Denunţarea unilaterală a contractului încheiat în afara spaţiului comercial
| Comentarii |
|
denunţarea unilaterală a contractului încheiat în afara spaţiului comercial, dispoziţii speciale privind dreptul de denunţare unilaterală al consumatorului sunt prevăzute şi în O.G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate între comercianţi şi consumatori în locuri nedestinate activităţii comerciale.
Potrivit art. 8 alin. 1 din ordonanţă, profesionistul este obligat să informeze în scris consumatorul, înainte sau cel mai târziu în momentul încheierii contractului, despre dreptul de a denunţa unilateral contractul în termenul prevăzut de lege, indicând numele şi adresa persoanei faţă de care îşi poate exercita acest drept (art. 8 alin. 1 din ordonanţă).
Contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale trebuie să stipuleze, cu caractere mari şi în imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresa despre dreptul de denunţare unilaterala a contractului, precum şi numele şi adresa profesionistului.
De asemenea, profesionistul este „obligat să înmâneze consumatorului un exemplar din contractul încheiat" şi să poata proba „înmânarea", în faţa organelor de control (art. 8 alin. 3 din ordonanţă).
Consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul, fără a fi necesară invocarea vreunui motiv, în termen de 7 zile lucrătoare. De precizat că termenul este unul supletiv. Astfel, părţile pot stipula în contract un termen mai mare decât cel de şapte zile lucrătoare.
Atunci când profesionistul „a omis să informeze consumatorul despre dreptul de denunţare" sau dacă „informaţia a fost incompletă ori greşită", astfel încât nu ar permite exercitarea unui asemenea drept, termenul de şapte zile lucrătoare se prelungeşte cu 60 de zile lucrătoare (art. 10 din ordonanţă).
Termenul de denunţare unilaterală începe sâ curgâ:
- de la data încheierii contractului, dacă aceasta este concomitentă cu data livrării produsului;
- de la data încheierii contractului de prestări servicii;
- de la data primirii produsului de către consumator, dacă livrarea a fost efectuată după data încheierii contractului.
în exercitarea dreptului său de denunţare unilaterală, consumatorul trebuie sâ anunţe profesionistul, în scris, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, data expedierii acesteia trebuind să se încadreze în termenul prevăzut în contract.
Anunţarea profesionistului exonerează consumatorul de orice obligaţie, cu excepţia celei de a înapoia comerciantului produsele livrate, contractul considerându-se desfiinţat (art. 9 alin. 3 din ordonanţă).
Potrivit art. 11 din ordonanţă, profesionistul este obligat să primească produsele returnate de consumator în termenele prevăzute de lege.
Ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de consumaţie, produsele livrate se returneazâ de către consumator, în următoarele condiţii:
-în starea în care au fost primite, cu eventualele modificări necesare examinării acestora;
- cu gradul normal de uzură, cauzat de folosirea conform instrucţiunilor de utilizare care i-au fost aduse la cunoştinţă.
în cazul contractelor de prestări de servicii, dreptul de denunţare nu poate fi exercitat asupra serviciilor deja prestate conform condiţiilor contractuale (art. 13 din ordonanţă).
Atunci când consumatorul nu a efectuat nicio plată şi nici nu a primit produsul sau nu i s-a prestat serviciul conform contractului, exercitarea dreptului de denunţare a contractului de către consumator dezleagă ambele părţi de orice obligaţie (art. 14 din ordonanţă).
Dacă produsul a fost primit de consumator, returnarea acestuia după denunţarea unilaterală a contractului trebuie făcută în termenul de şapte zile lucrătoare1.
Produsul se consideră returnat din momentul în care a fost predat la oficiul poştal sau unui alt expeditor ori predat direct agentului economic sau persoanei desemnate de acesta, caz în care se încheie între părţi un act care să consemneze data predării-primirii (art. 15 din ordonanţă).
Cheltuielile de expediere a produsului returnat sunt în sarcina profesionistului.
în termen de 15 zile de la primirea comunicării de denunţare unilaterală a contractului, profesionistul trebuie să ramburseze consumatorului toate sumele plătite de acesta (precum şi eventualele cheltuieli aferente). Astfel, restituirea sumelor va fi integrală, chiar dacă produsul a
fost folosit de consumator, deoarece permite returnarea bunului în această stare.
Sumele se consideră rambursate la termenele la care au fost efectiv restituite, expediate sau a fost ordonată plata lor (art. 16 alin. 2 din ordonanţă)1.
încheiem succinta expunere doctrinară şi legislativă a dreptului la denunţarea unilaterală a contractului, cu precizarea că acesta nu poate fi anulat de nicio clauza contractuala sau înţelegere între pârţi, orice clauză contrară fiind considerată nulă de drept (art. 17 din O.G. nr. 106/1999).
Practică judiciară
1. Protecţia consumatorilor. Contracte negociate în afara spaţiilor comerciale. Directiva 85/577/CEE. Articolul 4 primul paragraf şi articolul 5 alin. 1. Contract de credit pe termen lung. Drept de revocare
Directiva 85/577/CEE privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale trebuie interpretată în sensul că legiuitorul naţional este abilitat să prevadă că dreptul de revocare instituit de art. 5 alin. 1 din această directivă poate fi exercitat în termen de cel mult o lună de la executarea integrală de către părţile contractante a obligaţiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung, în cazul în care consumatorul a primit o informaţie eronată cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului respectiv.
C.J.U.E., Hotarârea din 10 aprilie 2008 în cauza C 412/06, Annelore Hamilton c. Volksbank Filder eG, http://eur-lex.europa.eu
(...) Cadrul juridic
Reglementarea comunitara
3. Al patrulea considerent al Directivei privind vânzările la domiciliu prevede: „[...] întrucât contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale ale comerciantului se caracterizează prin faptul că iniţiativa negocierilor contractuale îi aparţine, de obicei, comerciantului, iar consumatorul nu este pregătit pentru aceste negocieri sau nu se aşteaptă la acestea; [...] adeseori, consumatorul nu poate compara calitatea şi preţul ofertei cu alte oferte; [...] acest element surpriză există în general nu numai în
contractele încheiate la domiciliul clientului, ci şi în alte forme de contract încheiate de comerciant în afara spaţiilor comerciale".
4. Potrivit celui de-al cincilea considerent al acestei directive: „[...] trebuie să i se dea consumatorului dreptul de a rezilia contractul într-un interval de cel puţin şapte zile, pentru a i se oferi posibilitatea de a evalua obligaţiile care decurg din contract".
5. Articolul 1 alineatul 1 din această directivă prevede: „Prezenta directivă se aplică tuturor contractelor în temeiul cărora un comerciant furnizează bunuri sau servicii unui consumator şi care sunt încheiate: [...] în timpul unei vizite a comerciantului: (i) la domiciliul consumatorului [...]; în cazul în care vizita nu se efectuează la cererea expresă a consumatorului."
6. Articolul 4 din aceeaşi directivă prevede: „în cazul tranzacţiilor menţionate la articolul 1, comerciantul trebuie să informeze în scris consumatorul despre dreptul acestuia de a rezilia contractul în termenul stabilit la articolul 5, precum şi numele şi adresa persoanei faţă de care îşi poate exercita acest drept. Această notificare este datată şi menţionează informaţiile care să permită identificarea contractului. Aceasta este furnizată consumatorului în cazurile: (a) prevăzute la articolul 1 alineatul (1), în momentul încheierii contractului; [...JStatele membre se asigură că legislaţia naţională în domeniu prevede măsuri adecvate privind protecţia consumatorului în cazurile în care nu este furnizată informaţia prevăzută de prezentul articol".
7. Articolul 5 din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului prevede: „(1) Consumatorul are dreptul de a renunţa la efectele angajamentului său prin expedierea unei notificări într-un termen de cel puţin şapte zile de la data la care a primit informaţia menţionată la articolul 4, în conformitate cu procedura [şi condiţiile] prevăzute de legislaţia naţională. [...] (2) Notificarea are ca efect eliberarea consumatorului de orice obligaţie care decurge din contractul reziliat".
8. Potrivit articolului 7 din directiva menţionată: „în cazul în care consumatorul îşi exercită dreptul de renunţare, efectele juridice ale acestei renunţări sunt reglementate de legislaţia internă, în special în ceea ce priveşte rambursarea plăţilor aferente bunurilor sau prestărilor de servicii, precum şi returnarea bunurilor primite".
9. Articolul 8 din aceeaşi directivă prevede: „Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să menţină prevederi mai favorabile pentru protecţia consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează".
Reglementarea naţionala
10. Articolul 2 alineatul 1 a patra teză din Legea privind revocarea contractelor încheiate la domiciliul clientului şi a tranzacţiilor similare (Gesetz uber den Widerruf von Hausturgeschăften und ăhnlichen Ges-chăften) din 16 ianuarie 1986 (BGBI. I 1986, p. 122), în versiunea aplicabilă acţiunii principale, prevedea: „în lipsa comunicării unei astfel de informaţii, clientul are dreptul de a revoca [(«Widerruf»)] contractul în termen de cel mult o lună de la data executării de către părţi a tuturor obligaţiilor acestora".
11. în vederea aplicării acestei dispoziţii, o informaţie inexactă echivalează cu lipsa informaţiei.
Acţiunea principală şi întrebările preliminare
12. La 17 noiembrie 1992, doamna Hamilton a semnat un contract de credit la domiciliul său cu banca în ale cărei drepturi s-a subrogat Volks-bank în vederea finanţării achiziţiei de participaţii la un fond imobiliar (denumit în continuare „contractul de credit în cauză").
13. Acest contract cuprindea, conform Legii creditului de consum (Ver-braucherkreditgesetz) din 17 decembrie 1990 (BGBI. I 1990, p. 2840), informarea cu privire la dreptul de revocare potrivit căreia „dacă împrumutatul a primit împrumutul, se consideră că revocarea nu a avut loc dacă acesta nu restituie împrumutul în termen de două săptămâni fie de la declararea revocării, fie de la plata împrumutului".
14. La 16 decembrie 1992, s-a semnat contractul respectiv cu banca în drepturile căreia s-a subrogat Volksbank şi s-a transferat suma reprezentând împrumutul doamnei Hamilton care, ulterior, a început să plătească dobânzile la acest împrumut.
15. întrucât, în cursul anului 1997, societatea care gestiona fondul imobiliar la care doamna Hamilton cumpărase participaţii a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, veniturile lunare ale acestui fond, care acopereau o parte semnificativă din dobânzile datorate în temeiul contractului de credit în cauză, s-au diminuat considerabil. Prin urmare, doamna Hamilton a decis să îşi reeşaloneze datoria prin încheierea unui contract de economisire creditare pentru domeniul locativ şi a unui împrumut intermediar, astfel încât, la sfârşitul lunii aprilie 1998, rambursase integral împrumutul la banca în drepturile căreia s-a subrogat Volksbank, care, în consecinţă, a restituit garanţiile la acest împrumut.
16. La 16 mai 2002, în temeiul Hotărârii din 13 decembrie 2001, Heininger (C 481/99, Rec., p. 1-9945), doamna Hamilton a revocat contractul de credit în cauză.
17. La 27 decembrie 2004, doamna Hamilton a introdus o acţiune împotriva Volksbank în vederea obţinerii, pe de o parte, a rambursării dobânzilor plătite pe baza contractului de credit în cauză, precum şi a împrumutului acordat în temeiul acestui contract şi, pe de altă parte, a despăgubirii pentru plata dobânzilor la banca la care încheiase contractul de economisire creditare pentru domeniul locativ.
18. în opinia Oberlandesgericht Stuttgart, contractul de credit în cauză face obiectul domeniului de aplicare al articolului 1 alineatul (1) a doua liniuţă litera (i) din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului, întrucât doamna Hamilton a negociat şi a semnat contractul la domiciliul său.
19. Oberlandesgericht Stuttgart se întreabă totuşi dacă dispoziţiile articolului 2 alineatul 1 a patra teză din Legea privind revocarea contractelor încheiate la domiciliul clientului şi a tranzacţiilor similare pot fi considerate „măsuri adecvate privind protecţia consumatorului", dat fiind că acestea prevăd, într-un caz precum cel din acţiunea principală, stingerea dreptului de revocare.
20. în aceste condiţii, Oberlandesgericht Stuttgart a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 4 primul paragraf şi articolul 5 alineatul (1) din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului trebuie interpretate în sensul că legiuitorul naţional este abilitat să limiteze în timp dreptul de renunţare prevăzut la articolul 5 din această directivă, deşi consumatorul a primit o informaţie incorectă, prin instituirea stingerii acestui drept în termen de o lună de la executarea integrală de către cele două părţi a obligaţiilor care decurg din contract?
în ipoteza în care Curtea ar răspunde negativ la prima întrebare preliminară:
2) Directiva privind vânzările la domiciliu trebuie interpretată în sensul că dreptul de renunţare nu poate fi pierdut de către consumator-în special după executarea contractului - dacă nu a primit informaţia prevăzută la articolul 4 primul paragraf din această directivă?"
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
21. Volksbank are rezerve cu privire la admisibilitatea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, întrucât, în opinia sa, contractul de credit în cauză nu a fost încheiat într-o situaţie de vânzare la domiciliu. în consecinţă, aceasta susţine că întrebările adresate rămân ipotetice.
22. în schimb, Comisia Comunităţilor Europene consideră că cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare constă în a invita Curtea să analizeze dacă mai este posibilă o nouă revocare a contractului de credit după ce doamna Hamilton a revocat contractul de credit în cauză prin rambursarea anticipată a împrumutului. în această privinţă, Comisia precizează, referindu-se în special la punctul 35 din Hotărârea Heininger, citată anterior, şi, respectiv, la punctele 69-70 din Hotărârea din 25 octombrie 2005, Schulte (C 350/03, Rec., p. 1-9215), precum şi la punctul 34 din decizia de trimitere, că dacă problema revocării unui contract de credit imobiliar face obiectul domeniului de aplicare al Directivei privind vânzările la domiciliul clientului, în schimb, efectele juridice ale acestei revocări fac obiectul dreptului naţional care trebuie totuşi interpretat, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii directivei menţionate. în consecinţă, în opinia Comisiei, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.
23. Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că numai instanţa naţională care este sesizată cu acţiunea principală şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională atunci când este evident în special că interpretarea dreptului comunitar solicitată de instanţa naţională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale sau atunci când problema este de natură ipotetică (a se vedea în acest sens Hotărârea Schulte, citată anterior, punctul 43 şi jurisprudenţa citată).
24. Or, nu se poate afirma că întrebările respective sunt vădit ipotetice sau fără legătură cu realitatea şi cu obiectul acţiunii principale, întrucât, pe de o parte, întrebările preliminare din prezenta cauză privesc interpretarea Directivei privind vânzările la domiciliul clientului şi, pe de altă parte, contractul de credit în cauză face obiectul domeniului de aplicare al articolului 1 alineatul 1 a doua liniuţă litera i din directiva amintită, după cum s a menţionat la punctul 18 din această hotărâre.
25. Prin urmare, se impune constatarea faptului că cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.
Cu privire la fond (...) Răspunsul Curţii
32. Trebuie subliniat de la bun început că Directiva privind vânzările la domiciliu are ca obiectiv principal protecţia consumatorului împotriva riscului rezultat din împrejurări specifice încheierii contractelor în afara spaţiilor comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea Schulte, citată anterior, punctul 66).
33. Astfel, al cincilea considerent al Directivei privind vânzările la domiciliu menţionează că trebuie să i se dea consumatorului dreptul de revocare a contractului într-un interval de cel puţin şapte zile pentru a i se oferi posibilitatea de a evalua obligaţiile care decurg din contract. Faptul că termenul minim de şapte zile trebuie calculat de la data la care consumatorul a primit de la comerciant informaţiile despre acest drept se explică prin faptul că, în cazul în care consumatorul nu are cunoştinţă despre existenţa unui drept de revocare, acesta se găseşte în imposibilitatea de a-l exercita (Hotărârea Heininger, citată anterior, punctul 45).
34. Cu toate acestea, trebuie subliniat, pe de o parte, că, potrivit datelor furnizate de instanţa de trimitere, doamna Hamilton a primit din partea Volksbank o informaţie eronată referitoare la dreptul său de revocare a contractului de credit în cauză astfel încât a fost privată, potrivit observaţiilor sale scrise, de posibilitatea de a-şi exercita acest drept şi, pe de altă parte, că părţile din acţiunea principală au executat integral contractul respectiv.
35. După cum a arătat avocatul general la punctele 18 şi 19 din concluzii, furnizarea în scris către consumator a unei informaţii eronate cu privire la exercitarea dreptului de revocare trebuie asimilată lipsei oricărei informaţii în acest sens, din moment ce ambele împrejurări induc în eroare în mod similar consumatorul cu privire la dreptul său de revocare.
36. Pentru astfel de situaţii, Directiva privind vânzările la domiciliu prevede la articolul 4 al treilea paragraf că „statele membre se asigură că legislaţia naţională în domeniu prevede măsuri adecvate privind protecţia consumatorului".
37. Prin urmare, în acţiunea principală se pune problema de a se stabili dacă o măsură potrivit căreia dreptul de a revoca prevăzut la articolul 5 alineatul 1 din directiva amintită subzistă o lună de la executarea integrală de către părţi a obligaţiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung în cazul în care consumatorul a primit o informaţie eronată cu privire la exercitarea dreptului respectiv poate fi totuşi considerată o măsură adecvată privind protecţia consumatorului în sensul articolului 4 al treilea paragraf din aceeaşi directivă.
38. în această privinţă, trebuie subliniat că noţiunea „măsuri adecvate privind protecţia consumatorului" la care face referire articolul 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la domiciliu indică faptul că legiuitorul comunitar a dorit să confere acestor măsuri aplicabilitate uniformă la nivel comunitar.
39. Pe de altă parte, termenul „adecvate" din această dispoziţie relevă faptul că măsurile respective nu vizează o protecţie absolută a consumatorilor. Astfel, marja de apreciere de care dispun statele membre trebuie exercitată atât în conformitate cu obiectivul principal al Directivei privind vânzările la domiciliu, cât şi cu celelalte dispoziţii din aceeaşi directivă.
40. Deşi este adevărat, după cum s-a amintit la punctul 32 din prezenta hotărâre, că principalul obiectiv al Directivei privind vânzările la domiciliu este protecţia consumatorului, trebuie subliniat că atât economia generală, cât şi modul de formulare a mai multor dispoziţii din această directivă indică faptul că protecţia consumatorului are anumite limite.
41. Astfel, în ceea ce priveşte mai ales obiectivul termenului de revocare, al cincilea considerent al directivei menţionate prevede, după cum s-a arătat la punctul 33 din prezenta hotărâre, că termenul respectiv oferă consumatorului „posibilitatea de a evalua obligaţiile care decurg din contractul" încheiat la domiciliu. Astfel, faptul că în considerentul amintit se face trimitere la noţiunea „obligaţiile care decurg din contract" dovedeşte că un astfel de contract poate fi revocat de consumator în cursul derulării sale.
42. De asemenea, dispoziţia care reglementează exercitarea dreptului de revocare, şi anume articolul 5 alineatul 1 din Directiva privind vânzările la domiciliu, prevede printre altele: „consumatorul are dreptul de a renunţa la efectele angajamentului său". Astfel, faptul că în această dispoziţie este utilizat termenul „angajament" indică, după cum a invocat Volksbank în şedinţa desfăşurată la Curte, că dreptul de revocare poate fi exercitat cu excepţia cazului în care în sarcina consumatorului nu există, în momentul exercitării dreptului menţionat, un angajament care decurge din contractul denunţat. Acest raţionament rezultă din unul dintre principiile generale de drept civil, şi anume că executarea integrală a unui contract rezultă, în general, din îndeplinirea prestaţiilor reciproce ale părţilor acestui contract şi din încetarea acestuia.
43. De altfel, potrivit prevederilor articolului 5 alineatul 2 din aceeaşi directivă, care reglementează efectele juridice ale exercitării dreptului de
revocare, notificarea revocării are ca efect eliberarea consumatorului de „orice obligaţie care decurge din contractul reziliat". Faptul că în această dispoziţie se face referire la noţiunea „obligaţie" sugerează ideea că existenţa efectelor juridice menţionate presupune că respectivul consumator şi-a exercitat dreptul de revocare cu privire la un contract aflat în curs de executare, dat fiind că după executarea integrală a contractului nu mai există vreo obligaţie.
44. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele juridice ale revocării, în special în ceea ce priveşte rambursarea plăţilor aferente bunurilor sau prestărilor de servicii şi returnarea bunurilor, articolul 7 din Directiva privind vânzările la domiciliu face trimitere la reglementarea naţională.
45. Rezultă că o măsură care prevede că executarea integrală de către părţi a obligaţiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung duce la stingerea dreptului de revocare reprezintă o „măsură adecvată" în sensul articolului 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului.
46. Hotărârea Heininger, citată anterior, Hotărârea Schulte, citată anterior, şi Hotărârea din 25 octombrie 2005, Crailsheimer Volksbonk (C 229/04, Rec., p. I 9273), nu infirmă această interpretare. Astfel, de la punctele 16 şi 18 din Hotărârea Heininger, citată anterior, de la punctul 26 din Hotărârea Schulte, citată anterior, precum şi de la punctul 24 din Hotărârea Crailsheimer Volksbank, citată anterior, rezultă că interpretarea dată de Curte Directivei privind vânzările la domiciliul clientului în aceste hotărâri se referă la contractele de credit care nu au fost executate în întregime. Or, nu aceasta este situaţia în acţiunea principală.
47. în ceea ce priveşte mai ales Hotărârea Heininger, citată anterior, Curtea s-a pronunţat în sensul că Directiva privind vânzările la domiciliul clientului se opune ca legiuitorul naţional să prevadă un termen de un an calculat de la data încheierii contractului pentru exercitarea dreptului de revocare prevăzut la articolul 5 din această directivă, în cazul în care consumatorul nu a beneficiat de informaţia menţionată la articolul 4 din directiva menţionată. Or, astfel cum în mod întemeiat susţin Volksbank, guvernul german şi Comisia, nu aceasta este situaţia din acţiunea principală. Astfel, în prezenta cauză, legiuitorul naţional prevede un termen de o lună de la data executării integrale de către părţile contractante a obligaţiilor care decurg dintr-un contract.
48. în ceea ce priveşte termenul de o lună prevăzut de legislaţia naţională în discuţie în acţiunea principală, trebuie amintit că, potrivit articolului 8 din Directiva privind vânzările la domiciliu, această directivă
nu împiedică statele membre să adopte sau să menţină prevederi mai favorabile pentru protecţia consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează.
49. Având în vedere toate cele de mai sus, este necesar să se răspundă la prima întrebare că Directiva privind vânzările la domiciliul clientului trebuie interpretată în sensul că legiuitorul naţional este abilitat să prevadă că dreptul de revocare instituit de articolul 5 alineatul 1 din această directivă poate fi exercitat în termen de cel mult o lună de la executarea integrală de către părţile contractante a obligaţiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung, în cazul în care consumatorul a primit o informaţie eronată cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului respectiv.
50. Având în vedere răspunsul la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare. (...)
