.G. nr. 106/1999 au caracter general.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, sunt supuse reglementarilor de mai sus contractele încheiate în următoarele situaţii:
a) în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara spaţiilor sale comerciale (de exemplu, deplasarea poate să constea într-o expoziţie, reuniune, excursie organizată de comerciant pentru promovarea produselor şi serviciilor sale etc.);
b) în timpul unei vizite efectuate de comerciant, dacă aceasta nu a avut loc la solicitarea expresă a consumatorului:
- la locuinţa unui consumator, unde pot fi încheiate contracte şi cu alte persoane prezente;
- la locul de muncă al consumatorului sau în locul în care acesta se găseşte, chiar temporar, pentru motive de lucru, studiu sau tratament1;
- în orice alte locuri publice sau destinate publicului, în care comerciantul prezintă o ofertă pentru produsele sau serviciile pe care le furnizează, în vederea acceptării acesteia de către consumator.
în consecinţă, O.G. nr. 106/1999 reglementează contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale autorizate, între profesionişti şi consumatori.
Domeniul de aplicare este delimitat de calitatea părţilor contractante şi de locul încheierii contractului2.
Sunt supuse prevederilor prezentei ordonanţe şi contractele încheiate în urma solicitării de către consumator a unei vizite a comerciantului pentru alte produse sau servicii decât cele pentru care consumatorul a solicitat vizita.
Potrivit legii, în situaţia de mai sus, trebuie ca în momentul solicitării, consumatorul sâ nu fi cunoscut şi nici să nu fi avut în mod rezonabil posibilitatea de a cunoaşte faptul că furnizarea produsului sau a serviciului respectiv face parte din activitatea comercială sau profesională a comerciantului (art. 4 din ordonanţă).
întrucât protecţia consumatorului este justificată de necesitatea înlăturării riscului ca aceştia să ia o decizie nechibzuită, influenţată în mare măsură de comerciant, legea exclude protecţia în situaţia în care vizita a fost fâcutâ la solicitarea consumatorului. Astfel, din moment ce consumatorul solicită vizita unui anumit comerciant înseamnă că în prealabil a avut posibilitatea să obţină toate informaţiile necesare în vederea încheierii unui contract.
Solicitarea vizitei trebuie sâ fie expresâ, dar fără să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Solicitarea presupune o atitudine activâ din partea consumatorului care face cunoscută comerciantului voinţa de a purta discuţii în vederea încheierii unui contract. Astfel, pentru înlăturarea dispoziţiei, nu este suficientă doar acceptarea de către consumator a vizitei propuse de către comerciant3.
De menţionat că solicitarea expresă nu poote fi calificata totuşi drept oferta, pentru că numai în urma discuţiilor şi informaţiilor primite fiecare parte va decide dacă emite sau nu o ofertă. Astfel, cererea adresată comerciantului nu impune nicio obligaţie consumatorului în legătură cu încheierea contractului (şi deci, nu are semnificaţia voinţei consumatorului de a încheia contractul)1.
Dispoziţiile O.G. nr. 106/1999 se aplica şi în cazul propunerilor de contract făcute de consumator, în condiţiile de mai sus (art. 5 din ordonanţă). Astfel:
- conduita comerciantului trebuie să îndeplinească toate cerinţele pentru a putea fi considerată oferta;
- propunerea trebuie să fie precisă, fermă, completă, astfel încât acceptarea din partea consumatorului să ducă la încheierea contractului.
Ca excepţie, în condiţiile de mai sus legea stabileşte în mod expres de la cine poate emana oferta, ceea ce contravine regulei generale (orice persoană interesată de încheierea unui contract poate efectua o ofertă).
De remarcat însă că, şi în această situaţie protecţia consumatorului este justificată deoarece posibilitatea comerciantului de a influenţa consimţământul consumatorului la încheierea contractului este mai mare.
Potrivit art. 6 din ordonanţă, dispoziţiile actului normativ în discuţie nu se aplica:
a) contractelor pentru care valoarea totală care urmează să fie achitată de consumator este mai mică decât echivalentul în lei a 30 de euro la cursul de zi al BNR;
b) contractelor privind construirea, vânzarea şi închirierea de bunuri imobile, precum şi contractelor care conţin alte drepturi referitoare la bunuri imobile2;
c) contractelor privind furnizarea de produse alimentare, băuturi sau de produse de uz curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant;
d) contractelor de asigurări;
e) contractelor privind valorile mobiliare;
f) contractelor referitoare la furnizarea de bunuri sau servicii, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- contractul s-a încheiat pe baza unui catalog al comerciantului, pe care consumatorul a avut posibilitatea să îl consulte în absenţa acestuia, pentru a fi corect informat în vederea luării unei decizii;
- contractul prevede o continuitate a relaţiilor comerciale dintre consumator şi comerciant în cadrul unor livrări succesive de produse sau de servicii;
- atât catalogul, cât şi contractul menţionează expres dreptul consumatorului de a returna produsul într-un termen de 7 zile lucrătoare, începând de la data primirii acestuia, sau de a denunţa unilateral contractul în decursul aceleiaşi perioade, fără o altă obligaţie decât aceea de a avea grijă în mod rezonabil de bunuri.
în final, precizăm că, în afara cerinţelor privind locul încheierii contractului, O.U.G. nr. 106/1999 nu prevede şi alte condiţii de aplicare (consumatorul trebuie numai să se afle în situaţiile stabilite de lege).
Rezultă că incidenţa regulilor speciale prevăzute de O.G. nr. 106/1999 este determinată de situaţii de fapt exterioare persoanei părţilor, fără a interesa atitudinea, acţiunile ori omisiunile acestora1.
Încheierea contractului
Părţile contractului încheiat în afara spaţiilor comerciale sunt: profesionistul şi consumatorul.
în sensul art. 2 din ordonanţă:
Profesionistul este orice persoană fizică sau juridică autorizată, care acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, în cadrul tranzacţiilor care intră sub incidenţa prezentei ordonanţe, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia.
Consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, în cadrul tranzacţiilor care intră sub incidenţa prezentei ordonanţe, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Contractul trebuie încheiat „cel mai târziu în momentul livrării produsului sau serviciului" (art. 7 din ordonanţă). Astfel, legea nu stabileşte un moment precis al încheierii contractului, ci numai un interval limită.
în concluzie, contractul se va încheia cel mai târziu în momentul livrării produsului ori serviciului, potrivit înscrisului constatator în sens de instrumentum (şi nu a operaţiunii juridice, în sens de negotium).
Potrivit art. 7 din ordonanţă, contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale trebuie „să conţină cel puţin datele complete de identificare a părţilor contractante, obiectul şi preţul contractului, data şi locul încheierii acestuia".
Contractul trebuie să stipuleze, cu caractere mari şi în imediata vecinătatea a locului rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresă despre dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în termenele şi condiţiile prevăzute în prezenta ordonanţă, precum şi numele şi adresa profesionistului faţă de care consumatorul poate să îşi exercite acest drept.
Prin urmare, potrivit regulilor generale, contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale este un contract între prezenţi, care se încheie în momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea ei (manifestările voinţelor contractante fiind practic simultane).
Potrivit art. 7 din ordonanţă, contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale „trebuie să fie întocmit în formă scrisă" (s.n.).
Forma contractului este cerută ad probationem. în lipsa unei dispoziţii expres de lege, soluţia se justifică prin aceea că acordul de voinţă este realizat independent de înscrisul constatator.
Profesionistul este obligat să înmâneze consumatorului un exemplar din contractul încheiat şi să poată proba acest lucru în faţa organelor de control (art. 8 alin. 3 din ordonanţă).
Încetarea contractului prin denunţare unilaterală
în cazul contractelor ce se supun dispoziţiilor O.G. nr. 106/1999, profesionistul are obligaţia prealabilă a informa în scris consumatorul, înainte sau cel mai târziu în momentul încheierii contractului, despre dreptul acestuia din urmă de a denunţa unilateral contractul.
Informarea consumatorului trebuie făcută în termenul prevăzut de lege şi cu indicarea numelui şi adresei persoanei faţă de care consumatorul îşi poate exercita dreptul de denunţare (art. 8 alin. 1 din ordonanţă).
Clauza expresa de denunţare unilaterală a contractului trebuie stipulată, cu caractere mari şi în imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura consumatorului. Clauza va cuprinde termenele şi în condiţiile dreptului de denunţare a contractului, precum şi numele şi adresa profesionistului faţă de care consumatorul îşi poate exercita dreptul (art. 8 alin. 2 din ordonanţă).
Potrivit art. 9 alin. 1 din ordonanţă, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul, în termen de 7zile lucratoare.
Termenul de denunţare unilaterală a contractului începe sâ curgă:
- de la data încheierii contractului, dacă aceasta este concomitentă cu data livrării produsului;
- de la data încheierii contractului de prestări servicii;
- de la data primirii produsului de către consumator, dacă livrarea a fost efectuată după data încheierii contractului.
Deoarece termenul nu are caracter imperativ, sub aspect extensibil, părţile pot stipula în contract un termen mai mare decât cel de 7 zile lucrătoare (dacă consideră necesar - art. 9 alin. 2 din ordonanţă).
în exercitarea dreptului de denunţare unilaterală, consumatorul trebuie să anunţe comerciantul, în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data expedierii acesteia trebuind să se încadreze în termenul prevăzut în contract.
Anunţarea profesionistului exonerează consumatorul, în principiu, de obligaţii. Face excepţie, obligaţia consumatorului de a înapoia comerciantului produsele livrate, contractul considerându-se desfiinţat (art. 9 alin. 3 din ordonanţă).
Atunci când profesionistul „a omis să informeze consumatorul despre dreptul de denunţare sau dacă informaţia a fost incompletă ori greşită, astfel încât nu ar permite exercitarea unui asemenea drept", termenul de denunţare unilaterală se prelungeşte cu 60 de zile lucrătoare (art. 10 din ordonanţă).
Astfel, în situaţia de mai sus, termenul de denunţare unilaterală al consumatorului va fi unul cumulat, adică de 67 de zile lucrătoare.
Ca efect al denunţării unilaterale a contractului, profesionistul este obligat sâ primească produsele returnate de consumator în termenele prevăzute de lege (art. 11 din ordonanţă).
Potrivit art. 12 din ordonanţă, în cazul denunţării unilaterale a contractelor de livrare a produselor, acestea din urmă se returnează de către consumator în următoarele condiţii:
-în starea în care au fost primite, cu eventualele modificări necesare în vederea examinării acestora;
- cu gradul normal de uzură, cauzat de folosirea conform instrucţiunilor de utilizare care i-au fost aduse la cunoştinţă.
în cazul contractelor de prestări servicii, dreptul de denunţare nu poate fi exercitat asupra serviciilor deja prestate conform condiţiilor contractuale (art. 13 din ordonanţă).
Atunci când consumatorul nu a efectuat nicio plată şi nici nu a primit produsul sau nu i s-a prestat serviciul conform contractului, exercitarea dreptului de denunţare a contractului de către consumator „dezleagă ambele părţi de orice obligaţie" (art. 14 din ordonanţă).
Dacă produsul a fost primit de consumator, în cazul în care acesta denunţă contractul, el trebuie sâ returneze produsul în termen de 7 zile lucratoare.
Produsul se considera returnat în momentul în care a fost predat la oficiul poştal sau unui alt expeditor ori predat direct operatorului economic sau persoanei desemnate de acesta, caz în care se încheie între părţi un act care să consemneze data predării-primirii (art. 15 alin. 2 din ordonanţă).
Cheltuielile de expediere a produsului returnat (ca urmare a denunţării unilaterale a contractului) sunt în sarcina profesionistului.
Profesionistul are obligaţia ca, în termen de 15 zile de la primirea comunicării de denunţare unilaterală a contractului de către consumator, „să ramburseze consumatorului toate sumele plătite de acesta, precum şi eventualele cheltuieli aferente" (art. 16 alin. 1 din ordonanţă).
Sumele plătite deja de consumator se considera rambursate la termenele la care au fost efectiv restituite, expediate sau a fost ordonată plata lor (art. 16 alin. 2 din ordonanţă).
De precizat că dispoziţiile O.G. nr. 106/1999 referitoare la obligaţia profesionistului de rambursare a sumelor plătite (precum şi a cheltuielilor) de consumator, sunt imperative. Astfel, este nulă orice clauză care prevede limitări la rambursarea către consumator a sumelor sus-men-ţionate (art. 16 alin. 3 din ordonanţă).
în aceeaşi ordine de idei, dar într-un context mai general, precizăm că dreptul consumatorului la denunţarea contractului nu poate fi anulat de nicio clauza contractuala sau înţelegere între părţi. Sancţiunea nerespec-tării dispoziţiilor legale este nulitatea absolută a actului juridic (art. 17 din ordonanţă).
încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz (art. 18 din ordonanţă).
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor din această categorie se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (art. 20 din ordonanţă).
Practică judiciară
1. Directiva 85/577/CEE. Articolul 4. Protecţia consumatorilor. Contracte negociate în afara spaţiilor comerciale. Drept de reziliere. Obligaţia comerciantului de informare. Nulitatea contractului. Măsuri adecvate
Articolul 4 din Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale, nu se opune ca o instanţă naţională să declare din oficiu nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformării consumatorului despre dreptul său de reziliere, deşi nulitatea nu a fost invocată în niciun moment de consumator în faţa instanţelor naţionale competente.
Astfel, pe de o parte, dispoziţia menţionată se încadrează în domeniul interesului public, care poate să justifice o intervenţie pozitivă a instanţei naţionale pentru a compensa dezechilibrul existent între consumator şi comerciant în cadrul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.
Pe de altă parte, o măsură constând în declararea nulităţii contractului în litigiu poate fi calificată „adecvată", în sensul articolului 4 al treilea paragraf din Directiva 85/577, prin faptul că sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii a cărei respectare este esenţială în vederea formării voinţei consumatorului şi a realizării nivelului de protecţie urmărit de legiuitorul comunitar.
Totuşi, această concluzie nu exclude posibilitatea ca alte măsuri să asigure deopotrivă acest nivel de protecţie, precum, de exemplu, redeschiderea termenelor aplicabile în materia rezilierii contractului care să permită punerea consumatorului în măsură să exercite dreptul care îi este conferit de articolul 5 alineatul 1 din directivă. Pe de altă parte, ar fi posibil ca instanţa naţională sesizată să fie obligată de asemenea să ţină seama, în anumite împrejurări, de voinţa consumatorului de a nu i se anula contractul în cauză.
CJ.U.E., Hotărârea din 17 decembrie 2009 în cauza C-227/08, Eva Martin Martin împotriva EDP Editores SL
(...)
Circumstanţele cauzei
12. Doamna Martin Martin a semnat la 20 mai 2003, la domiciliul său, un contract cu un reprezentant al EDP, având ca obiect cumpărarea a cincisprezece cărţi, a cinci DVD-uri şi a unui cititor DVD. Aceste produse i-au fost livrate la 2 iunie 2003.
13. întrucât nu a obţinut plata mărfii, EDP a solicitat Juzgado de Primera Instancia n° 1 de Salamanca iniţierea unei proceduri a somaţiei de plată împotriva doamnei Martin Martin, pretinzând suma de 1.861,52 euro, majorată cu dobânzile legale şi cu cheltuielile.
14. întrucât, prin decizia din 14 iunie 2007, a fost obligată să plătească suma pretinsă, pârâta a declarat apel la Audiencia Provincial de Salamanca.
15. în decizia de trimitere, Audiencia Provincial de Salamanca a considerat, mai întâi, că acest contract poate fi declarat nul în măsura în care pârâta nu a fost informată în mod corect despre dreptul său de revocare a consimţământului în termen de şapte zile de la data livrării mărfii, precum şi asupra condiţiilor şi a consecinţelor exercitării acestui drept. Totuşi, această instanţă arată că doamna Martin Martin nu a invocat niciun motiv de nulitate, nici în faţa instanţei de prim grad de jurisdicţie, nici în cadrul apelului.
16. Or, având în vedere că art. 4 din Legea nr. 26/91 prevede obligaţia consumatorului de a solicita anularea contractului încheiat cu încălcarea condiţiilor stabilite la art. 3 din această lege şi că, în dreptul spaniol, procesele civile sunt în general supuse aşa-numitului principiu al „disponibilităţii" („de justicia rogada"), în temeiul căruia instanţa nu poate aprecia din oficiu situaţia de fapt, dovezile şi pretenţiile care nu au fost invocate de părţi, Audiencia Provincial de Salamanca solicită să se stabilească dacă, pentru a se pronunţa asupra apelului declarat împotriva deciziei primei instanţe, trebuie să ţină seama doar de motivele invocate în cadrul procedurii de opoziţie şi a procedurii de apel sau, dimpotrivă, dispoziţiile directivei îi permit să se pronunţe din oficiu asupra unei eventuale nulităţi a contractului.
17. în aceste condiţii, Audiencia Provincial din Salamanca a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:„Articolul 153 CE coroborat cu articolele 3 CE şi 95 CE, cu art. 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1)] şi cu [directiva], în special cu art. 4 din aceasta, trebuie să fie interpretat în sensul că per
mite instanţei care judecă un apel formulat împotriva unei hotărâri pronunţate în primă instanţă să declare din oficiu nulitatea unui contract care intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate anterior în cazul în care nulitatea respectivă nu a fost invocată în niciun moment în apărare de către consumatorul pârât în procedura somaţiei de plată, nici în şedinţă, nici în apel?".
Cu privire Io întrebarea preliminarâ
18. Prin intermediul întrebării formulate, Audiencia Provincial de Salamanca a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă art. 4 din directivă trebuie interpretat în sensul că permite unei instanţe naţionale să invoce din oficiu încălcarea acestei dispoziţii şi să declare nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformării consumatorului despre dreptul său de reziliere, deşi nulitatea nu a fost invocată în niciun moment de consumator în faţa instanţelor naţionale competente.
19. Pentru a se răspunde la această întrebare, trebuie să se amintească de la bun început că dreptul comunitar nu impune, în principiu, instanţelor naţionale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor comunitare atunci când examinarea acestui motiv le-ar impune depăşirea cadrului litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de părţi, întemeindu-se pe alte fapte şi circumstanţe decât cele pe care şi-a întemeiat cererea partea care are un interes în aplicarea dispoziţiilor respective (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel şi van Veen, C-430/94, Rec., p. 1-4705, pct. 22, precum şi Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd şi alţii, C-222/05-C-225/05, Rep., p.l-4233, pct. 36).
20. Această limitare a competenţei instanţei naţionale este justificată de principiul conform căruia iniţiativa unui proces aparţine părţilor şi, în consecinţă, instanţa nu poate acţiona din oficiu decât în cazuri excepţionale, în care interesul public impune intervenţia acesteia (a se vedea Hotărârile citate anterior van Schijndel şi van Veen, pct. 21, şi van der Weert şi alţii, pct. 35).
21. Prin urmare, este necesar să se stabilească, în primul rând, dacă se poate considera că dispoziţia comunitară în discuţie în acţiunea principală, şi anume art. 4 din directivă, se întemeiază pe un asemenea interes public.
22. în această privinţă, trebuie arătat că, astfel cum rezultă în special din al patrulea şi din al cincilea considerent, directiva are ca obiectiv protecţia consumatorului împotriva riscului rezultat din împrejurări specifice
încheierii contractelor în afara spaţiilor comerciale (Hotărârea din 10 aprilie 2008, Hamilton, C-412/06, Rep., p. 1-2383, pct. 32), aceste contracte fiind caracterizate de faptul că iniţiativa negocierilor contractuale îi aparţine de obicei comerciantului, iar consumatorul nu este pregătit pentru o asemenea vânzare la domiciliu pentru a compara în special preţul şi calitatea diferitelor oferte disponibile.
23. Având în vedere acest dezechilibru, directiva asigură protecţia consumatorului instituind, mai întâi, un drept de reziliere în beneficiul său. Astfel, un asemenea drept urmăreşte tocmai compensarea dezavantajului ce rezultă pentru consumator dintr-o vânzare la domiciliu, în afara spaţiilor comerciale, dându-i posibilitatea, într-un interval de cel puţin şapte zile, de a evalua obligaţiile care decurg din contract (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Hamilton, citată anterior, pct. 33).
24. în vederea întăririi protecţiei consumatorului într-o situaţie la care nu se aşteaptă, directiva prevede în plus, la art. 4, obligaţia comerciantului de a informa în scris consumatorul despre dreptul acestuia de a rezilia contractul, precum şi despre condiţiile şi modalităţile de exercitare la care este supus un asemenea drept.
25. în sfârşit, din art. 5 alin. 1 din directivă rezultă că acest termen minimal de şapte zile trebuie calculat din momentul în care consumatorul a primit de la comerciant informaţia respectivă. Această prevedere se explică, după cum Curtea a avut ocazia să precizeze, prin faptul că, în cazul în care consumatorul nu are cunoştinţă despre existenţa unui drept de reziliere, acesta se găseşte în imposibilitatea de a-l exercita (Hotărârea din 13 decembrie 2001, Heininger, C-481/99, Rec., p. 1-9945, pct. 45).
26. Cu alte cuvinte, regimul de protecţie instituit de directivă presupune nu numai că, în calitate de parte defavorizată, consumatorul dispune de dreptul de a rezilia contractul, ci şi că ia cunoştinţă de drepturile sale fiind în mod expres informat în scris despre acestea.
27. Se impune, aşadar, constatarea că obligaţia de informare prevăzută la art. 4 din directivă ocupă un loc central în economia generală a acesteia, în calitate de garanţie esenţială, după cum a arătat avocatul general la pct. 55 şi 56 din concluzii, a unei exercitări efective a dreptului de reziliere şi, prin urmare, a efectului util al protecţiei consumatorilor urmărite de legiuitorul comunitar.
28. în consecinţă, o asemenea dispoziţie se încadrează în domeniul interesului public, care poate, în sensul jurisprudenţei amintite la pct. 20 din prezenta hotărâre, să justifice o intervenţie pozitivă a instanţei naţio
nale pentru a compensa dezechilibrul existent între consumator şi comerciant în cadrul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.
29. în aceste condiţii, trebuie să se considere că, în cazul în care consumatorul nu ar fi informat în mod corect despre dreptul acestuia de reziliere, instanţa naţională sesizată poate invoca din oficiu încălcarea prevederilor cuprinse în art. 4 din directivă.
30. Acest aspect fiind stabilit, pentru a răspunde la întrebarea adresată de Audiencia Provincial de Salamanca, se impun, în al doilea rând, unele precizări cu privire la consecinţele care pot fi deduse dintr-o asemenea încălcare şi, mai specific, cu privire la posibilitatea instanţei naţionale sesizate de a declara nul contractul încheiat cu nerespectarea obligaţiei de informare în cauză.
31. Cu privire la acest aspect, Curtea a avut ocazia să precizeze că, deşi art. 4 al treilea paragraf din directivă conferă statelor membre responsabilitatea de a reglementa efectele unei nerespectări a obligaţiei de informare, instanţele naţionale sesizate cu un litigiu între particulari trebuie, la rândul lor, să interpreteze toate normele de drept intern, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii directivei pentru a pronunţa o soluţie conformă obiectivului urmărit de aceasta (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2005, Schulte, C-350/03, Rec., p. 1-9215, pct. 69, 71 şi 102).
32. în acest cadru, trebuie arătat, pe de o parte, că noţiunea „măsuri adecvate privind protecţia consumatorului" la care se referă art. 4 al treilea paragraf din directivă recunoaşte autorităţilor naţionale o marjă de apreciere a stabilirii consecinţelor care urmează a fi deduse dintr-o lipsă de informare, în măsura în care aceasta este exercitată în conformitate cu obiectivul principal al directivei pentru a asigura protecţia recunoscută consumatorilor în condiţii adecvate în raport cu împrejurările specifice cauzei.
33. Pe de altă parte, trebuie deopotrivă amintit că directiva recurge la o armonizare minimă în măsura în care, potrivit art. 8, aceasta nu împiedică statele membre să adopte sau să menţină prevederi mai favorabile pentru protecţia consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează (a se vedea în acest sens Hotărârea Hamilton, citată anterior, pct. 48).
34. în aceste condiţii, o măsură precum cea avută în vedere de instanţa de trimitere, constând în declararea nulităţii contractului în litigiu, poate fi calificată „adecvată", în sensul art. 4 al treilea paragraf menţionat anterior, prin faptul că sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii a cărei respectare, astfel cum s-a arătat la pct. 26 şi 27 din prezenta hotă-
rare, este esenţială în vederea formării voinţei consumatorului şi a realizării nivelului de protecţie urmărit de legiuitorul comunitar.
35. în sfârşit, trebuie precizat că, pe de o parte, această concluzie nu exclude posibilitatea ca alte măsuri să asigure deopotrivă acest nivel de protecţie, precum, de exemplu, redeschiderea termenelor aplicabile în materia rezilierii contractului care să permită punerea consumatorului în măsură să exercite dreptul care îi este conferit de art. 5 alin. 1 din directivă. Pe de altă parte, ar fi posibil ca instanţa naţională sesizată să fie obligată, de asemenea, să ţină seama, în anumite împrejurări, de voinţa consumatorului de a nu i se anula contractul în cauză (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 4 iunie 2009, Ponnon GSM, C-243/08, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 33).
36. Având în vedere toate consideraţiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că art. 4 din directivă nu se opune ca o instanţă naţională să declare din oficiu nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformării consumatorului despre dreptul său de reziliere, deşi nulitatea nu a fost invocată în niciun moment de consumator în faţa instanţelor naţionale competente.
